Se încarcă pagina ...

ROMÂNI, TRECETI TISA! Opinca demnitătii

Data publicarii: 30.07.2019 22:38:00

 

Articol apărut în revista CERTITUDINEA Nr. 44

 

 

Așa cum am prezentat deja în numărul trecut, pe 7 iulie, în Piața Victoriei, Asociaţia „Calea Neamului”, membră a Forumului Civic al Românilor din Covasna Harghita şi Mureş (FCRCHM), a organizat un miting de protest împotriva adoptării OUG privind Codul Administrativ al României, a cărei adoptare creează premisele ca limba maghiară să devină, în mod neconstituţional, a doua limbă oficială în stat. Momentul cel mai inedit al manifestației a fost sosirea în Piață a lui Cătălin Berenghi, care a adus cu el drapelul Ungariei, pe care erau arborate două opinci românești. Subtextul gestului a fost explicat de incomodul activist civic echipei de la DUNA TV (televiziune națională a Ungariei), singura care l-a abordat în legătură ciudatul artefact (drapelul Ungariei cu opincile românești în vârful hampei), deși în piață erau și câteva televiziuni autohtone (inclusiv TVR).

 

Cătălin Berenghi le-a povestit redactorilor de la DUNA TV cum, în 1919, armata română a eliberat Ungaria de regimul bolșevic al lui Bela Kun, restabilind normalitatea politică la Budapesta și salvând Europa de bolșevizare. Iar întrucât regele Ferdinand, menajând sensibilitatea politică a ungurilor, nu a arborat drapelul României pe Parlamentul ungar (cum era uzanța internațională pentru cei învingători într-un război), doi țărani români (sergentul Iordan din Dolj și caporalul Bivolaru din Mehedinți) au avut ideea de a arbora, deasupra steagului Ungariei, o opincă găurită (opinca lui Bivolaru).

 

A fost cea mai severă lecție de istorie pe care a primit-o Ungaria în toată existența ei. Cătălin Berenghi le-a mai spus, celor de la DUNA TV, că data de 4 august (1919), când Ungaria a fost eliberată de armata română, ar trebui celebrată, de Ungaria și România, ca o sărbătoare comună a celor două țări.

 

Povestea acelui moment unic în istoria celor două țări, România și Ungaria, avea să fie relatat, cu emoție și culoare, de generalul Marcel Olteanu (1872-1943),  fost guvernator al Budapestei în timpul ocupaţiei româneşti a Ungariei, între august şi noiembrie 1919. Această relatare a apărut în cartea sa „Huzarul negru”, Editura Răsăritul, 1926. (Miron Manega) 

 ______________________________________

 

Cum au pus românii opinca pe Parlamentul din Budapesta
(din însemnările generalului Marcel Olteanu)

„... Şi au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vînători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fîlfîia în vînt flamura ungurească - roşu-alb-verde. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut... Dîndu-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?... Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă... Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămînă de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată..." 

 

„Dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan”

 

Zis şi făcut. Chemînd pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborît steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luînd apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsîndu-i nojiţele s-atîrne-n vînt. Şi aşa a fîlfîit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui... „Cine oare să fi făcut această tragică glumă?” - îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicînd, îmi arătă cu mîna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcîiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut... „Cine oare să fi dat vîntului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire.

 

Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire. „Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei, cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii. „Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vînătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcînd cu capul un gest despre cheiul Dunării.
- Cum îl cheamă?
- Don sergent Iordan.
- Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
- Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin, azi dimineaţă, şi tot dînsul a şi executat ordinul... Acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii... 

 

„Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sînteţi aci!”

 

Mă-ntorc puţin spre stînga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor - ilustraţia magistrală a unui moment istoric. Priveau cînd la trecătorii enervaţi şi sanchii, cînd la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă... De-aş fi fost singur! O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur... Şi, poate, i-aş fi luat de gît şi i-aş fi sărutat! Dar... le-am făcut semn să se apropie şi, arătînd domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: „Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi”... Şi domnul Ferency, scăldîndu-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adîncă melancolie:
- Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sînteţi aci! 

 

În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat - era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gînd şi cum a înfăptuit isprava lui. L-am lăudat şi mi-am plimbat mîna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cît îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea. Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pîrlită de soare şi vînt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană - un vulpoi de Mehedinţi. Purta capelă pe sprînceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic. O crestătură adîncă îi stăpînea obrazul stîng şi alta mai lată se răsfăţa pe gît sub urechea dreaptă; mai în sus de mînă, pe antebraţul stîng, se zărea o cicatrice respectabilă...

 

 Genearlul Mărdărescu pe terasa hotelului Ghelert

 

Căprarul Bivolaru, sinteza neamului său, prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917

 

L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: „Peste tot, domnule general”. Şi desfăcînd repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dîră de baionetă în lungul coastelor din dreapta, care se vedea în întregime printre cele cîteva şuviţe de pînză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: „Bine, bine... văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?”... Şi iarăşi cîntecul lui: „Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sînt răbojul isprăvilor regimentului nostru... pe mine sînt crestate toate, de la 1916 încoace... şi nu mă las nici mort!...”

 

- Ei şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru' Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?
Şi el, încordîndu-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mîndrie:
- E lucru mare, domnule general... Dar... am auzitără că mai e şi o Vienă!...
Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect pînă unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atîţia au albit meleagurile cu oasele lor. El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gîndire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare...”

 

Afisari: 245
Autor: Miron Manega
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: Nicolette Orghidan (Jul, Wed 31, 2019 / 07:00)
Bine de știut, de ținut minte, de spus urmașilor!
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter