Se încarcă pagina ...

Umorul românesc

Data publicarii: 15.12.2019 08:01:00

 

Articol apărut în numărul 8 al revistei „CERTITUDINEA”

 

[...] Are undeva filosoful german Hegel o expresie edificatoare pentru vocația spirituală a poporului său: „să punem conceptul la lucru!“. A putea opune, cât de cât, miracolului copleșitor al vieții, ordinea gân­dirii, este, fără doar și poate, o atitudine aristo­cratică a speciei umane în fața valorii. În ultimă in­stanță am putea spune: ce nobilă ofensivă a spiri­tului!

 

N-ar fi păcat ca noi, la rândul nostru, românii, să nu punem „umorul“ la lucru? Căci pentru noi el nu este numai gluma în sine, divertismentul ca atare, ci expresia strălucită a unei înțelegeri aparte. El este ucenicul vrăjitor ce face sinapse imprevizibile, ului­toare, aruncând în aer în fracțiuni de secundă: prostia, inerțiile și rutinele noastre, fricile și limitele de gândire. Rădăcinile umorului românesc țâșnesc puternic, nestăvilite din înțelepciunea profundă, curată, liberă și dezinhibată a acestui popor și care, spre deosebire de noi, cei care îndurăm istoria, el, umorul, nu a plătit niciodată nicicând și nimănui vreun tribut sau un mic impozit de conjunctură care să-i schilodească virtuțile. Sfântul Umor pe care îl avem este sfânt pentru că este de natură creștină. El te eliberează, te face să vezi adevărul, îți pune în alertă spiritul de asociație dăruindu-ți perspectiva largă și generoasă asupra lumii. [...].

 

 În mrejele invizibile confuze ale vieții de astăzi aruncate să prindă peștișorul de aur din apa curată a acestui lac, umorul românesc este cuțitul cel mai fin și eficient cu care poți să tai rapid ochiurile viclene ale plasei care te înfășoară.

- Tăticu, luăm trenu’? întrebă țigănușul pe tatăl lui în drumul lor spre o cale ferată.

- Nu, bă! răspunse țiganul. Luăm șinele!

 

Și iată, cum dintr-o dată răsare soluția genială împotriva tuturor acelora care vor astăzi cu orice preț să ne devalizeze țara de toate bogățiile ei naturale. Și atunci, ca cel mai bun act de autoapărare, să le luăm și noi șinele ca să nu mai aibă pe ce să transporte ei vagoanele lor pline cu lemnul din munții noștri Apuseni, șistul pe care îl caută isteric răscolind pă­mântul și pentru care i-au bătut pe țăranii noștri ca la 1907, punând istoria într-o totală confuzie, wol­framul și aurul din această țară.

 

Răspunsul genial al acelui țigan trebuie să recunoaștem că ne inspiră. Și astfel punând la lucru virtutea umorului care declanșează imprevizibilul nostru spirit de asociație, să facem ceva cu mult mai prețios pentru noi ca români, ca identitate și tărie sufletească; să scoatem din pământul țării cu traverse cu tot șinele de gândire care ne sunt impuse și pe care se transportă spre sufletul curat al acestui neam pătimit și nedreptățit, zilnic zeci și sute de vagoane cu gunoi sufletesc venit de dincolo, patologii, apos­tazii și deșeuri existențiale pe care niciun alt pă­mânt nu ar îndrăzni să le mai îngroape, împache­tate frumos cu etichete strălucitoare menite să facă în timp din sufletul milenar creștin al acestui popor, groapa lor „ecologică“ de gunoi.

 

Să faci din umor o viteză a propriei existențe cu care să poți defaza istoria, iată privilegiul inteli­genței ce nu se dă bătută de viață. Iată virtutea zâmbetului biruitor asupra țarcului de gândire care ni se impune. Să faci din umor un fel de a înțelege existența în mod superior, fără a-i plăti impozit, catapultându-te prin râsul inteligent într-o galaxie ce nu cunoaște gravitația sufletului înrobit de viață. Să fii surprins de altă logică ce în fracțiuni de secundă îți umilește ticurile obosite ale gândirii cotidiene. Să râzi ca pentru o clipă să te înalți deasupra grijilor. Și mai ales să râzi fără să rănești pe altul. Căci râsul în sine neîmbrățișat de credință lesne poate face asta. Umo­­rul, ca privilegiu al inteligenței luminoase ce sur­vo­lează viața zâmbind și reașezând-o într-o ordine neaș­tep­tată ce-ți declanșează bucuria. Un popor fata­list, resemnat, nu are loc și timp în sufletul lui să râdă.

 

Există o plată a Domnului unde românul îl trimite pe păcătos ca în alt sistem de referință a justiției, ca o dreptate ce va să vie și nicidecum ca un deșert al disperării omului rămas singur. Omul are suflet, dar mai bine am putea spune că omul este suflet, iar sufletul său nu moare odată cu trupul, ci cu păcatul lui și de aceea sufletele moarte intră în judecata lui Dumnezeu. Umorul este deci ușa pe care ne-o deschide din când în când Dumnezeu ca să nu murim sufletește, ca să ne aducă bucurii în viață și să ne facă să vedem adevărul cu zâmbetul pe buze.

- Am să-ți mai dau încă treizeci de ani de viață! îi spune în vis Dumnezeu unei băbuțe.

- Doamne, cât ești de generos! abia apucă să îngaime băbuța, trezindu-se brusc din somn.

 

Și cu promisiunea aceasta minunată în suflet se duse a doua zi în grabă la o clinică de estetică medicală. Își puse silicoane la sâni, își „botoxă“ buzele, se coafă și își vopsi părul în culori stridente care s-o facă cât mai tânără, se rujă violent și se machie cât putu ea de mult, apoi ieși din clinică. Dar, din nefericire, când să traverseze strada, o mașină o călcă și biata băbuță muri.

- Doamne, nu mi-ai promis Tu, oare, că-mi vei mai da treizeci de ani de viață? îi reproșă băbuța lui Dumnezeu, când se văzu ajunsă pe Lumea cea­laltă. 

- Ba da! îi răspunse Dumnezeu ușor stânjenit, tocmai asta am vrut să fac, dar Eu nu te-am mai recunoscut.

 

Așa și neamul acesta românesc, dacă se lasă prea mult coafat și vopsit de lumea „politicii corecte“ o să ajungă de nerecunoscut pe Lumea cealaltă. Adică, să ne siliconăm cu valorile lor de plastic, să ne pudrăm cu uitare globalistă trecutul și istoria păti­mirii noastre, să ne distrugem cu propriile mâini bucuria românească de a fi, să defilăm stupid în fața istoriei fără de Eminescu, fără de voievozii și martirii noștri, pentru a deveni cât mai repede posibil un inept Haloween continuu pe care, în fond, orice mașină a istoriei are tot dreptul să-l calce. Cu alte cuvinte, să devenim ceea ce ni se cere astăzi, în regim de ordonanță de urgență, irecognoscibili ca neam în fața lui Dumnezeu. Dar haideți să mai punem încă o dată umorul la lucru ca să mai ieșim și din ispita asta. [...].

 

N-ai voie să râzi de oricine și orice, cine a depășit frontiera aceasta intră în țara blasfemiei. Poporul acesta românesc nu cunoaște râsul cinic, sarcastic, jignitor. De la râsul pornografic, vulgar și fără de Dumnezeu al lumii de astăzi, la surâsul românesc, această gingașă floare a sufletului, timid și tandru al neamului nostru, este o prăpastie de netrecut peste care nicicând nu se va ridica o punte. Surâsul acesta este rodul unei alte naturi, care n-a avut nevoie de evoluție pentru că s-a născut evoluată.

 

Floare de colț ce a îndrăznit să crească pe stâncă la înălțimi mari surprinzând deopotrivă natura și cerul este umorul românesc! Ce redută spirituală - inatacabilă de timp și istorie, unde la vremuri de restriște s-a retras sufletul acestui neam - a fost umorul nostru. „Popor așezat“ sufletește, atât de echilibrat în adâncul firii sale și care totuși în spațiul istoriei necruțătoare a fost să fie dureros de „neașezat“, lovit fiind mereu de talazurile lumii, de necazurile necruțătoare ce poate ar fi făcut alt neam să dispară cu totul, căci iată, ce blestem împotriva firii sale, fusese cumplit de bine „așezat aici în calea răutăților“.

 

De aici acea unică tensiune ce a pus spiritul nostru românesc la lucru pentru a putea dăinui. Umo­rul este inteligența noastră salvatoare, acel re­sort tainic de puteri nebănuite, care a reușit mira­culos să tragă înapoi la matca firească, existența noastră zguduită de seismele neîncetate și fără de milă ale istoriei.

 

Umorul românesc face și el parte din sistemul nostru imunitar care a izbândit în timp și la timp să reacționeze prompt și cu eficacitate în fața oricărui factor de dezechilibru sufletesc. Umorul românesc țâș­nește și el din acea uimire a firii care este pu­terea de nedoborât, pe care a avut-o acest popor prin arma răbdării aproape neomenești, a necazului pe care i l-a „dăruit“ de fiecare dată soarta. Acesta es­te pivotul creștin care sub presiunea unei istorii pline de atrocități a difuzat invizibil în fibra acestui popor acea unică uimitoare și paradoxală capacitate de a face haz de necaz, Cruce de „cimitir vesel“ înfiptă pe pieptul de țărână răvășită al suferinței acestui popor.

 

Ca neam am trăit și iată că trăim și astăzi până la paroxism întâlnirea, aproape fizică, cumplit de dureroasă, cu acel tragic liman, pe care destinul necruțător scrie: „N-ai încotro!“. Acea fundătură ne­mi­­loasă, ce ne-a ieșit întotdeauna în cale, acea „aporie ființială“ ce ne condamnă parcă veșnic fără drept de apel, la pieire, a fost, iată, traversată de pun­tea imperială a „râsului salvator“.

 

De unde capacitatea aceasta de a te rupe brusc de contingent, de a te detașa cu inteligență și su­premă aristocrație sufletească de istoria ce încearcă să te prindă în mrejele ei ucigașe?

 

Tragedii cumplite, topite încet și fără de milă în fibra-i tăcută și infinit îndurătoare, s-au transfi­gurat surprinzător, țâșnind ca niște gheizere din adâncul acestui pământ, într-un neașteptat resort sufletesc, ce a făcut ca ființa-i să înflorească cu noblețe în afara și, mai ales, deasupra năpastei ce-l biruia. Ce poteci de lumină sufletească nebănuite a atras acest popor din disperarea de a ieși la suprafață din întunecimea istoriei ce-l copleșea? Niște puteri tainice se află în inima lui, care odată cu un puternic instinct de conservare, declanșează un fel de izbă­vire interioară, ca și cum după o lungă suferință sufletul în sfârșit este ajutat să ajungă la țărmul salvator. Ce bucurie să te naști cu moștenirea aceasta, în care omul nu dă replică neapărat realității meschine ce-l înconjoară, ci privește cu ochi senini dincolo de ea, spre o lume unde istoria nu are acces, ca și cum românul și-a făcut pe cont propriu o veșnicie a lui, în care să poată trăi liber, la înălțimea unei firi necorupte.

 

Perlă rară ieșită din suferința acestui neam ca din suferința tăcută a scoicii de pe fundul mării este umorul românesc! Într-un fel este și el unul din îngerii noștri păzitori. Și așa cum se știe în credința populară îngerul apare numai după botez, adică după încreștinare. Tocmai acest înger ce ne zâmbește de-a pururi nu ne dă voie să râdem de orice și oricum. A râde de orice, oricum și mai ales de oricine este spe­cialitatea necuratului. El dă tonul blasfemiei pentru că nu are nimic sfânt. Întâi își acordează râsul său jignitor pe coarda bășcăliei, și apoi își aruncă să­geata în cele sfinte. Necuratul stă la om din timpuri imemoriale, ca și acum, „pe mâna stângă și pe picio­rul stâng: acelea-s ale lui. Să nu dai în cineva cu mâna stângă, că de se întâmplă… pe loc îl omori“. Și iată lumea de azi cum aleargă toată spre stânga, fără să știe că tocmai asta o va ucide, fiind de pe acum mormântul neființei sale. Îngerul, la noi la români, stă de-a dreapta, pe umărul drept și-l „trage pe om la inimă, ca să fie cum mai bine, să nu facă rău. Numai când omul merge la crâșmă, Îngerul nu merge cu dânsul, ci stă pe prag. Atunci Dracul îl iudește ca să uite de Înger, că l-a lăsat afară și-l îndeamnă să se sfădească, să se bată, să facă cuiva rău, ori să puie gând la alte cele, la păcate; dar altfel, Îngerul, din zi și până noapte stă lângă dânsul și-l păzește să nu zică cuiva ceva, să nu facă vreo supărare, să nu facă rele“. Ce tainică lucrare de a reînomeni omul, de a-i reda chipul pierdut, este Umorul românesc!


Afisari: 1300
Autor: DAN PURIC
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: Nelu Stiuca (Dec, Thu 26, 2019 / 20:18)
NOI ROMANI PENTRU "A PUNE CONCEPTUL LA LUCRU" INSEAMNA SA VALORIFICAM INTELIGENTA COLECTIVA A POPORULUI ROMAN.
Dan Puric este o forta nationala care TREBUIA sa fie PREZENT in structura "TUTULOL" guvernelor de dupa 1989.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter