Mimi

- Camarade, mă mărit...
Constantin tocmai îşi aprinsese o ţigară şi fuma, gol, întins pe spate. Mimi era şi ea dezbrăcată. Făcuseră dragoste. Stătea rezemată într-un cot, lîngă el şi îl încolăcise cu piciorul. Cu mîna dreaptă îl mîngîia pe piept.
La cuvintele fetei, Constantin tresări. Vru să-şi smulgă ţigara din gură dar, din cauza gestului prea brusc, aceasta rămase lipită de buze. Smulse însă jarul ţigării care îi ateriză pe burtă. Răcni şi sări din pat.
- Ai luat foc, camarade? - se jucă Mimi cu vorbele, rîzînd însă cu prudenţă.
- Da. De la ţigară... Cine-i nefericitul?
- Un om bun. Eşti gelos?
- De ce aş fi gelos? N-am nici un drept.
Încercă se pară nepăsător.
- Ia spune-mi, v-aţi...?
- Da, ne-am... Aseară.
- Cum a fost?
- Slăbuţ. Nu se compară cu tine.
Constantin se uită chiorîş la ea.
- Nu te mint, camarade. De ce aş face-o?
- Ştiu eu? Poate ai destule motive să mă consolezi. Poate încă mai ai vreun interes la mine.
- De ce eşti mitocan? Ştii bine că te iubesc... Cred că am rămas gravidă. Constantin nu auzi ultima frază.
- Nu ştiu nimic, despre nimeni. Nici cine sînt eu nu ştiu. Înţelegi? Înţelegi? - repetă el, răcnind.
Se îmbrăcă repede şi ieşi din cameră. Aerul rece al serii îi făcu bine. După o clipă de ezitare, o luă în jos, pe Ştirbei Vodă, apoi la stînga, pe Brezoianu, spre Cişmigiu. Îl duruse ce-i spusese Mimi şi-şi dădea seama că reacţia lui fusese absurdă. Mimi era o fată necăjită care avea de întreţinut doi fraţi. Ajutorul pe care i-l dăduse el o ridicase, într-adevăr, la nivelul unui trai decent, dar nu-i oferea nici o perspectivă, nici o garanţie. Trebuia să se mărite, să aibă casa ei, bărbatul ei. Pentru el era o relaţie de conjunctură, un refugiu în care-şi alina eşecurile, umilinţele sau frustrările. Încercă să-şi analizeze sentimentele: nu cumva o iubea pe Mimi? Reacţionase din orgoliu?
Între timp, ajunse în Cişmigiu. Se aşeză pe prima bancă şi îşi aprinse o ţigară.
- Să trăiţi tovarăşu' Zisu!
Era Leonte, plutonierul major care îşi făcea rondul prin Cişmigiu. Îl recunoscuse. Constantin venea adesea în parc, să-şi rumege gîndurile.
- Bună seara. Merge, merge...?
- Merge, merge, tovarăşu' Zisu, îi răsuci Leonte întrebarea în răspuns. Scăpară amîndoi de obligaţia cuvintelor goale, obligatorii în asemenea împrejurări. Leonte se duse să bea o secărică la terasa de la Codrul Cosminului cu băieţii din patrulă, iar Constantin rămase singur, cu pustiul din suflet. "Pînă şi ăsta are viaţa lui, familia lui, rostul lui pe pămînt - îşi spuse el, cu amărăciune. Eu ce am? O nevastă care nu e nevasta mea, o amantă care se mărită, o slujbă care nici ea nu e cea care se vede. Am două destine şi nu ştiu dacă vreunul din ele este al meu. În fiecare mă simt ca un impostor. Chiar sînt un impostor.Unul dublu."
Criza de identitate începuse de la un timp să-l acapareze. Ura pe toată lumea, chiar şi pe portarii de la redacţie. Ar fi făcut schimb de soartă cu oricine, cu absolut oricine, numai să scape de povara secretelor şi de duplicitatea obligatorie în care trăia. Ştia însă că pentru el totul era prea tîrziu, nu se mai putea întoarce la viaţa unui om obişnuit. Îi era dor de Silvia.
...................
 VA URMA