Se încarcă pagina ...

Dosarele de interdictie si moartea lui Eminescu

Data publicarii: 22.01.2019 20:02:00

Articol apărut în numărul 6 al revistei „CERTITUDINEA”

 

  Există două dosare de interdicție la viața publică a lui Mihai Eminescu. Unul, deja cunoscut,este Dosarul 968 din iulie 1883, iar celălalt, total necunoscut până anul acesta (2017), este Dosarul 645 din aprilie 1889. Ambele se află la Arhivele naționale de pe B-dul Regina Elisabeta din București.

 

Două asasinate civile

 

Despre primul s-a scris relativ mult, dar destul de superficial s-a trecut peste denumirea în  sine a dosarului. Căci interdicția lui Eminescu nu este o simplă metaforă sau o deducție din conținut, ci este chiar denumirea dosarului: „Interdicția Mihailu Eminescu”! Ceea ce mută discuția din planul dezbaterii de specialitate, în planul unei realități tragice.

 

Așa cum se știe, în fatidica zi de 28 iunie 1883, Eminescu a fost scos cu forța din viața publică și băgat în cămașa de forță. Apoi, imediat, i s-a construit dosarul unei boli false (Dosarul 968 din iulie 1883), pentru a justifica mârșăvia faptei.

 

Al doilea dosar de interdicție (645 din 1889) este descoperirea senzațională a Prof. Univ. Dr. Florin Cristian Gheorghe, președintele Asociației Europene a Cadrelor Didactice, Filiala România, care este și editorul revistei „Cugetarea Europeană”. Pornind pe urmele primului dosar (cel din 1883), distinsul profesor l-a descoperit, la Arhivele Naționale, pe cel de-al doilea. Împrejurarea care a determinat acest nou asasinat civil a fost publicarea, de către Eminescu, în ziarul „România Liberă”, a unui articol fulminant care a fost pe punctul de a dărâma guvernul. Iată cum s-au desfășurat faptele în preajma acestui eveniment...

 

Revenirea în presă și ultimul articol

 

După o tăcere publicistică forțată, impusă de acoliții lui Titu Maiorescu, Eminescu  revine în 1888 la Bucureşti, unde își reia pe neașteptate activitatea jurnalistică. Începe să scrie la România Liberă dar, în același timp, fondează, în calitate de redactor șef, săptămânalul Fântâna Blanduziei, împreună cu frații Alexandru, Ulpiu și Nerva Hodoș. Moto-ul și deviza revistei era versul eminescian „Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul”.

 

Primul număr a apărut la 4 decembrie 1888 iar Eminescu a publicat în această revistă timp de șase numere. După care a dispărut definitiv din lumea publicistică. Revenirea sa în presă stârnise panică printre junimiști, foștii lui aliați, care s-au grăbit să-i astupe definitiv gura. Tulburării generale, provocate de revenirea în forță a lui Eminescu, i-a pus capac un articol nesemnat, apărut în numărul din 13 ianuarie 1989 al „României Libere”.

 

  

Dosarul 968 din iulie 1883 și Dosarul 645 din aprilie 1889

 

Editorialul, care era o analiză fină și severă a contextului politic al momentului, în care liberalii și conservatorii făcuseră o alianță politică (ceva în genul USL-ului de astăzi) într-o formulă de guvernare eterogenă, a avut efectul politic al unui taifun. Furios, liberalul George Gună Vernescu, care se simțea vizat direct, și-a dat demisia, pentru scurt timp, din funcţia de ministru al Justiţiei, pentru că „era tratat într-un mod prea adevărat pentru un organ ministerial”, după cum a comentat presa din acea perioadă. L-a liniştit, însă, imediat, conservatorul Petre Carp, spunându-i că articolul e scris de „bietul Eminescu” şi că vor cere „rectificări”.  

 

Gună Vernescu, ministrul Justiției: “Îmi dau demisia! Îmi dau demisia!”

 

Ecourile articolului s-au văzut și în celelalte ziare, în zilele următoare. În numărul din 14 ianuarie, La liberté roumaine a preluat integral articolul din România Liberă, iar în 15 ianuarie Lupta scria, pe prima pagină, următoarele: „Şedinţa încă nu este deschisă, când d. Vernescu intră furios cu un exemplar din România liberă în care este înjurat. “Îmi dau demisia! Îmi dau demisia!” – striga către amicii săi care în zadar cearcă a-l linişti. Miniştrii junimişti îl înconjoară şi-l roagă să nu demisioneze, că se va face rectificare, îi şi arată un bruion de rectificare, aruncând vina articolului în chestiune pe spatele bietului Eminescu… D. Vernescu se linişteşte, ba încă se prea linişteşte, şi aceasta foarte repede… O furtună în un cap de avocat… Şedinţa se deschide…”. 

 

Şi ziarul Naţiunea a relatat scandalul de la ședința de Guvern: „În urma articolului apărut ieri în România liberă, în care d. Vernescu era tratat într-un mod prea adevărat pentru un organ ministerial, domnia sa şi-a dat demisia azi dimineaţă. Însă, în urma asigurărilor d-lui Carp, cum că va dezavua - ceea ce a şi făcut, în numărul de azi al oficioasei - pe d. Eminescu, autorul articolului în chestiune, d. Vernescu şi-a retras demisiunea. Uite popa, nu e popa”.

 

În urma acestui scandal, Mihai Eminescu a fost căutat, găsit şi internat din nou în sanatoriu, dar nu se ştie exact când. Abia la începutul lunii februarie, România Liberă anunţa că fusese dus la Ospiciul Marcuţa, dar că direcţiunea a decis că nu-l mai poate ţine, pentru că nu este plătită spitalizarea. De la Marcuţa a fost dus, ca și în 28 iunie 1883, la clinica privată a doctorului Şutu.

 

Ascuns de familie, „păzit” de Maiorescu

 

La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cerea primului președinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei curatele pentru pacientul Mihai Eminescu.

S-a constituit un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, Șt. Mihãilescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu și Mihail Brăneanu, care, convocați conform articolului 440 din Procedura Civilã (jurnalul 2783/89), depun la secția a doua a tribunalului, un proces verbal în care sunt de părere că „Boala fiind în recidivă, reclamã interdicția pacientului și rânduirea unui tutor care să poată primi de la stat pensia lui viageră și să poată îngriji de întreținerea interzisului”. Procesul verbal al consiliului a fost scris în întregime și depus de Titu Maiorescu, care era și avocat. Niciunul dintre membrii familiei, deși erau în viață și Harieta, și Matei Eminescu, nu a făcut parte din consiliul de curatelă, așa cum cerea legea. Eminescu trebuia ținut departe de familie și sub observația directă a lui Titu Maiorescu.

 

Stop cardio-respirator provocat de intoxicaţie cu mercur

 

La 30 mai 1889, a avut loc incidentul de la Spitalul Caritatea, cu acel nebun, Petrache Poenaru, care i-a dat lui Eminescu cu o piatră în cap, în curtea spitalului, în timp ce se plimba pe alei cu frizerul său. N-a murit însă atunci. Vitalitatea lui a învins și de data asta. Pentru scurtă vreme însă...

La 15 iunie 1889, la clinica privată „Caritatea”, a doctorului Şutu, înceta din viață, în urma unui stop cardio-respirator provocat de intoxicaţie cu mercur, „cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc” (G. Călinescu).

Cazul Eminescu nu este însă încheiat. Documentele descoperite de profesorul Florin Cristian Gheorghe, altele decât cele deja menționate, vor determina, mai mult ca sigur, rescrierea literaturii române în privința vieții și morții lui Mihai Eminescu. Timp de peste 100 de ani ni s-a livrat o imagine falsă a poetului național, întreținută, prin complicitate voluntară sau involuntară, de mediul academic. Adevărul a ieșit însă la iveală și în curând va deveni o certitudine absolută: Eminescu a fost asasinat.

 

(Text preluat din cartea „Eminescu agent secret, traficant de cărți interzise și alte necunoscute din viața marelui poet”, Editura Geto Dacii, 2017)

 

Afisari: 458
Autor: Miron Manega
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: Tarabosstes (Jan, Wed 23, 2019 / 07:30)
Ma intreb:
1. UZP de ce nu este parte in cererea adresata de unul din membrii acesteia Parchetului General, prin care se solicita deshumarea, cercetarea si stabilirea cauzelor mortii lui EMINESCU?
2. De ce continua sa taca Academia Romaniei in chestiunea mortii "romanului absolut"?
Nume: Gianina (Jan, Mon 28, 2019 / 21:35)
Mi-as dori tare mult sa aveti si o versiune pentru mobil a site-ului. Mai tot timpul noi oamenii suntem pe drumuri si e mai la indemana telefonul pentru citire si informare.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter