Aplicaţia din Decembrie

13 Decembrie 1989. La redacţia ziarului "Secera şi Ciocanul" era mare forfotă. Oamenii erau apăsaţi de presiunea unei ameninţări inefabile. Erau nervoşi şi agresivi. În biroul lui Constantin Zisu tocmai intrase Serghei Makarov. Avea să fie ultima lor întîlnire.
- Dă-ţi demisia Constantine. E singurul lucru pe care-l mai poţi face. Makarov era mai serios şi mai încordat ca niciodată. Cicatricea de pe frunte era mai roşie ca de obicei. Îmbătrînise şi arăta foarte obosit.
- Ce motiv să invoc?
- Că nu eşti de acord cu regimul. Solidarizează-te cu programul celor şase, cu Doina Cornea, cu Ana Blandiana, cu Dinescu, cu Deşliu, cu cine vrei tu. Vei fi arestat instantaneu.
- Arestat?
- Da, arestat la domiciliu. Ca Dinescu şi Brucan.
- Or să mă omoare?
- Nu te omoară nimeni. Nu mai au timp. Ceauşescu nu realizează dimensiunile pericolului care îl pîndeşte. De ieri, armata sovietică şi-a desfăşurat trupele pe toată lungimea graniţei voastre de răsărit. CIA are şi el mari interese ca aici să fie mişcări de mase.
Constantin era năucit. Se uita neîncrezător la Makarov şi încerca să ghicească dacă nu-i întindea vreo cursă. Dar de ce ar fi făcut-o?
- Nu am nici timp, nici chef de glume Constantine, zise Makarov, ghicindu-i, parcă, gîndurile. Avea vocea uşor vlăguită de vehemenţa cu care vorbise. Aici vor fi mişcări de stradă. Vor muri oameni. Nu e bine să te prindă schimbarea pe acest post. Vorbele lui Makarov păreau elucubraţiile unei minţi bolnave. Nu putea fi adevărat.
- Va fi o revoltă populară? - întrebă Constantin, ruşinat instantaneu de prostia propriilor cuvinte. I se părea că repetă o replică dintr-un film prost.
- Revoltă pe dracu’… Poporul vostru nu e în stare să se revolte - răspunse Makarov, cu dispreţ. Nici n-ar avea cum. Va fi o mare diversiune, pusă demult la punct. Ceauşescu s-a grăbit s-o rupă cu Moscova, dar a aplicat conştiincios principiile de organizare ale statului comunist, elaborate de NKVD. Ha, ha, ha… mai ţii minte directiva K - AA - CC - 113? Makarov silabisi, cu voluptate sadică, iniţialele directivei.
- Nu. Nu ţin minte.
- Ai învăţat-o în şcoală, la Moscova. Şi nu numai acolo… Directiva, în special, indicaţia NK - 003 - 47 (Makarov accentuă din nou, cu pedanterie iniţialele şi cifrele) a fost oferită ca model tuturor ţărilor din sfera de influenţă a Moscovei, deci şi vouă. Ea organizează timpul muncitorului într-un mod pe care-l cunoşti foarte bine: ziua de lucru trebuie să înceapă cît mai devreme, dar nu înainte de a alerga după un tramvai sau un autobuz. Acestea aparţin unui sistem de transport în comun, gîndit intenţionat să funcţioneze prost. Programul de lucru trebuie să fie extenuant, impus în numele realizărilor stabilite în şedinţele de partid. Urmează fuga după aprovizionarea zilnică, menţinută intenţionat în cote minime, pentru a depinde numai de stat. Programul televiziunii să fie cît mai scurt, iar posibilităţile de relaxare cît mai limitate. Toate acestea sînt menite să ocupe la maximum timpul individului, pentru a-i abate gîndul de la iniţiative personale sau de grup, care pot deveni periculoase pentru regim…
Makarov spusese toate acestea rar, ca şi cînd le-ar fi citit dintr-o carte, subliniind, din cînd în cînd, cu arătătorul mîinii drepte, un text imaginar. În timp ce „recita” acest discurs, pe faţă i se citea o nefirească satisfacţie. Constantin îl privea fascinat. Era pentru prima dată cînd Makarov îşi dezvăluia firea. Era, ca şi el, un înfrînt, o victimă care-şi făcuse din eşec un titlu de nobleţe, un merit social. Rusul observă că ziaristul îl analizează. Îşi recăpătă aerul placid, cu o abia sesizabilă stînjeneală.
- Pierdem vremea, Constantine. Ai înţeles cît de serioasă e problema?
- Am înţeles. Mîine îmi depun demisia.
- Nu mîine, acum! Acum s-o scrii! Vocea lui Makarov era imperativă şi precipitată. Se uită nervos la ceas. Apoi, cu voce calmă:
- Mîine e prea tîrziu.
Constantin luă o coală de hîrtie şi scrise cu majuscule: "DEMISIE..."
Îşi aduse aminte de ziua aceea nenorocită din liceul militar, cînd semnase în biroul colonelului Albu, o altă hîrtie.
Continuă: "Subsemnatul Zisu Constantin, redactor şef al ziarului »Secera şi Ciocanul»…”

………….

Nu-i venea să creadă că ceea ce i se întîmpla era aievea. I se părea că visează sau că se uită la un film în care el este un personaj exterior, străin. Era arestat la domiciliu şi păzit de doi soldaţi MAI, care se schimbau din şase în şase ore. Tot ei îi asigurau aprovizionarea cu alimente, deşi, deocamdată, nu avea nevoie de nimic. Liudmila era plecată de 10 zile cu George, fiul lor, în vîrstă de 14 ani, la Vladivoslak, la părinţii ei. Se bucura că nu sînt în Bucureşti.
Constantin încercă să înţeleagă ce se întîmpla, de fapt, ce se întîmplă în lume, ce se întîmpla în România şi ce se întîmplase cu el. Avea, sau cel puţin aşa credea, tot timpul să pună cap la cap toate datele problemei, toate informaţiile la care avusese acces pînă atunci, dar nu se gîndise să le interpreteze. Nu se gîndise - dintr-un fel de deformaţie profesională. Toate acele ştiri şi comentarii erau pentru el „materiale” de presă, ceva abstract şi inconsistent, nişte piese într-un joc de puzzle. Acum începe să le descopere conţinutul.
Ceauşescu, de pildă. Era, teoretic, la apogeul puterii sale, dar şi la cota maximă a urii unanime care îl înconjura. În nebunia lui, instituise în toată ţara teroarea şi foametea. Reuşise însă nişte performanţe pe care nimeni nu i le putea nega. Cu preţul acestei înfometări a întregului popor, îşi plătise în totalitate datoriile externe, creînd toate premisele începerii unor acumulări economice. Industria şi agricultura, cu toate anacronismele şi decalajele faţă de cele din Europa de Vest, ar fi putut să susţină ţara pentru o perioadă destul de mare de timp, chiar şi în cazul unui conflict militar. Iar armata, chiar aşa rudimentară cum era (de fapt avea o dotare la nivel mediu), constituia o forţă deloc neglijabilă. În acest context, după achitarea datoriilor externe, Ceauşescu îndrăznise să repună pe tapet, în faţa ruşilor, problema Basarabiei şi a tezaurului confiscat în timpul primului război mondial. România lui Ceauşescu tindea astfel să devină o reală putere zonală, ceea ce nu convenea nici ruşilor, nici ungurilor, nici comunităţii vestice, nici chiar SUA.
Constantin îşi surprinse un sentiment de respect şi compasiune faţă de Ceauşescu. „Ce idioţenie! - îşi spuse. Stau aici, închis, şi, în loc să mă rog să crape, îi descopăr calităţi şi merite. Dacă ce-i pregătesc ăştia dă greş, sînt un om mort”. Se concentră din nou asupra informaţiilor pe care le deţinea, încercînd să-şi dea curaj. Era clar că în România se intersectau acum mai multe interese, unele venind dinspre Europa de Vest şi chiar din SUA. Îşi aduse aminte că publicase în „Secera şi Ciocanul”, pînă în ziua demisiei, ştiri despre scandalul din zona Canalului Panama, care făcea joncţiunea între Atlantic şi Pacific. Statul Panama intenţiona desfăşurarea unor acţiuni în vederea scoaterii canalului de sub autoritatea americană. SUA, la rîndul lor, mobilizaseră forţe militare de intervenţie care să împiedice desfăşurarea unor asemenea acţiuni. Mass media era cu ochii pe americani, a căror intervenţie, previzibilă de altfel, era comentată şi contestată. Deci, se gîndea Constantin, măcar din acest motiv, SUA, prin CIA, ar fi trebuit să sprijine izbucnirea unei revolte în România. Iar pretextul cel mai bun putea fi pastorul Laszlo Tokes, de care aflase toată ţara.

…………….
 

VA URMA