Am avut neplăcuta surpriză de a parcurge textul unei convenţii inimaginabile pentru vremea în care trăim. Conţinutul ei este mult mai restrictiv şi mai grav decât relaţia dintre un sclav de pe plantaţie şi stăpânul său. Faptul este cu atât mai revoltător cu cât se circumscrie în zona „subţire” a relaţiilor interumane şi anume cea a creţiei artistice şi a dreptului de autor. Este un contract între un furnizor cu pretenţii de Mecena şi un artist de excepţie. Mă limitez, deocamdată, să prezint un singur aspect, cel mai grav, al acestei convenţii, restul urmând să constituie obiectul unei anchete serioase.

Este un contract, cred, fără precedent în istoria modernă a României şi a lumii civilizate, care ar trebui să constituie subiectul unei dezbateri publice pe tema lăcomiei patologice. Măcar pentru a împiedica pe viitor ca asemenea aberaţii să mai fie imaginate.
 

În preambulul contractului, la articolul 1.1, se stipulează ipocrit că „prin semnarea Convenţiei, Furnizorul îşi asumă obligaţia de a sprijini Artistul prin mijloace proprii, pe durata prevăzută la art. 2.1, în vederea desfăşurării activităţii creative, obligaţie concretizată în principal prin punerea la dispoziţie a resurselor, produselor, spaţiilor, elementelor materiale necesare în mod direct realizării operelor acestuia”. Sună bine, dar iată ce citim la Art.1.3: „Artistul se obligă să remită Furnizorului ____% din sumele provenite direct sau indirect, din exploatarea oricărui drept patrimonial în legătură cu Operele create de Artist, începând cu momentul semnării prezentei Convenţii, pe toată durata de protecţie prevazuta de lege a drepturilor patrimoniale de autor”. Adică atâta timp cât trăieşte artistul şi încă 70 de ani după moartea sa! Şi, ca şi când n-ar fi fost de ajuns, Art. 2.3 mai vine cu o precizare: „Obligaţia asumată prin intermediul art. 1.3 este limitată în timp în raport de durata de existenţă a Operelor”. Deşi foloseşte termenul „limitată”, precizarea exprimă, de fapt, „nelimitată”, respectiv pe toată „durata de existenţă a Operelor”. Iar operele artistului, care sunt sculpturi, pot exista şi 100, şi 200, şi 500 de ani, dacă nu cade peste ele vreo bombă.

Interesant e că acest contract halucinant a fost gândit şi redactat de cinci avocaţi! Care devin, astfel, complici la o tentativă de asasinat artistic. Asta dacă acceptăm perspectiva moralităţii şi a codului deontologic în avocatură. Pentru unii, în mod categoric, acest cod nu există. Pentru alţii, poate că da.

Iată însă ce crede despre acest contract un avocat cu experienţă cum este Codruţa Aron (fostă Cazacu): „Este un contract dezechilibrat juridic, cu clauze doar în favoarea uneia dintre părţi. Se încadrează perfect în ceea ce, în termeni juridici, se numeşte contract nedrept. Propunerea - căci până una-alta este doar o propunere de contract - este făcută cu evidentă rea credinţă şi în contradicţie cu prevederile noului cod civil. Nu mai vorbesc de ignorarea – sfidarea chiar – a legii dreptului de autor. Acolo se specifică foarte clar că dreptul de autor se întinde pe o perioadă de 70 de ani după moarte. Or, în acest contract, furnizorul pretinde ca acea cotă parte din valoarea operei să se transmită copiilor, nepoţilor şi aşa mai departe, atâta timp cât vor exista lucrările. Ceea ce este aberant”.

Din fericire artistul, care este Adrian Costea, a refuzat să semneze enormitatea propusă de „mecena”. Acesta din urmă se numeşte Jan Ionică, personaj de mare „reputaţie” în domeniu, în sensul că mai are la activ (auto)distrugerea unei afaceri cu obiecte de artă: casa de licitaţie Pogany.

Sursă: FINANŢIŞTII