Demersul acesta este o provocare. Încerc să prezint un Dostoievski prescurtat dar, în acelaşi timp, autentic. Am redus celebrul roman „Crimă şi pedeapsă” la mai puţin de un sfert, dar nu atât repovestindu-l, cât scurtându-l, pur şi simplu. Am eliminat tot ceea ce mi s-a părut că nu ar ştirbi, prin absenţă, vibraţia epică a marelui prozator şi am lăsat aproape intactă naraţiunea propriu-zisă. Am intervenit doar acolo unde pasajele lipsă impuneau unele explicaţii, mai ales la începutul romanului. Nu ştiu dacă acest Dostoievski lapidar este chiar un Dostoievski dar, sub aspectul informaţiei, va fi având, sper, vreun dram de utilitate. Iar dacă am comis vreun sacrilegiu, să-mi fie cu iertare! (Miron Manega)

I. Raskolnikov, fost student la drept, se pregăteşte
să ucidă o bătrînă zgîrcită şi rea. Întîlnirea lui cu
Marmeladov, un funcţionar ratat şi beţiv.
Povestea tristă a vieţii acestuia
şi a fiicei sale, Sonia

Rodion Romanovici Raskolnikov se îndrepta febril spre locuinţa bătrînei cămătărese Aleona Ivanovna, împins de un gînd îngrozitor. Fostul student la drept (renunţase la cursuri, pentru că nu mai avea cu ce le plăti) luase hotărîrea să o ucidă. Gîndurile i se învălmăşeau în minte ca nişte viespi întărîtate, împăienjenindu-i privirea şi accelerîndu-i respiraţia. Trupul lui frumos se încovoiase sub povara cumplitei hotărîri. Era înalt, mlădios, cu părul blond închis şi ochii negri, pătrunzători, dar îngrozitor de prost îmbrăcat. Păşea încet, şovăitor, pe străzile murdare şi înguste ale Petersburgului, toropite de soarele torid de iulie. Ajunse pe strada X, unde locuia bătrîna zgripţuroaică. Aleona Ivanovna stătea într-un apartament mic, la etajul trei al unei clădiri păzite de cîţiva portari. Era o casă de raport, în care locuiau tot felul de meseriaşi, cîţiva nemţi, domnişoare fără ocupaţie precisă, mici funcţionari etc. Raskolnikov făcea, de fapt, un fel de repetiţie generală a faptei pe care urma s-o comită. Avea cu el un ceas bătrînesc, plat, de argint, cu lanţ de oţel, pretext pentru a-şi putea duce la capăt planul. Bătrîna nu avea cum să bănuiască ceva pentru că, în urmă cu o lună, îi dusese un inel pe care ea îi dăduse o sumă derizorie. Raskolnikov era atent la orice mişcare din imobil, pentru a nu fi luat prin surprindere în ziua cînd urma să... La etajul trei, de pildă, unde era apartamentul bătrînei, vecinul acesteia, un neamţ, îşi muta catrafusele în altă parte. Aleona rămînea, deci, singură pe palier.
Sună la apartamentul bătrînei după ce privi cu atenţie în toate părţile. Aleona Ivanovna îl primi într-o odaie mică, strălucind de curăţenie. "Numai la văduvele bătrîne şi fără copii găseşti o asemenea curăţenie" - îşi spuse Raskolnikov, încercînd, de fapt, să-şi reprime o umbră de respect. Ceru patru ruble pe ceas, ştiind sigur că nu va primi mai mult de jumătate. Bătrîna, în vîrstă de vreo 60 de ani, era extrem de zgîrcită şi fără pic de inimă. Obţinu, cu chiu, cu vai, o rublă şi cincisprezece copeici. Studentul se prefăcu indignat (dacă nu ar fi fost o înscenare, chiar ar fi fost indignat), dar urmări cu atenţie toate mişcările bătrînei: unde ţine cheile de la sipetul cu bani, care e sertarul pe care urma să-l spargă etc. Înainte de a pleca, îi spuse Aleonei că va reveni peste cîteva zile cu o tabacheră de argint, preţioasă... Ieşi în stradă tulburat şi dezgustat de toată această mascaradă criminală, pe care el o punea la cale.

* * *

Există oameni pe care viaţa ţi-i scoate în cale din senin, parcă pentru a te şicana sau a-şi bate joc de tine. În cele din urmă se dovedeşte că, de fapt, acei oameni au un rost bine definit în destinul tău, fie pentru a te nenoroci, fie pentru a te scoate, într-un fel sau altul, la liman. Raskolnikov simţi nevoia, pentru prima dată în viaţa lui, să intre într-o bodegă, să bea ceva. Dădu curs acestui impuls şi călcă pragul unei cîrciumi infecte, de cartier, unde îşi comandă o bere. Numai că aici, în acest loc infect, avea să cunoască un om ciudat, o lepădătură a societăţii, un ratat care îşi merita pe deplin soarta dar care, printr-un joc al destinului, avea să aibă un rol important în viaţa sa. Numele lui era Marmeladov, un bărbat trecut de 50 de ani, cu haine ponosite şi cu aer de fost funcţionar. Avea ochi inteligenţi şi privirea plină de bun simţ, străbătută, din cînd în cînd, de licăriri exaltate. Întrucît în cîrciumă nu mai erau decît el, Raskolnikov şi încă două persoane, insul îl abordă fără multe menajamente pe student, obligîndu-l, pînă la urmă, să-i asculte elucubraţiile. "Sărăcia nu-i un viciu, tinere domn - îi spuse el - aşa cum nici beţia nu-i o virtute. Mizeria, în schimb, este cu siguranţă un viciu. Căci, dacă în sărăcie mai păstrăm nobleţea sentimentelor înnăscute, în mizerie nu le mai păstrează nimeni, niciodată...". Era doar începutul unei lungi şi tulburătoare confesiuni, pe care nefericitul Marmeladov i-a făcut-o acolo, în acel loc al pierzaniei. Raskolnikov a aflat astfel că fostul funcţionar imperial se căsătorise cu văduva unui ofţer mort în condiţii dubioase. Repudiată de familie, Katerina Ivanovna avea din prima căsătorie trei copii iar el, Marmeladov, la rîndul lui văduv, avea o fată, Sonia, în vîrstă de 14 ani. După ce şi-a pierdut postul de funcţionar public, Marmeladov a căzut în patima băuturii, aducîndu-şi familia la disperare. Sonia, frumoasa lui fiică, a fost nevoită să se prostitueze. Decăzut pînă la ultima limită a ticăloşiei, Marmeladov a început să fure banii din casă, cheltuindu-i pe toţi pe băutură. Katerina Ivanovna, soţia lui, bolnavă de plămîni, a început să-l bată. Fără folos însă, căci patima lui Marmeladov era mai puternică. În urmă cu cinci săptămîni, printr-un noroc nesperat, el a reuşit să-şi găsească în Petersburg un post onorabil de slujbaş. În familia sa a fost sărbătoare iar el, Semion Zaharîci Marmeladov, şi-a recăpătat demnitatea pierdută. Soţia şi copiii îl tratau ca pe un prinţ. "Iar acum şase zile, cînd am venit cu prima mea leafă acasă,douăzeci şi trei de ruble şi patruzeci de copeici - povestea el cu vocea înecată de emoţie şi băutură - Katerina Ivanovna, buna mea soţie, m-a ciupit de obraz şi mi-a spus <Puişorule!>. Înţelegi stimate domn? Mi-a spus-o cînd eram numai noi doi, singuri... Şi exact a doua zi după asta, am şterpelit prin vicleşug cheia de la sipet şi am luat tot ce am găsit acolo. Şi acum, iată-mă! De cinci zile beau într-una şi mi-e frică şi ruşine să mă mai duc la ai mei ". Tulburat de povestea beţivului, Raskolnikov îl ajută să ajungă acasă: o odaie mizeră, de fapt, în care trăiau toţi: el, Marmeladov, Katia Ivanovna şi cei trei copii înfometaţi. Sonia, îngerul păzitor al familiei, nu venea aici decît pe seară, în vizită. Nu avea voie să doarmă în casă, căci locatarii interziseseră familiei să adăpostească o prostituată... Înspăimîntat de spectacolul acestei mizerii cumplite, care o depăşea pe a lui, Raskolnikov lăsă pe pervazul ferestrei, în timp ce Katerina Ivanovna îşi bătea disperată soţul, ultimele copeici care-i mai rămăseseră de la cîrciumă. Puţin mai tîrziu, îi păru rău şi vru să se întoarcă, să-i ia de acolo. Îl copleşi însă un sentiment greu, de ruşine, care îl determină să renunţe. Merse înainte, spre casă.

VA URMA