Se încarcă pagina ...

Nationalismul ca fatalitate si omul de nicăieri

Data publicarii: 05.05.2018 23:07:00

 

Articol apărut în numărul 2 al revistei „CERTITUDINEA”.

 

 

Identitatea este ceva de care nu poÈ›i scăpa. Te naÈ™ti român, sau englez, sau francez, sau sârb, sau ungur, ca È™i cum te-ai naÈ™te negru, sau alb, sau înalt, sau scund. Identitatea este, cumva, ca o cocoaÈ™ă pe care vrei-nu vrei, trebuie să È›i-o asumi. Nu este neapărat ceva de rău sau de bine, este pur È™i simplu o fatalitate. Irevocabilă.  

 

A încerca să nu mai fii român este ca È™i cum ai încerca să nu mai fii negru. PoÈ›i, evident, să asimilezi cultura È™i civilizaÈ›ia altui popor, poÈ›i să-È›i vopseÈ™ti părul È™i pielea în ce culoare vrei, dar nu poÈ›i să-È›i răzuieÈ™ti propria identitate, pentru că aceasta nu este un strat decopertabil, ci o structură genetică. De fapt, se poate, dar rezultatele sunt monstruoase, patologice. Michael Jackson a încercat să fie alb È™i, pentru moment, chiar a reuÈ™it. Ce s-a întâmplat ulterior cu el, se È™tie.  

 

Emil Cioran a încercat să nu mai fie român, a devenit chiar cel mai mare stilist al limbii franceze, a refuzat să mai vorbească limba română sau să mai revină vreodată în È›ara natală, dar în ultimul an de viaÈ›ă, bolnav fiind de Alzheimer, a uitat... limba franceză. 

 

A-È›i schimba naÈ›ionalitatea seamănă cu o operaÈ›ie de schimbare de sex. PoÈ›i fi trans-naÈ›ional, aÈ™a cum poÈ›i fi trans-sexual. La nivel de libertate personală, lipsit de repere axiologice, opÈ›iunea e realizabilă È™i politiceÈ™te corectă. 

 

Rezultatele unor asemenea intervenÈ›ii opÈ›ionale sunt însă, aÈ™a cum am spus,  monstruoase. Trădarea, de exemplu, este È™i ea o formă de patologie identitară. Trădătorii sunt nativii români care È™i-au făcut - ca să păstrăm analogia cu trans-sexualii - o operaÈ›ie de schimbare a identităÈ›ii. DeÈ™i vorbesc româneÈ™te, nu mai sunt români. Dar nu sunt nici altceva, în sensul unei identităÈ›i definibile. Sunt doar niÈ™te anomalii, niÈ™te mutanÈ›i. Eminescu îi numea „romunculi”. 

 

A fi european sau cetăÈ›ean al Universului este o abstracÈ›ie în care nu te poÈ›i plasa nemijlocit. EÈ™ti european pentru că te-ai născut în Europa. Dar te-ai născut într-un loc ANUME din Europa, într-o casă concretă, dintr-o È›ară concretă, din niÈ™te părinÈ›i concreÈ›i, de la care ai învăÈ›at o limbă concretă. Shakespeare este un scriitor universal pentru că a fost englez. Goethe, pentru că a fost german. BrâncuÈ™i este cel mai mare sculptor modern al lumii pentru că a avut inteligenÈ›a, instinctul sau genialitatea de a rămâne, din punct de vedere etnic, român. Și-a asumat această etnicitate.

 

Am folosit comparaÈ›ia cu transsexualii pentru că este mai aproape de limbajul curent. Putem duce însă analogia mai departe, comparând renunÈ›area la identitate cu lobotomia, spălarea creierului prin intervenÈ›ii din afară. În cazul de faÈ›ă, avem de-a face cu o lobotomie fără bisturiu, doar prin „toxine” informaÈ›ionale. Și e vorba de o lobotomie în masă, printr-un asediu uriaÈ™, fără precedent, concentrat È™i concertat. Efectele sunt cele pe care le constatăm astăzi, în jurul nostru. 

 

Toate acestea constituie o explicaÈ›ie, nu È™i o scuză. Chiar dacă abia acum, în aceste condiÈ›ii, capătă sens cu adevărat cuvintele lui Grigore Vieru: „Ca să fii român, trebuie să poÈ›i”. Iar ca să poÈ›i ai nevoie de cel puÈ›in trei lucruri: voinÈ›ă, È™tiinÈ›ă È™i conÈ™tiinÈ›a.

 

Există, aÈ™adar, un transnaÈ›ionalism voluntar, axat pe absenÈ›a conÈ™tiinÈ›ei identitare, prin analogie cu transsexualismul. Este, cum spuneam, o opÈ›iune politiceÈ™te corectă, dacă nu se poziÈ›ionează, ca alternativă unică È™i universală, împotriva naÈ›ionalismului funciar.

 

Numai că lucrurile nu stau deloc „politiceÈ™te corect”. Nicolae Iorga sesiza, încă din 1935, apariÈ›ia unui nou tip de om universal, „omul de nicăieri”: Se creează acum, pentru o lume neorganică, un tip de om universal, omul care e de nicăieri şi de peste tot, omul în afară de tradiţie, înstrăinat de mediul în care a trăit”. (Nicolae Iorga, "Idei asupra problemelor actuale", Editura Cugetarea, 1935). 

 

Acest tip de om universal este, de fapt, aÈ™a cum îl definea Nichita referindu-se la Mircea Dinescu, un copac fără rădăcini, „un copac pe roÈ›i”. El poate fi o apariÈ›ie, dar nu un reper. Este omul cosmopolit al lui Eminescu (globalistul de azi) „care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, de cetăţean al universului”. Iar „cosmopolitismul este pretextul de a nu face nimic pentru desvoltarea unei părţi a omenirii, pentru că individul respectiv s'a însărcinat de a nu lucra nimic pentru universul întreg”. (Mihai Eminescu, “Influenţa austriacă asupra românilor din Principate”, Convorbiri literare, 1 August 1876). 

 

AÈ™a cum observa Brad Florescu într-un excelent eseu intitulat „Arma secretă a României”, noi nu suntem o È›ară puternică nici militar, nici economic. Am fost amplasaÈ›i geografic È™i prin destin istoric la intersecÈ›ia marilor imperii (europene È™i asiatice), ceea ce ne-a condamnat la o defensivă permanentă È™i la o diplomaÈ›ie acrobatică. SupravieÈ›uirea noastră ca popor sau ca neam s-a datorat  unei robusteÈ›i mentale susÈ›inute de un arsenal de valori È™i simboluri comune: limbă, artă, repere istorice, credinÈ›e, instituÈ›ii, concepte È™i personalităÈ›i recunoscute. 

 

Acest arsenal mental a făcut ca, atât pe pe câmpul de luptă, cât È™i în afara lui, să putem rezista unor forÈ›e copleÈ™itoare, fie că a fost vorba despre imperiul Roman, Austro-Ungar, Otoman, Nazist sau Sovietic. GeneraÈ›ii întregi de români au pierit în luptă sau în puÈ™cării politice, ori au suferit atrocităÈ›i, persecuÈ›ii È™i privaÈ›iuni pe care toÈ›i cei care au făcut È™coala după 1990 nu le È™tiu È™i nici nu le cred. Și nici nu vor să le È™tie, sensul acestor sacrificii fiind, pentru ei, un detaliu primitiv È™i anacronic. DeÈ™i, dacă ar înÈ›elege amploarea performanÈ›ei istorice de a nu fi dispărut ca naÈ›ie în acest context, de a nu fi fost asimilaÈ›i sau dizolvaÈ›i în alte popoare, poate ar tresări în ei măcar sentimentul de admiraÈ›ie. Dar, pur È™i simplu, NU CRED. Și nici nu au substratul mental de a interacÈ›iona cu Bogdan Petriceicu HaÈ™deu, de exemplu, care spunea că naÈ›ionalismul este pentru un popor ceea ce este originalitatea pentru un individ.  

 

Există, în opinia mea, în raport cu sistemul de valori identitare, o generaÈ›ie pierdută. Poate nu definitiv, dar pierdută. Această generaÈ›ie nu este antiromânească, ci a-naÈ›ională. O generaÈ›ie inteligentă, performantă È™i funcÈ›ională în orice loc de pe pământ unde există tehnologie. Cei care fac parte din această generaÈ›ie resping valorile identitare, pentru că nu-È™i simt apartenenÈ›a È™i nici nu-i interesează. Nu-i văd rostul. Sunt simple exemplare ale speciei umane, dotate cu creier, dar lipsite de spiritualitate. Nu au idealuri, nu au obligaÈ›ii, nu au pentru ce să se sacrifice È™i nu atribuie existenÈ›ei lor nicio aspiraÈ›ie transcendentă. Maximum de sens pe care È™i-l asumă este strict material: confortul È™i prosperitatea, fie prin job, fie prin antreprenoriat, care devin scop în sine, nu instrumente sau oportunităÈ›i ale unui scop mai înalt. Într-o ordine strict materială, sunt perfect îndreptăÈ›iÈ›i să-È™i configureze astfel existenÈ›a, dar prin asta nu se mai diferenÈ›iază fundamental de celelalte specii de pe Terra. Simpla calitate de a avea conÈ™tiinÈ›ă nu te delimitează de regnul animal, dacă această conÈ™tiinÈ›ă rămâne captivă în purgatoriul tetraedric al hedonismului: muncă, procreaÈ›ie, consum È™i plăcere. Între ei È™i pisici, de exemplu, este o diferenÈ›ă de nuanÈ›ă È™i complexitate, nu de esenÈ›ă.

 

Aceste consideraÈ›ii nu se referă la o majoritate absolută, ci la una statistică. Și nu este neapărat vina celor în cauză. Sau nu este în totalitate vina lor. Sunt victimele unui context generat artificial, prin haosul din educaÈ›ie, prin pomparea în spaÈ›iul public a ideilor globaliste opuse reperelor identitare (È™i demonizarea acestora din urmă), prin promovarea non-modelelor È™i pseudovalorilor, prin „monstruoasa coaliÈ›ie” împotriva meritocraÈ›iei. 

 

Mai există două categorii de români „pierduÈ›i”: cei cărora le este ruÈ™ine că sunt români È™i cei care se urăsc pe sine pentru că sunt români. Se urăsc însă nu direct, ci pe ocolite, extrăgându-se din sistem. Ei denigrează vehement È™i furibund tot ce este românesc: originea, istoria, tradiÈ›ia, valorile, biserica, strămoÈ™ii, MioriÈ›a È™i chiar pe Mihai Eminescu. Este, la prima vedere, ceva de neînÈ›eles în această atitudine schizoidă care duce, în ultimă instanÈ›ă, la desfiinÈ›area propriei individualităÈ›i. Însă, la o analiză mai atentă, explicaÈ›ia există: toate nedreptăÈ›ile, frustrările, dezamăgirea, indignarea survenite în urma prăbuÈ™irii orizontului de aÈ™teptare al românului revoltat, ricoÈ™ează, de la cei cei care au provocat dezamăgirea (în speÈ›ă oamenii politici din 1990 încoace), spre toÈ›i ceilalÈ›i care, ca È™i el, sunt dezamăgiÈ›i. Are loc un fel de transfer al ticăloÈ™iei de la călăi la victime. Totul È™i toÈ›i devin culpabili È™i complici la haosul È™i marasmul în care  trăim, la corupÈ›ia sistemului, la hoÈ›ia generalizată. În concluzie, toÈ›i suntem vinovaÈ›i, pentru că suntem români. ToÈ›i, cu excepÈ›ia celui în cauză.

 

Aceste două categorii sunt, È™i ele, victimele aceluiaÈ™i context creat artificial, al aceluiaÈ™i haos impecabil organizat, care a dus la depopularea României È™i la transformarea indivizilor în propriii lor duÈ™mani.

 

Revin, ca o concluzie, la excelentul articol al lui Brad Florescu. „Ceea ce se întâmplă astăzi cu România - spune el - are toate datele unui război psihologic care-È™i propune dezarmarea mentală a cetăÈ›enilor. Tot eÈ™afodajul defensiv, tot arsenalul intangibil care ne-a permis să rezistăm celor mai brutale invazii, se află, de la o vreme, sub un asediu violent. Se trage cu artileria, se aruncă bombe, se infiltrează agenÈ›i È™i commando-uri în această structură. AcÈ›iunile sunt evidente. N-aÈ™ putea spune dacă este un atac consolidat din partea unei singure forÈ›e, o luptă între puteri alogene antagonice sau un terorism băÈ™tinaÈ™, cert este că, în special de prin 2008, ofensiva s-a înteÈ›it iar cazemata începe să se zgâlÈ›âie”.   

 

În aceste condiÈ›ii, resurecÈ›ia naÈ›ionalismului devine o consecinÈ›ă logică. De fapt, nici măcar nu este o resurecÈ›ie. E o manifestare organică naturală, provocată de agresiunea aceluiaÈ™i context creat artificial. Iar gradul de manifestare a naÈ›ionalismului este determinat de amploarea agresiunii care se exercită asupra lui. Este o reacÈ›ie în oglindă. În condiÈ›ii obiÈ™nuite, existenÈ›a naÈ›ionalismului este insesizabilă, ca funcÈ›ionarea unui organism sănătos. În momentul în care un virus sau o boală (am numit prin aceasta agresiunea, atacul) au pătruns în organism, acesta intră în stare de luptă È™i face febră. Dar această febră nu reprezintă boala în sine, care ar trebui tratată, ci efectul luptei organismului cu boala. Boala este, în cazul de faÈ›ă, agresiunea globalismului asupra memoriei identitare. Cei care o instrumentează È™i-au însuÈ™it bine lecÈ›ia lui Milan Kundera: „Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria”.  

 

P.S. „ToÈ›i stăpânii noÈ™tri s-au plâns de noi È™i au încercat să ne inoculeze îndoială È™i ruÈ™ine pentru ceea ce suntem. Asta fac È™i acum. Eu n-o să-i ajut. Nu-i ajuta nici tu. Dacă nu pentru noi, măcar pentru cei care vin după. Se nasc copii minunaÈ›i în România”. (Brad Florescu)

 

Afisari: 401
Autor: Miron Manega
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, FiriÈ›ă Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter