Blestemul

Răsfoiesc manuscrisele. Dau peste un text mai vechi, rămas nepublicat: "Blestemul roşu al ziarului »Scînteia»". Îl citesc cu ochi îngăduitori şi, brusc, mi se pare judicios:
"Clamarea cu prea multă gesticulaţie a adevărului poate avea efecte catastrofale asupra celui care se erijează în purtător al său. Căci adevărul se slujeşte cu umilinţă, nu cu emfază. Există însă adevăruri şi adevăruri: unele absolute, altele relative, iar altele meschine, pur şi simplu. Adevărul din spatele ziarului <Adevărul> face parte din categoria celor din urmă. El iese la iveală acum, implacabil, ca un verdict, readucînd lucrurile, de la dimensiunea lor fictivă, la cea reală. Asistăm stupefiaţi la spulberarea unei citadele ale cărei fortificaţii păreau inexpugnabile. Şi nu ne putem reprima un frison de spaimă. De nedumerire aproape metafizică. Cum a fost posibil? Din ce era făcută această cetate, dacă, iată, se fisurează la primul accident - e adevărat, tragic - de circulaţie? Cine a greşit şi unde? Contaminaţi de boala scenariilor, căutăm explicaţii aiurea, în substraturi oculte, într-un univers de culise. Cu atît mai mult cu cît prăbuşirea »Adevărului» se anunţă atît de iminentă şi de totală, încît pare premeditată de o conjuraţie duşmănoasă. În realitate, nu e vorba de nici o conjuraţie, de nici un complot, ci de prăbuşirea unei imagini, a unui decor virtual. Căci, »Adevărul» n-a fost o ctitorie propriu-zisă, ci o nefastă preluare de patrimoniu. Nefastă, pentru că acest patrimoniu otrăvit a aparţinut ziarului "Scînteia". Otrăvit, pentru că ziarul "Scînteia" a fost organul de presă al Partidului Comunist Român, iar în ultimii ani ai regimului „de tristă amintire”, ziarul personal al lui Nicolae Ceauşescu…
Partidul Comunist Român a luat fiinţă în mai 1921, prin rebotezarea Partidului Socialist din România şi afilierea lui la Internaţionala a-III-a, comunistă. „Crearea Partidului Comunist Român, pe baza ideilor marxism-leninismului - scriau documentele „Epocii de Aur” - ca detaşament de anvangardă a clasei muncitoare, a constituit un eveniment epocal în istoria mişcării muncitoreşti din România, un moment de mare importanţă în istoria poporului român” (parcă uitaserăm acest limbaj care, pe vremuri, ne provoca dezgust…). La 10 ani de la acest „eveniment epocal”, pe 15 august 1931, apărea la Bucureşti primul număr al ziarului „Scînteia”, organ central de presă al C. C. al P. C. R.”, care a constituit „un moment deosebit de important pentru întărirea rolului presei comuniste de propagandist, agitator şi organizator colectiv al maselor în lupta revoluţionară” - consemnau, prin anii 70, aceleaşi documente de partid… În acest ziar, de-a lungul timpului, au fost puşi la stîlpul infamiei duşmanii poporului (a se citi intelectuali, artişti, oameni de ştiinţă, patrioţi nealiniaţi doctrinei oficiale). Prin acest ziar era ghilotinată valoarea şi preamărită impostura. El a funcţionat în două perioade: din 1931 pînă în 1940 şi din septembrie 1944 pînă în decembrie 1989, cînd s-a transformat în „Adevărul”. În 1961, data de 15 august a fost decretată „Ziua Presei Române”. Importanţa pe care P. C. R. o acorda ziarului „Scînteia” era atît de mare încît, între 1950 şi 1955, s-a construit un mare palat al presei, a cărui denumire i-a fost dedicată: Casa Scînteii… Acesta a fost şi a însemnat ziarul „Scînteia”. Preluîndu-i patrimoniul, „Adevărul” i-a preluat şi stigmatul, transformat, parcă, peste noapte, într-un blestem implacabil: blestemul roşu al ziarului „Scînteia”.
Ar fi însă nedrept să identificăm la propriu „Adevărul” cu „Scînteia”. Nu numai că, neatenţi la substratul metafizic al lucrurilor, coordonatorii actuali ai ziarului s-au erijat în profeţi ai adevărului absolut, fără să aibă smerenia impusă de o asemenea misiune şi, mai ales, ignorînd locul pe care se află. E ca şi cum ar fi transformat un cămin cultural într-o biserică, fără să modifice arhitectura. Căci trăinicia unui templu nu constă în grosimea zidurilor, ci în intenţia construcţiei.
Atitudinea iacobină a ziarului „Adevărul”, înverşunarea cu care incriminează tot ceea ce este imperfect sau discutabil, uneori cu o înspăimîntătoare cruzime (vezi cazul gimnastelor), au avut un trist precedent în istorie: Maximilien de Robespierre, simbolul Revoluţiei Franceze de la 1789, justiţiarul care a iubit mai mult ghilotina decît viaţa, a sfîrşit el însuşi sub ghilotină, după ce a decapitat de-a valma pe toţi cei care i se păreau duşmani ai poporului. Nu îndrăznim să ducem analogia mai departe… Greşala capitală a lui Robespierre, păcatul lui de moarte, a fost acela de ignorare trufaşă a avertismentului biblic: „Cine ridică sabia, de sabie va pieri.” …
Pe frontispiciul ziarului „Adevărul” tronează, ameninţător parcă, articolul 16 din Constituţia României: „Nimeni nu e mai presus de lege”. Într-adevăr, nimeni. Nici măcar ziarul „Adevărul”. Legile sînt acelea care îl vor spulbera.
………………………………………………………………………….
 

VA URMA în forma tipărită