Roman Foileton

Acesta este ultimul episod pe care mi-am propus să-l public din viitorul (posibilul) roman "MOARTEA UNUI ZIARIST". Restul, poate, atunci când romanul se va fi aşezat în forma de volum tipărit.
citeste tot >>

Simţea că-i explodează creierul. Privea buimac la femeia din faţa lui şi nu-i venea să creadă. Gîndurile care-l invadau nu proveneau atît din şocul propriu zis al incredibilei întîlniri, cît din ceea ce descoperea în spatele ei. Deci nu el era pionul important, subiectul principal al întregii istorii care începuse în urmă cu 30 de ani, în biroul colonelului Albu! Era doar alibiul, paravanul Liudmilei, pretextul ei de a se afla în România. Şi el, care credea că are misiunea de a-l supraveghea! Cum a putut să fie atît de naiv, atît de neglijent? Abia acum îşi explica absenţele acelea, zilnice, ale Liudmilei, cînd ea îi spunea că merge să facă pregătire fizică pentru a-şi menţine corpul, iar el credea că se duce la întîlniri. Acum înţelegea ce pregătire fizică făcea şi că escapadele ei amoroase, pe care le ştia toată lumea, erau simple diversiuni, pentru atrage atenţia în altă parte.
citeste tot >>

Rafalele începură din nou. Se aruncară la pămînt. Constantin o cuprinse pe Mimi, cu braţul de după umeri, protejînd-o. Femeia se lipi de el. Era emoţionată ca în tinereţe, în camera de la Athénée Palace, cînd îl aştepta să vină. Acum erau amîndoi oameni în toată firea, cu toate nebuniile consumate şi cu toate înfrîngerile asumate. Cel puţin, aşa credeau. Dar faptul că se aflau aici, împreună, sub gloanţe, fără să ştie prea bine ce caută, fără să înţeleagă ce se întîmpla în jurul lor, dovedea că viaţa le mai putea oferi surprize.
citeste tot >>

Constantin Zisu era bine documentat în privinţa structurilor Armatei şi ale Securităţii. Ştia, de asemenea, că Direcţia de Informaţii a Armatei (DIA) era organismul cel mai înfiltrat cu agenţi GRU (Serviciul de Informaţii al armatei sovietice) şi KGB. De altfel, DIA fusese înfiinţată sub coordonarea generalilor sovietici, încă din perioada stalinistă. Mulţi dintre ofiţerii armatei române erau pregătiţi special la Moscova, pentru a fi retrimişi la Bucureşti cu un scop precis. Legăturile cu Moscova ale agenţilor români racolaţi de ruşi s-au perpetuat în timp. De fapt, nici nu mai puteau fi stopate, pentru că, în activitatea de spionaj, cine spunea "Da" o făcea pentru toată viaţa.
citeste tot >>

Pe la zece dimineaţa îndrăzni să iasă din casă. O luă pe jos spre centru. Capitala se umpluse de manifestanţi. Primii care au ieşit în stradă au fost muncitorii de la Turbomecanica. Toţi se îndreptau spre Piaţa Palatului. Pe măsură ce aceasta se umplea de demonstranţi, la ordinul lui Ceauşescu s-au aruncat deasupra mulţimii fluturaşi propagandistici în care scria despre trădătorii de ţară şi ocuparea Ardealului. N-au avut nici un efect. Între timp, generalul Iulian Vlad a dat un ordin extrem de important pentru lămurirea adevărului despre Revoluţie şi despre adevăraţii vinovaţi ai crimelor comise după 22 decembrie. Iulian Vlad a ordonat, deci, întregului efectiv al trupelor de Securitate să se retragă în unităţi şi să nu execute decît ordinele pe care le va confirma personal. Cam în acelaşi interval de timp s-a anunţat sinuciderea generalului Vasile Milea.
citeste tot >>

Pe 14 decembrie, avea să afle el mai tîrziu, peste 300 de cetăţeni maghiari, aproape toţi ofiţeri ai serviciilor secrete ungare, au sosit la Timişoara. A doua zi, pe 15 decembrie, tot la Timişoara, au sosit cu avionul doi diplomaţi americani, care s-au cazat la hotelul "Continental". Tot atunci au mai sosit: adjunctul ataşatului militar al RFG, trei ataşaţi francezi, secretarul politic II şi secretarul economic II al Ambasadei Statelor Unite, precum şi ataşatul japonez. Era prezent şi un grup de 11 cetăţeni sovietici, oameni ai KGB-ului, care urmăreau derularea evenimentelor. Pe 16 decembrie, pastorul Tokes trebuia să părăsească definitiv locuinţa, dar a refuzat.
citeste tot >>

13 Decembrie 1989. La redacţia ziarului "Secera şi Ciocanul" era mare forfotă. Oamenii erau apăsaţi de presiunea unei ameninţări inefabile. Erau nervoşi şi agresivi. În biroul lui Constantin Zisu tocmai intrase Serghei Makarov. Avea să fie ultima lor întîlnire. "Dă-ţi demisia Constantine. E singurul lucru pe care-l mai poţi face". Makarov era mai serios şi mai încordat ca niciodată. Cicatricea de pe frunte era mai roşie ca de obicei. Îmbătrînise şi arăta foarte obosit.
citeste tot >>

Cand a murit Gheorghiu Dej eram un pustan de vreo 9 ani, dar imi amintesc foarte bine, din franturile de dialog intre parinti si rude, despre nebunia de la inmormantarea lui si barfa legata de cele doua fiice ale lui Dej. Lica Gheorghiu (fiica mai mica) a ajuns actrita, dar avea legatura cu actoria, cam atata cata a avut si Mitzura Arghezi, fiica lui Tudor Arghezi. Sa nu fiu rau, totusi, Lica a facut un rol interesant in Lupeni `29 si, datorita insistentelor ei, s-a demarat constructia studiourilor Buftea. Iubirea cea mare a Licai s-a numit Placinteanu, care era fratele vestitei regizoare Sorana Coroama.
citeste tot >>

Mimi rezistase cu stoicism şocului. Obişnuită încă din copilărie cu traumatizările de orice fel, găsise resurse de redresare. Se pregătea pentru ce putea fi mai rău. Şi ce putea fi mai rău decît perspectiva unui copil fără tată, care urma să se nască peste şapte luni, alţi doi fraţi pe care încă trebuia să-i îngrijească, un serviciu pe care oricînd putea să-l piardă? Aşteptau la rînd fete proaspete, gata să facă orice şi oricîte compromisuri pentru un loc de muncă la Athénée Palace. Se stricaseră, aşa credea ea, şi raporturile cu protectorul ei, ziaristul Zisu, care nu se mai culcase cu ea din seara aceea, cînd ea îi spusese că s-ar putea să fi rămas gravidă. Nici nu o lăsase să-i spună cu cine. De fapt, nici ea nu ştia, în acest moment, cine e tatăl viitorului copil. Ştia doar că era în perioada de fertilitate cînd făcuse dragoste, mai întîi cu Liviu, iar a doua zi cu Constantin.
citeste tot >>

Se spuneau bancuri politice. Era, probabil, singurul loc din Bucureşti în care clienţii puteau să facă acest lucru, fără să rişte închisoarea. De altfel, aici veneau doar cei care îi vînau pe alţii. Veneau, povesteau, se defulau. Toate bancurile politice auzite de la alţii le spuneau aici, rîzînd liber, răzbunîndu-se pe partid, pe primul secretar, pe instituţiile la care slujeau. Restaurantul era un fel de depozit al mizeriilor din sufletele lor chinuite. De fapt, această ghenă a delatorilor era, mai degrabă, o biserică, un confesional, în care fiecare enoriaş putea fi duhovnicul celuilalt. După cîteva pahare sau cîteva sticle, unii plîngeau cu capul pe masă sau pe umărul cui se nimerea.
citeste tot >>