Se încarcă pagina ...

INTERVIU.Tudor Gheorghe: "Semăn cu domnul Alecsandri până la identificare fizică"

Data publicarii: 27.10.2020 07:35:00

 

Articol apărut în numărul 10 al revistei „CERTITUDINEA”

 

 

Toată creația muzicală a lui Tudor Gheorghe s-a născut din obsesia că se duce de râpă cântecul popular. După ce a studiat trei ani la Institutul Național de Folclor, după ce a luat la mână toatre benzile cu înregistrări vechi, lăsate de Brăiloiu, după ce a lucrat lângă Alexandru Amzulescu, Mihai Pop, Emilia Comișel și Tiberiu Alexandru, a înțeles ce înseamnă folclorul. Abia după aceea a făcut cele cinci spectacole care s-au transformat în tot atâtea discuri cu spectacole de folclor . Pe urmă, a luat la „puricat” muzica ușoară a perioadei interbelice, pe care a materializat-o în acele patru spectacole cu cele mai frumoase și mai reprezentative cântece din acea perioadă... Apoi, pe aceeași linie a restituirilor, a ajuns la „Rândunici printre lozinci” - o reconstituire muzicală a perioadei post-staliniste...

____________________________________

 

 

„Un nene mai puriu, care cântă altceva”

 

Miron Manega. La ultimul spectacol din București, „Iarna simfonic”, m-am uitat cu atenție în sală să văd cam care e media de vârstă a spectatorilor dumneavoastră. Urmăresc asta demult, de la primul spectacol de la Sala Palatului, când nu știu dacă erau 20% spectatori tineri. Neică Tudore, v-a întinerit publicul, știați?

 

TUDOR GHEORGHE. Da. Acum sunt peste 70% tineri.

 

Miron Manega. Și care-i explicația?

 

TUDOR GHEORGHE. Tăcerea mea. Tăcerea mea rublioviană, ca să zic așa. Am tăcut din '90 până în 1999... Ca Andrei Rubliov. Asta a făcut ca o mare parte a generației tinere, furată de ce i se oferea prin mass-media în vremea aceea, să nu mai știe de existența mea. Iar când am apărut cu ciclul meu de spectacole debusolante - și pentru cei care mă cunoșteau, și pentru cei care nu mă cunoșteau deloc - a fost pentru toți un șoc. Nu mai auziseră așa ceva, pentru că nu le oferise nimeni așa ceva. Nici pe posturile de radio, nici pe posturile TV. Știi bine că nici astăzi nu e difuzat, pe posturile de radio ceea ce cânt eu, deși nu se mai pune problema că n-aș avea audiență...

 

Miron Manega. De ce nu sunteți difuzat?

 

TUDOR GHEORGHE. Te las pe tine să dai un răspuns... Numai că generația asta tânără urmărește mai mult internetul decât posturile de radio. Și acolo au descoperit că e unu', un nene mai puriu, care cântă altceva și face bine ce face. Săturându-se de aberațiile subculturale care li se inoculează zi de zi și nefiind un public prost, au început să-și pună problema că e nevoie de o alternativă. Adică de lucruri adevărate. Și le-au găsit în ceea ce le propun eu, adică poezia adevărată spre care mă chinui de 50 de ani să-i îndrept.

 

Miron Manega. Adică e „un nene mai puriu” care le spune lucruri tinere... Da' apropo de tineri și de tinerețe, m-a întrebat unu', odată, care a fost cea mai fericită perioada din viața mea. I-am spus că în timpul lui Ceaușescu. „Cum adică?... Ce, ești nostalgic după comunism?” „Nu după comunism - i-am răspuns. După tinerețea mea. Că eu atunci am fost tânăr”... Dumneavoastră aveți asemenea „nostalgii”?

 

TUDOR GHEORGHE. Păi așa se întâmplă cu mare parte din cântecele pe care le cântam eu în acea perioadă... Că am scris și am cântat atunci sute de cântece, am făcut spectacole pe toate temele posibile... Și mai vin unii - mai ales străinătate, din ăia mai rupți de România - care-mi zic: „Noi am vrea să ascultăm unul din alea vechi, „Acolo este țara mea”, „Muică...”, nouă d-alea ne e dor”... Nu d-alea vă e dor - le zic. Vouă vă e dor de tinerețea voastră, tată, da' nu vă dați seama.

 

Miron Manega. Dar dumneavoastră cum stați cu cu tinerețea? 

 

TUDOR GHEORGHE. Eu? Cu tinerețea mea?... Păi e veșnică. Nu uita că semăn atât de tare cu domnul Alecsandri - până la identificare fizică - încât domnul Eminescu a scris despre noi - adică despre mine și Alecsandri - niște versuri memorabile: „Și-acel rege-al poeziei, veșnic tânăr și ferice/ Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice/ Și cu basmul povestește - veselul Alecsandri”. Deci eu sunt aici.

 

Diversiunea „zaibăr”

 

Miron Manega. Da' cu vinul de Beaujolais cum e?... Când v-ați dus în Franța și le-ați dat ălora un vin românesc nobil și le-ați spus că e zaibăr și că zaibărul e strămoșul vinului de Beaujolais?... Asta se întâmpla în tinerețea dumneavostră propriu-zisă. Adică atunci când erați tânăr și din punct de vedere cronologic...

 

TUDOR GHEORGHE. Ei, povești frumoase... Eram într-una dintre cele mai cunoscute zone viticole din Franța, Beaujolais. Dicuția a pornit de la poezia lui Fruntelată, „Balada de la Grand Vanjou”, pe care le-am spus-o eu, atunci, în timp ce beam vin de Beaujolais, care e un vin excepțional... Le-am spus că vin din ăsta, la noi, în Oltenia, au toți țăranii, dar îi zic Zaibăr. Ei au rămas ușor nedumeriți. Atunci le-am explicat, aproape științific - citisem două cărți de Pierre Gouttier, „tatăl vinurilor de Beaujolais”, omul care s-a ocupat de viile de-acolo și de tehnologia modernă, care a reinventat, în lupta cu Bourgogne, vinurile Beaujolais - cum le-a distrus filoxera viile pe la o mie șapte sute și ceva și cum, în loc să aducă viță din zona Burgogne, sau din Germania, de pe Valea Rhone-ului - că și-acolo sunt niște vinuri bune - au adus de la noi. Și că, de fapt, vinul de Beaujolais își are rădăcinile la noi, în Oltenia.

 

Miron Manega. Deci, e adevărat?

 

TUDOR GHEORGHE. Păi ceva e adevărat. Dar nu chiar tot. Adică, atunci când le-am spus cum e cu Beaujolais-ul lor și cu zaibărul nostru, au zis: „C'est pas possible. Ei, ba da, le-am răspuns, și le-am dat să bea din vinul adus de mine, care era cabernet de Golul Drâncii. Dar le-am spus că e zaibăr. A fost joaca mea, gluma mea...

 

Miron Manega. Și v-au crezut?

 

TUDOR GHEORGHE. Da. Pentru că, dacă vrei să te creadă cineva când spui o minciună, trebuie să strecori și ceva lucruri adevărate. Or, când vii cu niște referințe culturale, cu niște date adevărate despre Pierre Gouttier, de pildă, puteam să le spun orice, că ei mă credeau...

 

„M-au băgat și pe mine în lumea show-biz-ului. M-au făcut vedetă

 

Miron Manega. Să revenim în prezent... Titlul spectacolului pe care-l pregătiți, „Rândunici printre lozinci”, are legătură cu tinerețea lui Tudor Gheorghe? Cu titlul cântecului Margaretei Pâslaru, „Două rândunici”, de pe vremea când dumneavoastră erați tânăr iar eu copil?

 

TUDOR GHEORGHE. Cu tinerețea, da, dar nu neapărat cu cântecul ăsta. E și piesa asta în spectacol, bineînțeles, dar el, spectacolul, vine, de fapt, să completeze o suită pe care am început-o demult. Eu, când am afirmat că o să vină o vreme - după ce eu n-o să mai fiu -  când pe spectacolele mele se vor da teze de doctorat, știam ce spun. Mi-au zis că sunt încrezut...

 

Miron Manega. De ce neapărat după ce n-o să mai fiți? Poate mai devreme...

 

TUDOR GHEORGHE. Sau, da, poate mai devreme... Zic că eu știam ce spun pentru că, vezi, ăștia nu-și dau seama că eu fac altceva decât ce cred ei. M-au „îmbârligat” și m-au băgat și pe mine în lumea show-biz-ului. M-au făcut „vedetă”. Adică sunt și eu unul care cântă. Le e mai ușor să mă încadreze... Păi, bă, tată, eu chiar fac altceva. Cu totul și cu totul altceva. E un act cultural în cel mai înalt sens al cuvântului, chiar dacă modalitatea mea de a comunica, adică prin muzică, e mai directă și mai ușor de digerat așa.

 

Miron Manega. Ziceați că spectacolul ăsta vine să completeze o suită pe care ați început-o demult. Ce suită?

 

„Și, uite-așa, cântecul trecea dealu”

 

TUDOR GHEORGHE. Obsedat de ideea că se duce de râpă și repede de tot cântecul popular, din instinct aproape, am făcut cele patru-cinci concerte cu muzică populară reală. Care nu se mai cântă nicăieri. Căci, gata! Cântecul popular a dispărut, nu se mai face. Și nu se mai face pentru că nu mai există contextul în care se făcea... Adu-ți aminte cum venea țăranii la clacă, la depănușat porumbii, mai știi? Începeau să facă poezii, unul spunea un vers, altul - alt vers până ieșea poezia. Ăsta e un exemplu simplu, la îndemână. Creația colectivă - cum am învățat la școală definiția poeziei și cântecului popular - era însă ceva mai complex. Românul, la bucurie, la tristețe, la necaz, a simțit nevoia să cânte, să facă niște versuri. Făcea o strofă, o cânta, o auzea altcineva, un lăutar profesionist, să zicem, mai adăuga o strofă, o cânta și el și, uite-așa, cântecul trecea dealu'. Altu', de-acolo, mai punea ceva, pe urmă altul scotea ceva, dar punea altceva și, încet-încet, în cincizeci, sau o sută de ani, se cocea cântecul, perlele muzicale care sunt astăzi. Or, acuma, vin băieții ăștia care compun versurile pe loc. Dar toate rimează în același fel: anii, banii și dușmanii... Sunt vreo opt cuvinte pe care le găsești în toate cântecele... Și imediat se duc cu ele și le cântă la televizor. Păi ele nu s-au cernut în timp, nu sunt creație colectivă, nu sunt versuri populare. Dar ei așa le prezintă... Și-atunci eu, după ce am studiat trei ani la Institutul Național de Folclor, după ce am luat la mână toatre benzile cu înregistrări vechi, lăsate de Brăiloiu, după ce am lucrat lângă Amzulescu, lângă Pop, lângă doamna Comișel, lângă Tiberiu Alexandru, am înțeles ce înseamnă folclorul, cântecul adevărat. Și, atenție! Am fost trimis de partid, de tovarășul Dumitru Popescu Dumnezeu. Ei, comuniștii, m-au trimis la Institutul de Folclor. Pentru că ei, care nu erau deloc proști, știau - ăsta este cinismul acelei perioade - care e viitorul, sau mai bine zis lipsa de viitor a creației populare. Dumitru Popescu mi-a zis de atunci - din 1974! - că folclorul se duce în jos, în prăpastie, și că cineva trebuie să transmită generațiilor viitoare adevăratul cântec popular. „Și tu ești în măsură să faci asta!” - mi-a spus el, după ce văzuse spectacolul meu, „7 balade”... Că pe vremea aia, oamenii politici, comuniștii ăia nenorociți, mai veneau și la spectacole...

 

Miron Manega. Mai e cineva, astăzi, care se simte îngrijorat și responsabil de această dispariție iminentă a cântecului popular?

 

TUDOR GHEORGHE. Da. Mie mi-e drag de băiatul ăsta, super-estetul muzicii populare de astăzi, Grigore Leșe. Teoretizează foarte frumos. Dar el vorbește acum de lăutarii din Clejanii Vechi ca de o descoperire. Păi eu îi studiam la Institutul Brăiloiu pe vremea când el habar n-avea de folclor. Că la Conservatorul din Cluj nu se studia așa ceva... Deci, iată de ce am făcut cele cinci discuri cu spectacole de folclor. Ca să rămână. Și vor rămâne. Ele vor apărea toate, pe un singur album...

 

Post-stalinism muzical: „Rândunici printre lozinci”

 

Miron Manega. Am lămurit-o cu folclorul. Pe urmă?...

 

TUDOR GHEORGHE. Pe urmă, cum bine știi, am luat muzica ușoară a perioadei interbelice. Și am făcut acele patru spectacole cu cele mai frumoase și mai reprezentative cântece din acea perioadă. Apoi, firesc ar fi fost să continui, nu?... Ei, bine, am continuat, pe linia asta, a restituirilor....

 

Miron Manega. Adică sunteți un fel de restaurator...

 

TUDOR GHEORGHE. Eu i-aș spune un fel de iconar, ca să fim mai poetici. Adică unul care reapară icoanele alea vechi, șterse de timp...

 

Miron Manega. Bun. Am ajuns în perioada post-stalinistă. Adică la „Rândunici printre lozinci”.

 

TUDOR GHEORGHE. Da. La perioada anilor '60-'70... Îți dai seama că tinerii ăștia, ai noștri, habar n-au de muzica ușoară FRUMOASĂ, care se cânta atunci?... De șlagărele acelor vremuri...

 

Miron Manega. Cum ați gândit spectacolul?

 

TUDOR GHEORGHE. Păi vreau să prezint întâi cadrul în care a fost posibil să se compună așa ceva. Publicul o să aibă mari surprize - chiar și cei care le știu, le-au ascultat. Ca și în poezie, unde s-au scris și s-au publicat multe, enorme, aberații proletcultiste. Pupincurismul era în floare. Dar, să nu uităm, tot atunci au scris și au publicat Nichita, Sorescu, Ioan Alexandru, Romulus Vulpescu, Cezar Ivănescu, Adrian Păunescu.

 

Miron Manega. Da, dar erau unii care scriau și poezie proletcultistă, și poezie de valoare. Mihai Beniuc, de exemplu.

 

TUDOR GHEORGHE. Am spus-o și eu și am și cântat din Beniuc. Unele poezii erau formidabile: „Dansează ursul românesc”, „Ana Kelemen”, „Ultima scrisoare de dragoste”... Bijuterii, splendori... Dar, vezi? Ei plătesc prețul abia acum, când au fost rași din literatură. Din păcate.

 

Miron Manega. Înseamnă că șansa lor de a reintra în circuit este Tudor Gheorghe...?

 

TUDOR GHEORGHE. Ei, da. Cam așa. Eu, dacă aș avea timp, ar trebui să fac o selecție a celor mai frumoase poezii scrise în acea perioadă. O antologie... Ulici începuse să facă un studiu din ăsta, cu șaizeciștii, prin anii '70, dacă ții tu minte, dar n-a mai apucat s-o ducă la capăt. Doar a teoretizat...

 

Ale cui sunt versurile și melodia de la „Vin colindătorii”?

 

Miron Manega. Să revenim la „Rândunici printre lozinci”. Deci veți prezenta mai întâi cadrul în care au fost posibile, totuși, marile creații...

 

TUDOR GHEORGHE. Da... Vei găsi aici  „Cincinalul în patru ani și jumătate”, „Marinică drăgălașul/ Marinică zis codașul”, dar și restituiri interesante. Uite, de pildă, o să auzi piesa lui Radu Șerban, „Cânta un matelot la proră”, dar o s-o auzi cu versurile lui Minulescu cântate integral. Doina Badea nu putea să cânte tot cântecul, pentru că n-o lăsa sistemul. Uite și tu ce strofă splendidă fusese scoasă:

„Cânta un matelot la proră…
Un singur matelot cânta.
Şi totuşi vocea lui sonoră
Părea, pe iahtul ancorat,
Un cor solemn de preoţi tineri,
Ce-ngroapă-n noaptea Sfintei Vineri
Un nou profet crucificat”…

Eu am să-l cânt cu tot cu această strofă... Vezi? D-aia spun eu că fac restituiri. Da' să știi că nu le cânt chiar cum se cântau. Schimb orchestrațiile, schimb ritmurile. Aproape că e altceva, diferența de interpretare e enormă. Dar, în același timp, e același lucru, atât căt să-l recunoască toată lumea.

 

Miron Manega. Hai să lămurim și o problemă care mă frământă demult: ale cui sunt versurile și melodia de la „Vin colindătorii”?. Că am văzut-o cântată și de corul din Finteușul Mare, și de un cor de preoți, și de mulți alții... Da' nimeni nu spune ale cui sunt.

 

TUDOR GHEORGHE. Ale mele. Da' e bine, am intrat în folclor mai repede. E minunat. Pe internet sunt vreo zece variante. Îl cântă și niște fete îmbrăcate în costume populare... Mulți mi-au zis: „Domnu' Tudor, colindul ăsta îl cântă toți. Dar când îl cânți dumneata ți se face părul măciucă. De ce?”... Da, e o diferență între cum îl cânt eu și cum îl cântă alții. Și diferența e că eu știu ce cânt. Și știu și de ce cânt ce cânt.

 

Miron Manega. Hai să vă spun ce cred eu despre colindul ăsta, care, de fapt,  nu e colind, e un cântec cumplit, apocaliptic...

 

TUDOR GHEORGHE. Păi eu n-am spus niciodată că e colind...

 

Miron Manega. Știți cu ce seamănă? Cu biserica de la Ipotești, ridicată de Camil Petrescu și Nicolae Iorga în 1939, în care toți îngerii și sfinții...

 

TUDOR GHEORGHE. ... au aureole negre.

 

Miron Manega. Exact. Cam așa mi se pare mie că e colindul ăsta. E atât de zguduitor, încât parcă vestește nu Nașterea Domnului, ci Apocalipsa... Dar hai să revenim la „Rândunici...”. Se înscrie în linia de „misionariat” cultural?

 

TUDOR GHEORGHE. Bineînțeles. Gestul meu este un gest cultural profund. Spectacolele mele nu sunt o înșiruire de cântece populare sau de muzică ușoară dintr-o perioadă sau alta. Eu fac, prin spectacolele astea, o radiografie a epocii respective, cu toate mijloacele pe care ți le permite scena, inclusiv și, mai ales, cu umor. Dar și cu momente de mare emoție artistică. Iar „Rândunici printre lozinci” nu face deloc excepție. Dimpotrivă.

 

„Marinică, drăgălașul,/ Marinică, zis codașul”

 

Miron Manega. Cui se adresează spectacolul? Cărui public?

 

TUDOR GHEORGHE. Păi, tuturor. Dar, în primul rând ăstora mici... Bine, când spun „ăstora mici” mă refer la publicul de douăzeci de ani, care e un public deștept. S-au săturat și ei de muzica de astăzi și pe bună dreptate. Că, dacă asculți hiturile de astăzi, nu numai ale noastre, al dracu' să fiu dacă nu sunt la fel. Aceleași zdupănituri. Parcă toți cântă aceeași melodie. Pe vremea aia, chiar dacă era comunism, fiecare compozitor avea personalitatea lui. Într-un fel scria Radu Șerban, într-un fel scria Moculescu, în alt fel Camelia Dăscălescu sau Edmond Deda. De aceea spectacolul meu e foarte colorat, foarte viu, din punct de vedere melodic. Vei auzi piese cântate de Luigi Ionescu, de Constantin Drăghici, dar și „Peste vale, peste deal/ Trece mândra pe un cal,/ Tropa-tropa-tropa-trop/ Când la trap, când la galop...,/ Tractoriștii-n câmp așteaptă/ Să le-aducă pâine coaptă”... Sau: „Și când s-a schimbat gazeta de perete/ Și se vede cine-a fost evidențiat/ Când se bucură din plin băieți și fete/ Cine stă nemulțumit și bosumflat?/ Marinică, drăgălașul,/ Marinică, zis codașul”... Deci erau și cântece proletcultiste, „social-moralizatoare”, dar și cântece adevărate de mare clasă. Spectacolul „Rândunici printre lozinci”  e și el o radiografie prin care spectatorul singur va alege grâul de neghină, valoarea de nonvaloare.

 

„Domnu' Tudor, dacă existați dumneavoastră, înseamnă că existăm și noi”

 

Miron Manega. Spectacolele dumneavoastră au un accentuat caracter didactic. Adică încearcă - și chiar reușește - să compenseze ceea ce a fost scos din manuale sau marginalizat, în primul rând tot ce ține de materiile formative: limba română, literatura română și istoria.

 

TUDOR GHEORGHE. Așa e. Nu știu dacă ai văzut spectacolul meu care se chema „Lecția”...

 

Miron Manega. Nu l-am văzut...

 

TUDOR GHEORGHE. Era un spectacol în care eu pledam în apărarea limbii române. Începeam cu Dosoftei, Miron Costin, treceam prin poeții Văcărești și ajungeam până la „Epigonii”, cântând „Pâmânteasca dimândare”  a aromânilor - imnul ăla extraordinar „Care-şi lasă limba lui/ S'-lu-ardă pira focului,/ Si s-dirină viu pri loc,/ Si-l'i si frigă limba-n foc...”, după care mă opream. Apoi treceam la cele mai frumoase poezii dedicate limbii române, începând cu Mateevici și Gheorghe Sion, până la Grigore Vieru...

Limba pe care o folosește Miron Costin este absolut splendidă. Și e o limbă în care se scria în 1650 - era contemporan cu Shakespeare, cu Moliere și cu Cervantes. Ei, bine, Miron Costin scria într-o limbă română incredibil de curată: „Norocul la un loc nu stă,/ Într-un ceas schimbă pasul,/ Anii nu pot aduce/ Ce-aduce ceasul.../ Vremea începe țările, vremea le sfârșește,/ Îndelungate împărății vremea primenește”. Ca și Dosoftei, în Psalmi: „Cine-şi face zid de pace / Turnuri de frăţie / Duce viaţă fără greaţă / 'Ntr-a sa bogăţie”...

S-a întâmplat însă ceva - nu știu ce, e de studiat - faptul că în perioada pre-eminesciană se bâlbâia o limbă română aproape de neînțeles. Până n-a venit Eminescu să cristalizeze limba aia, era rușinos cum se vorbea și se scria...

 

Miron Manega. Când a fost spectacolul ăsta pe care eu nu l-am văzut?

 

TUDOR GHEORGHE. În 2015. Am făcut un turneu cu el prin țară, numai în orașele unde nu se mai fac spectacole. De la Carei la Babadag. Îți dai seama? Să te duci într-o casă de cultură unde nu s-a mai dat un spectacol de 20 de ani și unde ăștia n-au mai văzut artiști decât  la zilele orașului și la Festivalul Berii. Să-i vezi pe spectatori cum nu le vine să creadă și cum lăcrimează de emoție estetică când le cânți fără play-back și-i privești în față. Și-au venit la mine după aia, la cârciumă, și mi-au spus: „Domnu' Tudor, ne salvați. Dacă existați dumneavoastră, înseamnă că existăm și noi”. 

 

Miron Manega. Asta da... lecție! Și dacă tot suntem la capitolul didactic, ce părere aveți despre sistemul propriu-zis de educație din România?

 

TUDOR GHEORGHE. Proastă. Cea mai mare gafă în sistemul de învățământ a fost desființarea liceelor profesionale.

 

Miron Manega. Dumneavoastră îi ziceți „gafă”, eu îi zic „proiect”...

 

TUDOR GHEORGHE. Eu sunt mai indulgent... Toată lumea vrea să fie doctor, profesor, inginer, avocat... Păi nu se poate.

 

Miron Manega. Da' înainte cum se alegeau cei care puteau fi medici, ingineri, profesori etc.? Și când zic „înainte” nu mă refer la perioada comunistă, că știm cum era, ci la perioada interbelică.

 

TUDOR GHEORGHE. Păi făcea țăranul român trei, șase, șapte copii și-i punea pe toți la muncă. Și venea popa din sat la el și-i spune: „Bă, Ioane, vezi că ăsta ăl mic e dat dracu' de deștept. Trebuie dat la oraș că e bun de carte”... Și pleca unu' la carte, nu toți, înțelegi? Ăilalți, la meserie. Care nu rămâneau la câmp, învățau tâmplăria, zidăria, făceau case...

Afisari: 261
Autor: Miron Manega
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter