Se încarcă pagina ...

ROMAN FOILETON. Crimă şi pedeapsă (X)

Data publicarii: 14.11.2010 10:33:00

Raskolnikov se desparte de mama şi de sora lui,
apoi de Sonia. După care se duce la poliţie
să-şi mărturisească crima. Aici află că Zametov,
secretarul secţiei de poliţie, căruia voia să-i facă
declaraţia, îşi dăduse demisia

 

- Adio, mamă!
- Cum? Chiar azi?
- Nu pot să mai rămîn, e timpul să plec, trebuie.
- Şi eu nu pot să te însoţesc?
- Nu, dar îngenunchiază şi roagă-te lui Dumnezeu pentru mine. Poate îţi va asculta ruga...
Această discuţie de rămas bun între Raskolnikov şi Pulheria Alexandrovna avea loc în seara zilei în care Svidrigailov îşi luase zilele. Rodion se bucura că Dunia nu era acasă în acest moment. A plecat fără să dea explicaţii, după ce Pulheria, cu inima îndurerată, i-a dat binecuvîntarea de mamă. Mai existau două persoane pe care Rodion voia să le vadă înainte de a se preda la poliţie. Hotărîrea lui, în privinţa aceasta, era de data asta nestrămutată.
În odaia sa îl aştepta Dunia. Era palidă şi înlăcrimată.
- Frate, ştiu tot. Am stat de vorbă cu Sonia Semionovna. Unde ai fost toată noaptea?
- Am vrut să termin, dar... nu m-am putut hotărî...
- Slavă ţie, Doamne, slavă ţie! Înseamnă că nu ţi-ai pierdut de tot încrederea în viaţă, Rodion, nu-i aşa? Îţi vei spăla jumătate din crimă ducîndu-te să-ţi ispăşeşti vina.
- Crimă? - strigă deodată Raskolnikov, cu chipul întunecat de ură. Care crimă? Am ucis un păduche scîrbos, răufăcător, o bătrînă cămătăreasă, pe care, dacă o ucizi, ar trebui să ţi se ierte alte zece păcate...
- Frate, frate, ce tot vorbeşti? Ai vărsat sînge. Dunia era deznădăjduită.
- Sînge pe care-l varsă toată lumea - continuă Rodion, aproape cu frenezie. Sînge care se varsă şi s-a vărsat de cînd lumea şi pămîntul, în şuvoaie, şi pentru care unii sînt încununaţi la Capitoliu şi sînt numiţi mai tîrziu binefăcătorii omenirii... Şi eu am dorit binele oamenilor şi aş fi făcut sute, mii de fapte bune în locul acestei unice prostii, care nici măcar o prostie nu este, ci o neîndemînare... Căci ideea în sine nu a fost chiar atît de stupidă cum pare acum, după ce a dat greş... Prin nerozia asta am vrut să-mi cîştig independenţa, să fac primul pas, să obţin mijloacele, apoi izbînda, incomparabil mai mare decît fapta în sine... Dar eu am dat greş de la primul pas, n-am rezistat fiindcă sînt un ticălos! Iată unde-i vina.
Dunia îl privea îngrozită. Observîndu-i paloarea şi lacrimile şiroindu-i pe obraz, Raskolnikov îşi reveni ca dintr-un delir. Îşi dădu seama cît de nefericite vor fi ele, mama şi sora lui, din pricina sa. Inima i se umplu de duioşie.
- Dunia, draga mea! Dacă am vreo vină, iartă-mă!... Du-te şi stai cu mama. Te rog mult! Este ultima mare rugăminte pe care ţi-o fac. Nu te depărta de ea nici o clipă. Am lăsat-o pradă unei nelinişti pe care nu cred c-o poate îndura. Ori o să moară, ori să-şi piardă minţile. Şi Razumihin va fi alături de voi... I-am spus. Nu plînge pentru mine! Voi căuta să fiu curajos şi cinstit toată viaţă, deşi sînt un ucigaş... Poate ai să-mi mai auzi numele... E timpul să plec... de mult era timpul... Rămîi cu bine!
Se despărţiră. Numai iubirea fără margini pentru fratele ei îi dădea Duniei putere în acest moment greu. Raskolnikov porni spre locuinţa Soniei.

* * *

Era tulburat la culme. Nu putea nici să stea locului, nici să-şi fixeze atenţia asupra unui obiect oarecare. Gîndurile îi săreau de la una la alta, pierzîndu-şi şirul. Mîinile îi tremurau.
Sonia scoase în tăcere din sertar două cruci, una din chiparos, cealaltă de aramă. Pe aceasta din urmă o avea de la Lisaveta Ivanovna. Îşi făcu cruce, apoi făcu şi deasupra lor şi-i atîrnă de gît cruciuliţa de chiparos.
- Asta înseamnă că-mi iau crucea, nu? Ca şi cum n-aş fi suferit şi pînă acum... Vezi, Sonia, am venit acuma pentru un lucru. Am venit să te anunţ, ca să ştii şi tu. Asta-i tot. Am să stau la închisoare şi astfel ţi se va împlini dorinţa.
Vocea lui era încărcată de durere, dar şi de furie.
- Fă-ţi cruce, roagă-te măcar o dată, îl rugă Sonia, cu glas tremurător.
- Am să mă rog cît pofteşti. Din toată inima Sonia...
Îşi făcu cruce de cîteva ori şi plecă fără să-şi ia rămas bun.
"Sînt rău - gîndea el, în timp ce se grăbea spre secţia de poliţie. De ce m-or fi iubind atîta, dacă nu merit? O, dacă eram singur, dacă nimeni nu m-ar fi iubit! Atunci nimic nu s-ar fi întîmplat! Ar fi interesant de ştiut dacă în cei cinsprezece-douăzeci de ani, care vor urma, sufletul meu se va potoli într-atît încît să scîncesc smerit în faţa oamenilor, atunci cînd ei mă vor numi tîlhar şi ucigaş"...
Brusc îşi aminti de cuvintele Soniei: "Du-te la răscruce, închină-te în faţa oamenilor, sărută pămîntul faţă de care ai păcătuit şi spune cu glas tare lumii întregi: «Sînt un ucigaş»". Atît de tare îl apăsa neliniştea fără leac din ultima vreme, încît se lăsă cu totul în voia acestui simţămînt nou. Căzu în genunchi chiar în locul în care se afla. Se închină pînă la pămînt, sărută cu bucurie noroiul, se ridică în genunchi din nou. În jurul lui oamenii începuseră să comenteze. "Pleacă la Ierusalim, fraţilor, îşi ia rămas bun de la copii, de la glie, salută pe toată lumea, sărută capitala ţării, he, he!" - spuse batjocoritor un tîrgoveţ bogat. Aceste cuvinte, şi alte cîteva observaţii răutăcioase îl împiedicară pe Raskolnikov să rostească "am ucis", deşi vorbele erau gata să-i iasă din gură. Îndură liniştit toate strigătele şi, fără să se uite înapoi, porni spre secţia de poliţie. Îl găsi aici pe Ilia Poterovici (locotenentul Dinamită) pe care îl întrebă de Zametov, secretarul secţiei de poliţie.
- Nu mai este la noi, îi spuse acesta. De ieri nu mai face parte din cadrele nostre. Apoi, fără nici o legătură cu vreun fapt anume, Dinamită se dezlănţui într-o avalanşă de explicaţii jignitoare, pe care nu i le ceruse nimeni:
- Zametov era un scandalagiu în stil franţuzesc. Un băieţandru uşuratic, nimic altceva. Iată cine era Zametov. Iar eu, poate, cum s-ar zice, ard de vină şi de sentimente înalte, în slujba pe care o ocup. Am un grad, o situaţie, o oarecare importanţă socială! Sînt însurat şi am copii, îmi îndeplinesc datoria de om şi de cetăţean... Iar el, cine este el, dacă-mi îngădui întrebarea? Mă adresez dumitale ca unui om înnobilat de cultură... Raskolnikov era încă o dată uluit de întorsătura pe care o luaseră lucrurile. Nu-l mai asculta pe Dinamită, care vorbea întruna. Se gîndea la Zametov, care renunţase la slujbă, şi la cel mai interesant caz din cariera sa. Zîmbi cu amărăciune.
- Eu, am ucis, cu toporul, şi am jefuit pe bătrîna văduvă de arhivar şi pe sora ei.
Ilia Petrovici rămase cu gura căscată. În jurul lor începuseă să se adune lume din toate părţile. Raskolnikov repetă depoziţia.

 

VA URMA
 

Afisari: 3488
Autor: FEODOR DOSTOIEVSKI
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firi╚Ťă Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea ╚śerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter