Se încarcă pagina ...

ROMAN FOILETON. Crimă şi pedeapsă (VII)

Data publicarii: 29.10.2010 08:43:00

Dunia rupe logodna cu Lujin. După ce îi face o vizită
Soniei, Rodion se întîlneşte din nou cu anchetatorul
Porfiri Petrovici, de data asta la secţia de poliţie.
Acesta îi întinde o capcană primejdioasă, dar o
întîmplare neaşteptată îi dejoacă planurile

 

Acesta venise să-l ia pe Raskolnikov la întîlnirea lui Lujin cu Pulheria şi Dunia. Întîlnire care avea să se soldeze cu un fiasco ruşinos pentru Piotr Petrovici, care nu s-a sfiit să-şi arate adevărata faţă, aşa cum o intuise Rodion şi cum o dezvăluise Svidrigailov: un caracter meschin, incapabil de sentimente frumoase, zgîrcit şi profitor în orice situaţie. Lujin s-a comportat la această confruntare atît de grosolan, cu atîta in fatuare, a vorbit atît de urît despre Sonia şi cu atîta pizmă despre Svidrigailov, încît Dunia l-a invitat să părăsească încăperea şi să nu se mai întoarcă niciodată.
- Eşti un om rău şi josnic! - au fost ultimele ei cuvinte adresate fostului logodnic.
Rămaşi singuri, cei patru au început să discute cu aprindere despre o posibilă afacere, propusă chiar atunci de Razumihin. Era vorba de tipărirea şi vînzarea unor traduceri care ar fi avut mare succes la cititori. Pînă şi Raskolnikov a fost de părere că ar fi o afacere rentabilă. Numai că, în toiul discuţiei, Razumihin a adus vorba de un ceas pe care intenţiona să-l amaneteze... În acel moment, Raskolnikov a pălit la faţă, a amuţit şi s-a clătinat ca lovit de un frison lăuntric. Apoi s-a ridicat să plece, fără nici o explicaţie. Insistenţele şi îngrijorarea celor două femei l-au forţat să le dea, totuşi, un răspuns. Un răspuns care însă le-a semănat în suflet o groază de nedescris:
- Hotărîrea mea este definitivă... Orice s-ar întîmpla cu mine, vreau să fiu singur. Nu căutaţi să aflaţi mai mult despre mine. Cînd va trebui, am să vin eu singur sau... am să vă chem... Iar acum, dacă mă iubiţi, renunţaţi să mă mai vedeţi. Altfel, am să vă urăsc. Rămîneţi cu bine!

* * *
De data asta era hotărît să se predea poliţiei şi să mărturisească tot. Dar, înainte, voia să încerce o ultimă soluţie...
Sonia se sperie cînd îl văzu la uşa ei de la odaia în care îşi primea clienţii. Era tîrziu, trecut de unsprezece noaptea.
- Dumneata aici?
- Da. Am venit la dumneata pentru ultima oară... S-ar putea să nu te mai văd niciodată.
- Atunci... n-ai să vii mîine la Katerina Ivanovna?
- Nu ştiu. Mîine dimineaţă se vor lămuri toate. Dar, înainte de asta, aş vrea să aflu un lucru pe care numai dumneata mi-l poţi spune... Există oare ceva mai înfricoşător decît viaţa pe care o duci şi care nu ajută pe nimeni, nu salvează pe nimeni?!... Cum poate această mizerie a vieţii să se îmbine, în sufletul dumitale, cu sentimente atît de sfinte?... Eşti într-adevăr păcătoasă, dar nu pentru faptele dumitale, ci pentru că te-ai vîndut şi te-ai jertfit în zadar. Există oare o grozăvie mai mare? Era de o mie de ori mai bine şi mai cuminte să te arunci în apă şi să isprăveşti cu toate!
- Şi cu ei ce s-ar fi întîmplat? - întrebă Sonia cu amărăciune, referindu-se la cei trei frăţiori şi la Katerina Ivanovna.
- Rodion înţelese. Sonia se gîndise şi ea la acest lucru şi alesese. Alesese să se sacrifice pentru familia ei. Cuprins de un sentiment necunoscut pînă atunci, el îngenunche pe neaşteptate, se aplecă pînă la pămînt şi-i sărută piciorul.
- Ce faci? De ce faci asta?...
- Nu m-am plecat în faţa ta, ci în faţa întregii suferinţe umane - spuse el cu voce exaltată, care o înspăimîntă pe Sonia.
- Nu te mai am decît pe dumneata - urmă el. Hai să plecăm împreună... Amîndoi sîntem bestemaţi, să plecăm, deci, amîndoi!
- Unde să plecăm? - întrebă ea, speriată.
Raskolnikov nu ştia răspunsul la această întrebare. Ştia doar că drumul şi ţelul ei şi al lui erau aceleaşi şi că ei doi trebuiau să meargă împreună pe acelaşi drum. I-a spus, apoi, cu vocea ceva mai liniştită:
- S-ar putea să-ţi vorbesc, într-adevăr, pentru ultima oară. Dacă nu vin mîine la înmormîntare, ai să afli singură şi atunci să-ţi aduci aminte ce ţi-am spus acum. Iar cîndva, după ce vor trece anii, vei înţelege şi ce au însemnat vorbele mele. Iar dacă am să vin mîine, atunci am să-ţi spun şi cine a ucis-o pe Lisaveta Ivanovna, buna dumitale prietenă. Rămîi cu bine!
La toată această discuţie existase un martor. În camera vecină, care era de obicei nelocuită, un bărbat stătuse tot timpul cu urechea lipită de peretele despărţitor. Bărbatul era nimeni altul decît Svidrigailov.

* * *
A doua zi dimineaţa, Raskolnikov s-a prezentat la secţia de poliţie.
- Iată-te, deci... Bine-ai venit pe meleagurile noastre! - l-a întîmpinat Porfiri Petrovici, cu o nedisimulată satisfacţie.
Raskolnikov observase că, în momentul în care intrase în biroul anchetatorului, acesta tocmai închisese grăbit o uşă care dădea în altă cameră. Simţea că Porfiri Petrovici îi pregătea o cursă, ceea ce îl enerva la culme. Pe de altă parte, Porfiri nu ştia cu ce intenţii venise Raskolnikov la el, aşa că a condus discuţia după un scenariu prudent, foarte inteligent de altfel, în speranţa că-l va determina pe celălalt să greşească flagrant. Ştia că asasinarea celor două bătrîne fusese determinată de un motiv care ieşea din tiparele comune, iar Raskolnikov avea toate caracteristicile criminalului bănuit de el: inteligent, frămîntat de probleme filosofice şi etice, îndrăzneţ pînă la inconştienţă şi deosebit de abil în conversaţie. Era, deci, un caz care i-ar fi putut încununa cariera şi ar fi dat satisfacţie orgoliului său profesional. A adoptat, în consecinţă, strategia transparenţei totale.
- Să presupunem că eu aş şti cine e criminalul - spuse el, la un moment dat. Să zicem că aş avea şi probe. Numai că, vezi dumneata, probele sînt cu două tăişuri iar eu, ca anchetator, sînt om şi pot greşi. Pe de altă parte, mie îmi place să conduc ancheta matematic, să obţin probe clare, ca doi ori doi fac patru. Dacă l-aş aresta prea devreme pe omul meu, s-ar putea să mă lipsesc pe mine însumi de mijloacele ce ar putea dovedi ulterior vinovăţia lui. Şi ştii de ce? Pentru că i-aş da, cum se zice, o situaţie definită, i-aş da posibilitatea să-şi recapete echilibrul psihologic şi atunci l-aş scăpa printre degete. Dar dacă-l las pe acel domn cutare în pace, dacă nu-l arestez şi nu-l stingheresc, dacă-l las liber, ceas de ceas, clipă de clipă, dar am grijă ca el să fie permanent obsedat de ideea că eu ştiu totul, tot adevărul, şi că-l supraveghez zi şi noapte, fără îndoială că el o să-şi piardă capul şi o să vină singur la mine, ba poate chiar o să-mi furnizeze probe împotriva lui. Sau dumneata crezi că, dacă metoda prinde la un mujic, nu poate prinde şi la d-alde noi, oameni inteligenţi şi cu o anumită cultură?... Cel mai important este să-ţi dai seama ce fire are... Şi-apoi, ce mă deranjează pe mine dacă el se plimbă liber prin oraş? Unde ar putea să fugă? În străinătae? Sau undeva, în vreun sat din fundul Rusiei? Ei, bine, dragul meu, n-are să fugă! Şi nu pentru că n-ar avea unde, ci din motive psihologice. Omul nostru, care are o cultură modernă şi rafinată, mai degrabă alege închisoarea decît viaţa în mijlocul unor străini primitivi, cum sînt mujicii noştri. Nu va fugi, deci, pentru că-l opreşte o anumită lege a firii... Şi ştii ce va face? Ai văzut vreodată cum se învîrteşte fluturele în jurul lumînării? Tot aşa se va învîrti şi el în jurul meu... Nu-i va tihni libertatea, îl vor roade gîndurile, se va zăpăci, se va încurca în propria plasă, frămîntat şi neliniştit. Iar dacă-i dau suficient răgaz, se va comporta astfel încît vinovăţia lui va ieşi la iveală, limpede ca doi ori doi fac patru. Îmi va pica în gură şi am să-l înghit, ceea ce este cît se poate de plăcut...
Raskolnikov era uluit, nu atît de raţionamentul impecabil al lui Porfiri Petrovici, cît de faptul că acesta îl dezvăluia cu atîta cinism. Simţea, încă o dată, că anchetatorul îi pregătea o capcană. Era uluit şi furios.
- Nu te voi lăsa să mă chinui - îi spuse el, într-un tîrziu, lui Porfiri. Arestează-mă, perchiziţionează-mă, dar fă totul după formele legale, nu te mai juca cu mine. Să nu îndrăzneşti!
Mînia lui Raskolnikov ajunsese la limită. Se ridică să plece, dar Porfiri îl opri:
- Am o surpriză pentru dumneata. Nu vrei s-o vezi?
"Asta era, deci - îşi spuse Raskolnikov. În camera de alături se află cineva, probabil un martor. De aceea şi-a permis Porfiri să-şi divulge jocul".
Surpriza avea să fie însă mai degrabă pentru Porfiri Petrovici. Pentru că, în locul martorului care stătuse după uşă, în cameră năvăli, scăpat din mîna gardianului, un bărbat tînăr, slab, de statură mijlocie. El se lăsă în genunchi şi rosti, cu vocea gîtuită de emoţie:
- Eu sînt ucigaşul. Eu le-am omorît!
Era Mikolai Dementiev, unul dintre cei doi zugravi.

 


 

La parastasul lui Marmeladov, Lujin încearcă
să se răzbune pe Raskolnikov, acuzînd-o pe Sonia
de furt, dar înscenarea este dată în vileag de un
oarecare Lebeziatnikov. Raskolnikov îi mărturiseşte
Soniei că el este ucigaşul celor două femei

 

Porfiri Petrovici a fost nevoit să-i dea drumul lui Raskolnikov. Ajuns acasă, el avea să aibă parte de o nouă surpriză, care l-a lămurit pe deplin asupra fragilităţii dovezilor lui Porfiri. În cameră îl aştepta tîrgoveţul care îl acuzase cu o zi în urmă, pe stradă, de asasinarea celor două femei. Dar acest tîrgoveţ, un cojocar, nu fusese nicidecum martor la crimă, ci la revenirea lui Raskolnikov la locul faptei. Iar acum venise să-şi ceară iertare pentru că-l bănuise pe nedrept şi că declarase acest lucru lui Porfiri Petrovici. El era martorul din spatele uşii de la cabinetul anchetatorului.
Raskolnikov a răsuflat uşurat: "Acum putem continua lupta" - şi-a spus el, gîndindu-se la Porfiri Petrovici.

* * *
După ce fusese expediat atît de brutal de Dunia, Lujin s-a întors umilit în camera sa, pe care o împărţea cu un ins ciudat, pe nume Andrei Semionovici Lebeziatnikov. Era un tînăr cam fără personalitate, adept al socialismului utopic, curent care se bucura de o mare popularitate în rîndul cîtorva grupuri progresiste din Petersburg. Două motive îl determinaseră pe Piotr Petrovici să stea în cameră cu un asemenea ins: în primul rînd din zgîrcenie, căci plătea chiria pe jumătate, iar în al doilea rînd din snobism. Mai exact, lui Lujin îi plăcea să fie la curent cu ideile ce se vehiculau în rîndul tinerilor intelectuali. Dar nu din nevoia de a le cunoaşte, ci pentru a avea subiecte de conversaţie la recepţiile din înalta societate. Cei doi locuiau în acelaşi imobil cu Katerina Ivanovna, văduva răposatului Marmeladov...
Piotr Petrovici nu se putea împăca deloc cu ideea că fusese izgonit irevocabil din Viaţa Duniei. De aceea, a început să facă planuri de recîştigare a acesteia, sau măcar de obţinere a unei compensaţii morale. L-a rugat pe Lebeziatnikov să o cheme pe Sonia, fiica vitregă a văduvei, la ei în cameră. Fata a venit docilă, dar intrigată de invitaţia bărbatului. După ce i-a ţinut un discurs sforăitor şi demagogic, pe tema generozităţii şi milosteniei, i-a dăruit Soniei zece ruble, avînd grijă ca Lebeziatnikov să fie martor al acestei fapte caritabile. Numai că Andrei Semionovici mai observase ceva în comportamentul colegului său de cameră. Ceva ce avea să fie dezvăluit puţin mai tîrziu, la praznicul de înmormîntare a lui Marmeladov.
Raskolnikov venise şi el. Se ţinuse de cuvînt. În toiul parastasului, cînd invitaţii se cam îmbătaseră, a intrat în încăpere Piotr Petrovici Lujin. De faţă cu toată lumea, el a acuzat-o pe Sonia că i-a furat o sută de ruble, pe lîngă cele zece pe care el i le dăruise din milă şi compasiune. Katerina Ivanovna, indignată de o asemenea acuzaţie, i-a luat apărarea Soniei, aruncîndu-i în faţă lui Lujin cele zece ruble. Şi, ca să dovedească tuturor că Sonia este nevinovată, i-a întors pe dos toate buzunarele. Dar, spre uluirea celor prezenţi, din buzunarul din spate al rochiei a căzut o bancnotă de o sută de ruble, împăturită în opt. În gălăgia şi indignarea care-i cuprinsese pe toţi (mai puţin pe Raskolnikov, care se uita fix la Sonia), s-a auzit un glas:
- Eşti un ticălos domnule Lujin!
Era Lebeziatnikov, care intrase şi el, neobservat, şi asistase uluit la toată mascarada înscenată de colegul său de cameră. Toată lumea a amuţit.
- Te-am văzut, nemernicule, cînd i-ai strecurat bancnota în buzunar, în timp ce ea era cu spatele, înainte de a ieşi din cameră! Am crezut atunci că vrei să faci un gest de caritate deosebit de discret. În prostia mea, te-am bănuit de o faptă nobilă, ba chiar te-am admirat, ştiind că adevărata generozitate se manifestă pe ascuns. Iar tu puneai la cale o ticăloşie fără margini. Am văzut tot şi pot depune mărturie şi la poliţie. Deşi îmi este total inexplicabil de ce a făcut toate acestea.
- Am să vă explic eu - a intervenit Raskolnicov, reducînd la tăcere isteria generală care se instaurase în cameră. Acest om a făcut toate acestea împotriva mea, pentru a mă discredita în faţa mamei şi a surorii mele. Pentru că am îndrăznit să-i spun în faţă că o aşez pe Sonia la acelaşi rang de demnitate şi onoare cu ele. Apoi Raskolnikov le-a povestit celor de faţă toată istoria anulării căsătoriei surorii sale cu Lujin şi conflictul lui personal cu acesta.
- Acum înţeleg - a întărit Lebeziatnikov. Înainte de a o chema pe Sonia, Lujin m-a întrebat dacă sînteţi şi dumneavoastră aici. Ei, bine, domnule Lujin, nu mai pot sta în aceeaşi odaie cu dumneata. Te rog să te muţi de la mine numaidecît, între noi totul s-a sfîrşit!
Lujin a reuşit, cu chiu cu vai, să părăsească nelinşat încăperea. Între timp, izbucnise o ceartă violentă între Katia Ivanovna şi Amalia Ivanovna, gazda. Sonia era zdrobită de acuzaţiile care i se aduseseră, deşi nevinovăţia ei biruise în cele din urmă. Nemaiputînd îndura atmosfera din cameră, care devenise grotescă, a ieşit din cameră plîngînd în hohote. La scurtă vreme a urmat-o şi Raskolnikov.

* * *
Ajunse la uşa Soniei cu inima cît un purice. Îi era frică de ce avea de gînd să facă, deşi, cu doar cîteva ore mai devreme, era hotărît. Voia să-i mărturisească Soniei crima care-l făcuse din om neom. Dorea ca ea să fie singurul om care ştie. Intră fără să bată la uşă. Fata nu se miră. Părea că-l aşteaptă.
- Ştiam că ai să vii, Rodion Romanovici. Şi ştiu şi ce ai să-mi spui. Ai să-mi spui că lumea este oricum rea şi că eu degeaba mă zbat şi mă vînd ca să-mi ajut familia.
- Ţi-am mai promis ceva. Ţi-am promis că îţi voi spune cine a ucis-o pe Lisaveta Ivanovna.
Sonia îl privi pătrunzător în ochi şi înţelese fără ca el să rostească un cuvînt. Chipul împietrit al lui Raskolnikov vorbea de la sine.
- Dumneata? Dumnezeule, de ce?
Rodion se pierdu. Încercă să-i argumenteze logic motivul celor două crime îngrozitoare. Dar nici el nu credea ce spune şi îşi dădea seama de acest lucru în timp ce vorbea. Toată teoria lui, pe care o susţinuse atît de convingător în faţa lui Porfiri Petrovici, era numai o construcţie de vorbe goale. Adevăratul motiv era altul şi ţinea de propria lui răutate, de orgoliul lui nemăsurat. Renunţă brusc să se mai apere de inocenţa acuzatoare care răzbătea din privirile fetei.
- Ştii, Sonia - zise el, cuprins dintr-o dată de o ciudată însufleţire - aş fi fericit acum dacă aş fi făcut-o din nevoie, de foame sau din oricare alt motiv concret...
Dar ce-ţi pasă ţie de ce am făcut-o? Am făcut-o şi, iată, ai obţinut deja un triumf asupra mea. Un triumf care nu-ţi foloseşte însă la nimic, la nimic! - strigă el cuprins de disperare. Ah, Sonia, de ce trebuia să-ţi spun tocmai ţie? De ce trebuia să împart cu tine povara vinovăţiei mele?
Pe Sonia a fulgerat-o un gînd: "Nu cumva e nebun?"
- La urma urmei n-am ucis decît un păduche, continuă Raskolnikov.
- Păduchele ăsta era o fiinţă omenească - îi răspunse fata.
Ochii lui Raskolnikov străluceau înfriguraţi.
Aproape delira. Un zîmbet neliniştit îi rătăcea pe buze, în timp ce privea în jos.
Deodată îşi înălţă capul, stîrnit de o nouă întorsătură a gînduilor:
- Aînt orgolios, pizmaş, rău, ticălos, am o fire răzbunătoare. Iar pe deasupra sînt predispus la nebunie... Ştii că m-aş fi putut întreţine în facutate? Mama mi-ar fi trimis bani ca să achit taxele, iar pentru cizme, haine şi pîine mi-aş fi putut cîştiga singur. Aveam meditaţii plătite cu cîte cincizeci de copeici... Dar mă înrăisem şi n-am vrut. Şi m-am ascuns în hruba mea ca un păianjen. Tu ai fost acolo şi ai văzut... O cît de mult am urît vizuina acea! Şi totuşi nu voiam să ies din ea. Nu voiam dinadins. Zile întregi nu ieşeam nicăieri, refuzam să muncesc, chiar să mănînc, zăceam pur şi simplu. Renunţasem să învăţ şi mi-am vîndut cărţile... Apoi a început să mi se năzare că... Mă întrebam de ce sînt atît de prost? De ce, dacă ceilalţi sînt atît de proşti, nu caut să fiu mai deştept decît ei? Am înţeles apoi, sau mi s-a părut că înţeleg, că, dacă aştepţi ca toată lumea să fie deşteaptă, ar trebui să aştepţi un timp nesfîrşit. Am mai înţeles că acela care are putere, care are mintea şi sufletul tare, acela domneşte peste ceilalţi. Cine îndrăzneşte cel mai mult, acela are dreptate în ochii lor. Cine îi înfruntă şi îi dispreţuieşte, acela ajunge la ei legiuitor şi cu cît cutează mai mult, cu atît este mai respectat. Aşa a fost întotdeauna şi aşa va fi mereu...
Spunînd aceste lucruri, Rodion nu se mai întreba dacă Sonia înţelege sau nu . Vorbea pentru că simţea nevoia să se descarce, să spună tot. Dar Sonia înţelegea. Înţelegea că toată această filosofie lugubră devenise credinţa şi legea lui.
- Am înţeles - continuă el exaltat - că puterea nu se dă decît celui care se apleacă s-o ridice de jos... Am vrut să cutez şi am ucis... Am vrut să ucid fără cazuistică, să ucid pentru mine, numai pentru mine. Nu ca s-o ajut pe mama, nu ca să ajung binefăcătorul omenirii... Diavolul m-a împins atunci să mă aduc acolo iar după aceea m-a făcut să înţeleg că nu am avut dreptul să fac acel lucru, fiindcă sînt un păduche ca toţi ceilalţi. Şi-a bătut joc de mine şi de acea am venit acum la tine... Şi acum ce să fac, spune?
- Ce să faci? - strigă Sonia ridicîndu-se şi apucîndu-l de umeri. Du-te acum, chiar în clipa asta, la o răscruce de drumuri, închină-te adînc şi sărută pămîntul pe care l-ai pîngărit. Apoi spune tare, să te audă toţi: "Eu am ucis!" Primeşte suferinţa şi ispăşeşte-ţi vina cu ajutorul ei, asta trebuie să faci. Atunci Dumnezeu îţi va reda viaţa.
- Nu, n-am să mă duc să mă predau, Sonia.
- Şi de trăit cum ai să trăieşti? Oare poate cineva să trăiască astfel? Cum, cum ai să trăieşti cu inima pustiită? Ce are să se întîmple de acum, înainte cu tine?
În acel moment al discuţiei, intră în cameră Lebeziatnikov. Părea foarte tulburat.
- Am venit la dumneata, Sofia Semionovna - se adresă el Soniei. Katerina Ivanovna a înnebunit.

 

VA URMA
 

Afisari: 3692
Autor: FEODOR DOSTOIEVSKI
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter