Se încarcă pagina ...

TALMUDUL, legislatia natională a evreilor

Data publicarii: 17.05.2019 10:21:00

Articol apărut în numărul 38 al revistei CERTITUDINEA 

 

Textul lui Nicolae Paulescu intitulat astfel merită un pic de prefațare, căci vizează o problemă extrem de sensibilă și periculoasă, după cum se va vedea.

 

În celebrul său roman „Doctor Faustus”, Thomas Mann lansează tulburătoarea întrebare dacă există o vină germană - a poporului german! - pentru crimele săvârșite de Hitler. Răspunsul autorului este la fel de tulburător: da, există o vină germană în toate aceste crime. Problema impune însă o extensie la nivelul fiecărui popor în parte. Există o vină a poporului maghiar pentru ceea ce conducătorii lor au făcut altor popoare, sau o vină a poporului rus pentru ceea ce țarii și președinții lor le-au făcut altora? Din păcate, răspunsul este, și aici, afirmativ. 

 

Putem însă pune problema și invers: există o vină a popoarelor pentru ceea ce le-au făcut sau le fac alții? Concret și punctual: există o vină a poporului român pentru ceea ce i se întâmplă acum, pentru batjocura la care este supus, din interior și din exterior? Adică e atât de laș, indolent, incapabil să realizeze un consens național pe probleme vitale etc., încât să-și merite pedeapsa? Răspunsul este, dacă judecăm după nivelul actual de conștiință națională și civică, același: DA. Iar dacă facem o comparație a acestei decăderi cu vârfurile istorice ale neamului românesc, marile personalități politice și militare care au uluit Europa Evului Mediu, vina poporului român actual devine și mai gravă, iar batjocura străinilor împotriva noastră și mai legitimă. 

 

Nu exclud, din acest algoritm de judecată, nici poporul evreu. Deci am să reformulez întrebarea: are vreo vină poporul evreu pentru persecuțiile îndurate de-a lungul istoriei și, mai ales, în Al Doilea Război Mondial? Răspunsul îl găsim în istoria și religia evreilor, în agresivitatea și ura lor împotriva ne-evreilor, exprimată în cartea lor de căpătâi, TALMUDUL, și justifică, într-o oarecare măsură, antisemitismul. Unul dintre cei care au documentat problema evreiască a fost marele savant de talie mondială Nicolae Paulescu, descoperitorul Insulinei.  

 

Poate a greșit în atitudinea sa antisemită de o franchețe totală, dar o convingere, oricare ar fi ea, pro sau contra a orice, constituie fundamentul democrației. Pe de altă parte, documentația istorică și religioasă care stă la baza atitudinii sale este pur și simplu stupefiantă. În concluzie, problema care se pune, în cazul lui Nicolae Paulescu, nu este antisemitismul său, ci probatoriul spuselor și scriselor sale, respectiv documentele prezentate. Abia după evaluarea lor putem emite o sentință. Iar dacă acceptăm condamnarea sa fără probe, de oricine își permite să-l condamne, avem, într-adevăr, o problemă. O problemă de conștiință care se numește LAȘITATE.

 

Și aici apare următorul paradox: lașitatea vine din frică, iar frica, în cazul abordării „chestiunii evreiești”, vine exact din conținutul argumentelor lui Nicolae Paulescu din 1913, în studiul din care vom publica un fragment. Și atunci revin: e adevărat ce scrie marele savant? Căci dacă a mințit sau a falsificat probele, trebuie blamat, oricât de mare savant ar fi. Dar dacă nu a mințit, trebuie apărat. Și atunci, de ce tăcem? 

 

 Avem o supralegislație ticăloasă: Legea împotriva discriminării, Legea antilegionară și Legea Vexler. Dar, întrucât nu există (încă) o lege care să interzică accesul la propria istorie, publicăm, PENTRU CERCETARE ȘI DEZBATERE PUBLICĂ, un fragment din cartea lui Nicolae Paulescu, publicată în 1913, „FIZIOLOGIE FILOZOFICĂ. Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul și Francmasoneria”.

Miron Manega

_____________________________________________

 

 

NICOLAE PAULESCU (1869-1931)

 

Om de știință român, medic și fiziolog, pionier al biologiei genetice și al biotehnologiei. Este cel care a descoperit hormonul antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu insulină.

A studiat medicina la Paris, începând cu anul 1888, obținând trei titluri de doctor: unul în medicină, în 1897, și două în Științe, în 1899, respectiv în 1901.  

În anul 1900 s-a reîntors în țară, fiind numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină și Director al Clinicii de Medicină internă de la spitalul St. Vincent de Paul din București. În numărul din 31 august 1921 al revistei de specialitate Archives Internationales de Physiologie (revistă cu apariție simultană în Franța și Belgia), Paulescu a publicat rezultatele cercetărilor sale privind acțiunea extractului pancreatic în cazurile de diabet, iar în 1922, a obținut, de la Ministerul Industriei și Comerțului din România, brevetul de invenție nr. 6255 intitulat „Pancreina și procedeul său de fabricare”.

Toate acestea au precedat cu 10 luni anunțarea, de către Fr. Grant Banting și Ch. Herbert Best din Canada, a descoperirii insulinei (același extract pancreatic, dar denumit altfel), pentru care au fost răsplătiți cu Premiul Nobel în 1923. 

În 1969, răspunzând campaniei internaționale declanșată de fiziologul scoțian Ian Murray (care-i considera pe Banting și Best doar niște cercetători care au confirmat descoperirile lui Paulescu), Fundația Nobel a recunoscut meritele lui Nicolae Paulescu și prioritatea sa în descoperirea tratamentului antidiabetic.  

Nedreptatea istorică făcută lui Nicolae Paulescu prin faptul că nu i s-a atribuit lui Premiul Nobel, ci lui Banting și Best, nu este străină de convingerile sale declarat antisemite.

________________________________

 

 

Pe vremea lui Iisus Hristos, secta fariseilor răspândea, printre ovrei, oarecare învăţături explicative asupra Bibliei.  

Pentru ca să împiedice pierderea acestor doctrine, zise tradiţionale, un haham, numit Iuda Ha-Kadoş (sfântul) a scris, către sfârşitul veacului al II-lea, o carte intitulată Mişna.   

Mai târziu, Mişna s-a mărit cu diverse comentarii, care au format Ghemara.

Aceste comentarii - împreună cu Mişna care le serveşte de text - constituie Talmudul.

Sunt două Talmuduri: unul, numit Talmudul din Ierusalim (Talmud Jeruşalmi), care a fost scris în Palestina, probabil în Tiberiada, pe la anul 380 după Hristos; şi celălalt, numit Talmudul din Babilon (Talmud Babli) care a fost redactat în Babilonia şi isprăvit către sfârşitul secolului VI.

Dar Talmudul din Babilon a fost, mai târziu, amplificat prin comentarii, făcute de hahamii din Evul Mediu. (N.r. haham, persoana însărcinată să taie vite și păsări conform prescripțiilor religiei mozaice.  În limba ebraică, haham înseamnă „om deștept, înțelept”. În timpul domniilor fanariote, reprezentantul comunității evreilor în Țările Române avea titlul de haham-bașă).

[...] Talmudul de care se servesc jidovii, este Talmudul din Babilon.

Într-adevăr. „Talmudul babilonic... fu primit de întregul Israel”.

„Talmudul din Babilon a fost singurul adoptat de Sinagogă, pe când Talmudul din Ierusalim [...] a fost neglijat de doctorii şi de copiştii Evului Mediu”.  

Or, Talmudul din Babilon, în ediţiile vechi - de exemplu, în cea din Veneţia, din 1520, şi în cea din Amsterdam, din 1600, conţine numeroase pasaje care se referă la patimile de proprietate şi de dominaţie.

În ediţiile mai recente, aceste pasaje - care sunt pline de ură împotriva a tot ce nu e jidov - au fost înlocuite prin cercuri sau prin linii în alb. Într-adevăr, un Sinod ovreiesc ţinut în Polonia, în 1631, a prescris ca, în viitor, asemenea pasaje să nu mai fie imprimate, ci să fie spuse prin grai în şcoli.

Dar aceste pasaje au fost traduse, de mai multe ori, fie de hahamii convertiţi la creştinism, fie de orientalişti sau de profesori de limba ebraică, ne-ovrei - ca bunăoară de Wagenseii, de Danz, de Eisenmenger şi mai de curând de Dr. August Rohling, profesor la Universitatea din Praga.

Vom împrumuta lucrării acestui din urmă savant pasajele talmudice care ne interesează - pentru ca să le supunem criticii biologice.

Jidanii au căutat, întotdeauna, să ascundă secretele criminale ale legislaţiei lor.  

De câte ori a vrut cineva să tragă vălul care acoperă mârşăvia Talmudului, a dezlănţuit imediat ura cea mai cumplită a jidovilor, care au tăgăduit exactitatea traducerii şi au încercat, prin toate mijloacele posibile, să se răzbune împotriva traducătorului. 

 

Astfel, când în 1700, orientalistul Johann Andreas Eisenmenger, după un studiu de 20 de ani, publică traducerea unei părţi din Talmud, în cartea sa, „Iudaismul descoperit”, jidovimea scoase un răget de turbare.

Ovreii încercară mai întâi să confişte această carte. Dar, neputând, ei oferiră autorului 10.000 de taleri, pentru ca să-şi retragă scrierea.

Frederic I, regele Prusiei, căruia se adresară în urmă hahamii - calomniind pe Eisenmenger şi acuzându-l că este un falsificator - însărcină Universităţile din Giessen, din Heidelberg şi din Meinz, să caute dacă, într-adevăr, erau pasaje rău citate sau falsificate, în lucrarea acestui savant.

Însă traducerea lui Eisenmenger şi citatele lui au fost în unanimitate declarate autentice, şi hahamii - nemaiputând să mintă în faţa a trei Universităţi - au fost siliţi să le confirme în mod solemn.

Dar asupra nici unuia dintre traducătorii Talmudului, jidănimea nu s-a îndârjit cu atâta furie ca asupra celebrului orientalist Rohling. Toată haita presei ovreieşti s-a năpustit asupra lui, numindu-l: bârfitorul nevinovaţilor, apostolul obscurantismului şi ameninţându-l cu nimicirea morală.

Totuşi Rohling nu s-a lăsat intimidat şi sfârşeşte astfel prefaţa ediţiei a 4-a a lucrării sale: „Pentru ca să ştie Iuda că nu tratăm cu uşurinţă cărţile sale «sfinte», ne obligăm bucuros să-i plătim suma de 1.000 de taleri, dacă Societatea orientală germană va judeca, citatele noastre ca invenţii sau ca falsităţi”.

O scenă identică s-a petrecut când cu publicarea unei traduceri a Şulhan-Aruk-ului.

În 1883, a apărut o carte: „Judenspiegel im Lichte der Wahrheit” (Oglinda ovreiului la lumina adevărului), al cărei autor s-a ascuns sub pseudonimul Dr. Justus, şi care conţine o sută de legi traduse din Şulhan-Aruk.

Jidovii, înfuriaţi, acuzară pe un redactor al „Mercurului Westfaliei”, care fu târât în faţa tribunalelor, ca plastograf.

La proces, profesorul Dr. Ecker fu chemat ca expert şi fu silit să examineze amănunţit cele o sută de legi din Judenspiegel.

În concluzia sa, savantul orientalist numeşte aceste legi „infame” şi raportul său a avut, ca urmare, achitarea acuzatului [...].

Se înţelege, deci, uşor ce însemnătate prezintă, din punctul nostru de vedere, aceasta a doua legislaţie, ovreiască.

Prin urmare, vom căuta ce prescrie Talmudul în ceea ce priveşte patimile de proprietate şi de dominaţie.

 

I. - Patima de proprietate 

 

Talmudul hărăzeşte numai jidovilor întreg pământul, cu toate bunurile din lume.

Dumnezeu a măsurat pământul şi a dat ovreilor pe goimi (adică pe cei ce nu sunt ovrei) cu toate avuturile lor”.

      „Dumnezeu a dat iudeilor putere asupra averii şi a vieţii tuturor popoarelor”

„Jsrael este ca stăpâna casei, căreia bărbatul îi aduce bani. Într-adevăr,  fără să îndure greutatea muncii, el trebuie să primească bani de la toate popoarele din lume”.

„Când va veni Mesia, ovreii se vor îmbogăţi enorm, pentru că toate tezaurele popoarelor vor trece în mâinile lor” [...].

După rabinul Solomon Iarchi, sau Rachi, „averile goimilor sunt ca nişte lucruri fără stăpân, şi aparţin primului jidan care le ocupă”.

De asemenea, Talmudul interzice ovreiului să dea înapoi goiului un lucru, pe care acesta l-a pierdut.

„Este oprit să dai goiului un lucru pe care dânsul l-a pierdut. Cel ce dă unui goi obiectul pierdut, nu va găsi iertare înaintea lui Dumnezeu”.

„Tot ovreiul, care a găsit vreun lucru, trebuie să-l restituie stăpânului. Această prescripţie se aplică numai în cazul când e vorba de un iudeu care a pierdut ceva. Dacă lucrul este al unui Akum (n.r. sinonim cu goi), ovreiul care l-a găsit nu este obligat să i-l mai dea; ba, ce e mai mult, este un păcat mare să restitui ceva unui Akum.

Se face o excepţie când se restituie obiectul pierdut, pentru ca neovreii să zică: Ovreii sunt oameni de treabă” [...].

 

1. - Cămătăria

„Este oprit să împrumuţi pe goimi, fără camătă”.

„Dumnezeu a poruncit să practici cămătăria faţă de un goi şi să nu-i împrumuţi bani, decât numai dacă consimte să plătească dobândă; - astfel ca, în loc să-l ajuţi, să-i faci pagubă, chiar când îţi este trebuincios.... însă, faţă de un Israelit, asemenea procedare nu este permisă”.

 

„Este permis să împrumuţi, cu camătă, pe un Akum pentru că este o faptă plăcută lui Dumnezeu să iei dobândă nedreaptă de la un Akum”.  

 

2. - Frauda

„Este permis să înşelaţi pe un goi şi să luaţi camătă de la dânsul; dar dacă vindeţi ceva aproapelui vostru (jidovului) sau dacă cumpăraţi ceva de la ei (de la jidovi) vă este oprit să-i înşelaţi” [...].

 „Dacă vreun ovrei are, în ţara sa, un proces cu un goi, veţi face astfel ca ovreiul să câştige, şi veţi zice ne-ovreiului: Aşa vrea legea noastră.

Dacă ovreiul se găseşte într-o ţară străină şi dacă legile îi vor fi favorabile, veţi judeca, bineînţeles, în folosul fratelui vostru şi veţi zice goiului: Aşa vrea legea voastră.

Dar, dacă ovreii nu sunt stăpâni pe ţară şi dacă legile sunt priincioase goiului, trebuie să recurgi la intrigi (la coruperea judecătorilor) pentru ca ovreiul să poată câştiga procesul”.

 

3. - Jurământul fals

Talmudul sfătuieşte pe jidani să jure, când sunt forţaţi, dar cu o restricţie mintală, care anulează acest jurământ [...].

Dar, ce e mai mult, la sărbătoarea Reconcilierii (Iom Kipur), jidanii de azi recită, în mod solemn, la Sinagogă, rugăciunea Kol Nidre, al cărei conţinut, iată-l:  

„Toate promisiunile [...] şi toate jurămintele ce le vom face, şi le vom jura şi ne vom lega şi vom împovăra cu ele sufletul nostru - din această zi a împăcării şi până la cea următoare, care va veni spre binele nostru, - le regretăm pe toate, ele să fie dezlegate, iertate, desfiinţate, anulate, nimicite, fără putere şi fără valoare. Făgăduinţele noastre să nu fie făgăduinţe şi jurămintele noastre sa nu fie jurăminte”. 

 

II - Patima de dominaţie

 

a) - în familie, Talmudul dă ovreiului o putere absolută asupra ovreicei.

„Omul poate să uzeze de femeia sa, aşa cum îi place - ca de o bucată de carne ce o cumpără de la măcelar”.

„El poate să o trateze ca în Sodoma; şi dacă ea se plânge, hahamii îi răspund: «nu putem să-ţi venim în ajutor, căci legea te-a dat pradă bărbatului tău»”.  

Talmudul merge până la a tolera poligamia.

„Regele nu se poate însura cu mai mult de optsprezece femei. R. Iuda zice că el poate lua mai multe - numai să nu ia femei capabile de a-l corupe”.

Adulterul, cu o femeie ce nu e jidoafcă, nu este socotit şi nu poate fi pedepsit căci, la goi, nu există măritiş. 

„Căsătoriile ne-ovreilor nu aduc după ele nici o obligaţie. Viaţa lor e legată ca aceea a cailor.

De asemenea, copiii n-au nici o legătură de familie cu părinţii lor şi, când părinţii şi copiii trec la judaism, fiul poate să se însoare cu mama sa” [...].

b) - în naţie, Talmudul dă ovreilor un drept de dominaţie absolută asupra a tot ce nu este ovrei, - adică asupra omenirii întregi.

El proclamă că singuri jidovii sunt oameni, pe când goimii nu sunt decât animale.  

„Urmaşi ai lui Abraham, Domnul v-a zis: [...] voi sunteţi oameni, pe când celelalte popoare ale lumii, nu sunt formate de oameni [...] ci de bestii. 

„Ovreii sunt oameni [...], pe când goimii sunt porci”.

„Ne-ovreii sunt câini şi măgari” [...].

Dar să lăsăm să vorbească şi un ovrei contemporan:

„Fără lege (talmudică),  fără Israel care să o practice, lumea nu ar mai exista. Dumnezeu ar face-o să reintre în neant. Şi lumea nu va cunoaşte fericirea, decât atunci când se va fi supus imperiului universal al acestei legi, adică imperiului jidovilor.

Prin urmare, poporul ovreiesc este poporul ales de Dumnezeu ca depozitarul voinţei şi dorinţelor sale; el este singurul cu care Divinitatea a avut un legământ; el este alesul lui Dumnezeu [...]. Israel este aşezat chiar sub ochiul lui Iehova; el este fiul preferat al Celui etern, fiu care are, singur, drept la iubirea, la bunăvoinţa, la protecția Sa specială. 

Ceilalţi oameni sunt puşi dedesubtul ovreilor, ei n-au drept, decât prin milă, la dărnicia divină, pentru că numai sufletele jidovilor se trag din primul om [...]. 

Bunurile care sunt încredinţate naţiilor, aparţin în realitate lui Israel.

Această credinţă în predestinarea şi în selecţia lor, a dezvoltat la ovrei o trufie imensă.

Ei au ajuns să privească pe ne-ovrei cu dispreţ şi adesea cu ură”.

Este tocmai ceea ce am spus mai sus.

Dar acest autor iudeu, vorbeşte şi de ură.

Să vedem ce e cu ea, - punând Talmudul faţă de legea naturală a iubirii.  

 

Obiecte iudaice de cult

 

III - Legea iubirii

Caritatea este iubirea de Dumnezeu revărsată asupra oamenilor şi care formează diadema sublimă a moralei creştine - aceasta este necunoscută de Talmud.  

Ovreii, ei înşişi, o mărturisesc.  

„Omul caritabil nu există pentru cei din Iuda. Nu poate fi vorba de caritate în Israel”.

Într-adevăr, Talmudul, care exaltă sentimentele de simpatie naţională, către jidovi, predică, din contra, o ură sălbatică împotriva celor ce nu sunt jidovi şi mai ales în contra creştinilor?

Astfel, el interzice ovreilor să aibă milă de un goi, sau să-i scape viaţa [...].

 „Dacă un goi se găseşte lângă un puţ, să-l azvârle înăuntru; iar, dacă este o scară în puţ, s-o tragă afară... şi să astupe intrarea puţului, cu o piatră, zicând: fac aceasta pentru ca vitele mele să nu cadă înăuntru”.  

„Dacă scoţi un goi din groapa în care a căzut, mântuieşti un idolatru”.

Ceva mai mult:

Hahamii împing cruzimea fanatică până acolo că poruncesc jidanilor să omoare pe creştini, chiar pe cei mai buni.

„Trebuie să ucizi pe cei mai buni dintre goimi (Tobşebegoim harog)”. 

„Trebuie să smulgi inima goiului şi să omori pe cel mai bun dintre creştini”.

Şi lucru de necrezut, - dacă numeroase mărturii, demne de crezământ, n-ar veni să-l ateste, - jidovii talmudişti au mers, cu ura lor oarbă, până ce au depăşit orice limită omeneşte posibilă, săvârşind omoruri rituale, crime cu atât mai grozave, cu cât victimele sunt mai ales nişte bieţi copilaşi; înaintea cărora fiarele cele măi sălbatice s-ar da înapoi, înduioşate.  

Iată până la ce grad pot ajunge patimile omeneşti, când o legislaţie smintită le favorizează, în loc să le reprime!

„Într-adevăr, hahamii zic ovreilor: «Cel ce varsă sângele unui goi, duce o jertfă lui Dumnezeu»” [...].

 

Omorurile rituale  

 

Pentru a arăta că omorurile rituale se comit în realitate şi nu sunt numai efectele imaginaţiei nebune a creştinilor - după cum susţin jidanii - vom raporta mai multe cazuri, atât de demonstrative, încât conving chiar şi spiritul cel mai necredincios.  

De altfel, jidovii procedează în această privinţă ca unii criminali care tăgăduiesc evidenţa, chiar când sunt prinşi asupra faptului.  

De la 1071, până la 1670, istoria înregistrează vreo cincizeci de cazuri de omoruri rituale, atestate de istorici demni de toată încrederea. De altfel, pentru aceste crime, ovreii au fost de multe ori maltrataţi şi chiar masacraţi [...].

Iată cazul unui asasinat săvârşit, de către jidovii din Damasc, asupra unui călugăr (capucin), care era numit, de concetăţenii săi, „sfântul misionar” şi a cărui caritate nealterabilă era cunoscută de toţi. Acest fapt a fost povestit în marele uvragiu, Histoire de l'Eglise, de Rohrbacher, de unde G. des Mousseaux a extras pasajele următoare:  

„În ziua de 5 februarie 1840, Părintele Thomas este chemat într-o casă ovreiască, să altoiască un copil; dar copilul este bolnav şi Părintele Thomas voieşte să se retragă. El cedează totuşi invitaţiei presante să intre în casa vecină, aceea a lui D. (David Harari), cel mai pios dintre ovreii din Damasc (!), un ovrei pe care creştinii, ei înşişi, îl priveau ca pe un om cinstit şi pe care Părintele Thomas îl număra printre prietenii săi.

Îl primiră cu dragoste şi, peste puţin, veniră cei doi fraţi ai lui D, pe urmă unul din unchii lor şi alţi doi ovrei, dintre cei mai însemnaţi din Damasc.  

Deodată, Părintele Thomas fu apucat pe neaşteptate de aceşti oameni, care-i vârâră un căluş în gură, îl legară cot la cot, pe urmă îl ridicară pe sus şi îl duseră într-o odaie departe de stradă. 

Veni noaptea şi o dată cu ea, sosi un haham însoţit de bărbierul ce ia sânge S... (Solomon) pe care sacrificatorii au contat pentru împlinirea planului lor.

- „Haide, S..., taie gâtul acestui om; pentru asta te aşteptăm.”  

Însă bărbierul devine palid; curajul îi lipseşte şi se declară incapabil.  

Sacrificatorii, atunci, se pun să întindă la pământ pe Părintele Thomas şi D... se resemnează să-i cresteze el însuşi gâtul, cu un cuţit. Dar, mâna îi tremură şi, peste puţin, trebuie sa-l înlocuiască fratele său A.. (Aron), pe când bărbierul se mulţumeşte să ţină barba Părintelui.... 

Sângele este adunat într-un vas, pentru a fi trimis, mai târziu, marelui haham... 

Pe urmă, a trebuit să facă să dispară urmele acestui omor. Jidovii încep, deci, să ardă hainele victimei ale cărei cărnuri sunt tocate în bucăţele mici, iar oasele sunt zdrobite cu un mai; pe urmă, această pastă omenească este azvârlită într-o groapă ce serveşte pentru lături.”  

Justiţia sirio-egipteană obţine „pe rămăşiţele aproape fumegânde ale victimelor mărturisirea completă a vinovaţilor” [...].

Rezultatul procesului a fost că, din şaisprezece ovrei, implicaţi în asasinatul Părintelui Thomas şi al servitorului său, doi au murit în timpul procedurii, patru au obţinut iertare pentru că au făcut destăinuiri şi zece au fost condamnaţi la moarte.

Jidanii din Europa, la această noutate care îi tulbura groaznic, începură să ţipe: „Nu împotriva vinovaţilor, ci împotriva justiţiei”.

După ce au oferit consulului Franţei, milioane, care au fost refuzate, ei au inundat cu aur autorităţile sirio-egiptene şi delegaţii lor, Montefiore şi Ckemieux (pe care îi vom întâlni din nou mai departe), ducându-se în Egipt, obţinură de la Kediv amnistia sau mai bine zis iertarea acuzaţilor, căci ea le-a fost acordată fără reînnoire de anchetă şi fără reluarea procesului, „faptele fiind probate şi nediscutabile”. 

Iată termenii firmanului cu care ovreii fură obligaţi să se mulţumească: „Prin expunerea şi după cererea d-lor Moses Montefiore şi Cremieux - care au venit la noi ca delegaţii tuturor europenilor care profesează religia lui Moise - am recunoscut, ei doresc punerea în libertate şi siguranţa pentru acei dintre ovrei care sunt deţinuţi şi pentru cei ce au fugit, din pricina instruirii afacerii Părintelui Thomas, călugăr din Damasc, el şi servitorul său Ibrahim. Şi cum, din cauza unei populaţii atât de numeroase, nu ar fi convenabil să refuzăm rugămintea lor, ordonăm ca prizonierii ovrei să fie puşi în libertate şi să se dea, celor fugiţi, siguranţa pentru întoarcerea lor...”.

În momentul de faţă se judecă la Kiev procesul unui omor ritual, săvârşit de un jidan, Beilis, împreună cu mai mulţi complici, asupra unui biet băieţel de 6 ani, Iuscinski. Opt zile după omor fu găsit, într-un şanţ, cadavrul nenorocitei victime, străpuns de 47 lovituri de pumnal.

Dar ceea ce aruncă o vie lumină asupra intelectului jidovimei întregi, e faptul că, înainte de a se da verdictul toată presa ovreiască din Europa şi de la noi s-a năpustit, cu o furie nebună, ca şi în timpul procesului din Damasc, nu asupra omorâtorilor, ci asupra Ţarului, asupra răposatului Stolipin, asupra oligarhiei din Rusia, până şi asupra juraţilor din Kiev, pe care îi numeşte ţărănoi inculţi.  

La noi, în România, asemenea crime trebuie să fie foarte uşor de realizat. Acum 4 sau 5 ani, se găsi în Bucureşti, pe un maidan, un băiat mort de o moarte violentă. Pentru a stabili identitatea cadavrului, poliţia publică o înştiinţare, adresată părinţilor care pierduseră de curând un fiu, pentru a veni să-i recunoască corpul.

Atunci, spre stupefacţia generală, se văzură vreo douăzeci de mame, venind dezolate la morgă, ca să reclame fiecare trupul copilului ei, care dispăruse fără să i se mai dea de urmă [...].

Dar, să vedem, pentru ce motiv iudeii săvârşesc omoruri rituale asupra creştinilor.

 

 

Ne vom adresa pentru aceasta, la scrierea unui fost haham, trecut la creştinism şi botezat sub numele de Neofit. Cartea se numește „Înfruntarea jidovilor asupra legii şi a obiceiurilor lor”, de NEOFIT (n.r. apărută la Iași, în 1803).

 „Mai întâi, să se ştie că această taină nu este cunoscută de toţi jidovii, ci numai de rabini sau de hahamii lor, de cărturarii şi de fariseii lor, ce se numesc de dânşii hasindem. Şi această taină o păzesc ei cu mare scumpătate”.

În plus, acest ultragiu faţă de omenire „nu este scris nicăieri. Rabinii îl lasă fiilor lor cu blesteme îngrozitoare, ca aceştia să nu-l descopere, nici proştilor dintre ovrei, nici creştinilor, chiar dacă li s-ar întâmpla să sufere tot felul de munci. Astfel, de pildă, mărturisesc în frica lui Dumnezeu, că atunci când am ajuns la vârsta de 13 ani şi când tatăl meu mi-a pus pe cap cornul acela ce se numeşte tăfilis, mi-a descoperit taina privitoare la sângele de creştin şi m-a afurisit, pe toate stihiile cerului şi ale pământului, ca să nu descopăr secretul acesta, nici chiar fraţilor mei. 

Şi când mă voi căsători şi voi avea până la 10 feciori, să nu îl fac cunoscut decât numai unuia singur, adică aceluia care va fi mai deştept, mai învăţat şi, în acelaşi timp, capabil de a-l înţelege; iar la partea muierească nu trebuie nicidecum să-l descopăr.

Şi îmi mai spuse: Fiule, să nu te primească pământul, de vei dezvălui taina aceasta, măcar de ţi se va întâmpla să te faci şi creştin Astfel îmi grăi tatăl meu”.

Principalul motiv al crimelor rituale este marea ură ce au ovreii asupra creştinilor, părându-li-se că, făcând această ucidere, aduc jertfă lui Dumnezeu... „Într-adevăr, rabbi Solomon (Talmud) zice: celui mai blând dintre şerpi, scoate-i creierii, iar pe cel mai bun dintre creştini, ucide-l. Adică, dator este orice jidan să omoare un creştin, fiind convins că cu aceasta se va mântui” [...]. 

NEOFIT indică apoi ce fac jidanii cu sângele ce-l strâng în timpul crimelor rituale şi spusele lui se aseamănă cu mărturisirile acuzaţilor din Damasc.

Jidanii întrebuinţează sânge de creştin pentru ca să prepare leacuri împotriva unor boli, de care suferă şi pentru ca să facă farmece [...].

La Paşte, hahamii fac separat o azimă, numită eficoimon, conţinând puţină cenuşă din sânge de creştin, care trebuie să fie chinuit, precum şi Iisus Hristos a fost chinuit. Pentru aceasta, ei fură copii mici, ca să poată mai uşor să îi chinuiască şi pentru că Hristos a păzit fecioria [...].

În rezumat, în loc de a combate patimile de proprietate şi de dominaţie, Talmudul le favorizează şi le împinge până la un paroxism nemaipomenit. El face pe jidani să creadă că au misia (misiunea) să acapareze întreg pământul, prin mijloace mârşave, ca: furtul, ascunderea lucrurilor găsite, cămătăria, frauda şi jurământul fals [...].  

Când citeşti prescripţiile legale ale Talmudului - în realitatea cărora un suflet creştinesc aproape nu poate să creadă - îţi închipui că eşti într-un vis urât şi te întrebi dacă Talmudul nu este codul unei bande de hoţi şi de asasini laşi.

 

Nicolae Paulescu, „FIZIOLOGIE FILOZOFICĂ. Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul și Francmasoneria”, București, 1913 (fragmente)

 

Afisari: 527
Autor: NICOLAE PAULESCU
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: AH (Jun, Sun 02, 2019 / 17:11)
Accesul la imbecilitate și jeg moral este liber în democrație.
Tot în democrație sun liberi să se manifeste și tâmpiții , viermii , păduchii așișderea și leprele.
Indiferent de uniformă , context , spațiu și timp , dejecția rămâne tot dejecie.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter