…………….

Nici nu ştia cîtă dreptate avea. Pe 14 decembrie, avea să afle el mai tîrziu, peste 300 de cetăţeni maghiari, aproape toţi ofiţeri ai serviciilor secrete ungare, au sosit la Timişoara. A doua zi, pe 15 decembrie, tot la Timişoara, au sosit cu avionul doi diplomaţi americani, care s-au cazat la hotelul „Continental”. Tot atunci au mai sosit: adjunctul ataşatului militar al RFG, trei ataşaţi francezi, secretarul politic II şi secretarul economic II al Ambasadei Statelor Unite, precum şi ataşatul japonez. Era prezent şi un grup de 11 cetăţeni sovietici, oameni ai KGB-ului, care urmăreau derularea evenimentelor.
Pe 16 decembrie, pastorul Tokes trebuia să părăsească definitiv locuinţa, dar a refuzat. O mînă de cetăţeni români şi maghiari s-au oferit să-i asigure paza. A doua zi, grupuri de curioşi, printre care şi maghiari sosiţi în Timişoara pe 14 decembrie, s-au adunat în faţa locuinţei pastorului. Şi, încet-încet, tot mai multă lume, cetăţeni care n-aveau nici o legătură cu planul iniţiat, oameni care chiar credeau în necesitatea schimbării regimului comunist. Au început să se strige lozinci anticeauşiste şi anticomuniste. Alţi timişoreni, din ce în ce mai mulţi, se scurgeau în coloane, spre centrul oraşului. Cîţiva au spart librăriile şi au aruncat în stradă cărţile lui Ceauşescu. Atît au aşteptat autorităţile comuniste. Au anunţat la Bucureşti că o bandă de derbedei producea dezordine în oraş. Au fost trmişi la Timişoara generalii Stănculescu, Guşe, Chiţac, Macri şi Nuţă, cu ordin de la Ceauşescu să reprime orice mişcare contestatară. Demonstranţii, baricadaţi în Piaţa Operei şi calea Girocului, au reuşit să captureze două tancuri venite să cureţe zona. La ora 23.00, tancurile erau din nou în mîinile militarilor. În noaptea de 17 spre 18 decembrie, generalul Ştefan Guşe a ordonat: „Să fie înăbuşite toate focarele de rezistenţă! Echipajele de pe tancuri să tragă cu pistoalele!” Evenimentele nu mai erau, deja, coordonate ori sugerate, de cei care avuseseră dispoziţii să incite la revoltă. Mulţimile de pe străzi demonstrau realmente împotriva comunismului şi împotriva lui Ceauşescu. Cei care veniseră ca turişti la Timişoara erau demult la punctele de graniţă sau la Bucureşti. Pe data de 19 decembrie, generalii nu au mai avut cui să dea ordine. Militarii din Timişoara fraternizaseră cu demonstranţii. Autorităţile comuniste locale au fost alungate, iar controlul a fost preluat de un detaşament revoluţionar. Pe 19 decembrie, la Timişoara, revoluţia izbîndise.
…………..

Constantin Zisu nu se mai dezlipea de aparatul de radio pe care, din fericire, uitaseră (sau poate că nu uitaseră!) să i-l confişte. Căpătase o dexteritate pe care nu şi-o bănuise în a naviga pe scală, de la Europa Liberă la Vocea Americii, apoi la BBC şi iarăşi de la capăt. Toate posturile transmiteau informaţii despre evenimentele din Timişoara. S-a transmis, la un moment dat, şi o înregistrare de la faţa locului, în care se auzeau focuri de armă şi o voce disperată care striga: „Nu trageţi, mă! Sîntem români, români!”.
Uitase cine e şi pentru ce stătea închis în casă. I-o mai aminteau soldaţii care urcau de cîteva ori pe zi la el, să-l întrebe dacă are nevoie de ceva. Cînd îi auzea la uşă schimba imediat frecvenţa. Bineînţeles că nu putea să-i păcălească. Erau însă şi ei la curent cu evenimentele şi, probabil, din prudenţă, se prefăceau că nu-şi dau seama ce făcea el acolo, singur.
Pe 21 decembrie, seara, a primit vizita unui maior de securitate. Acesta a intrat în sufragerie, s-a apropiat de aparatul de radio şi l-a atins cu dosul palmei.
- Mai lasă-l să se răcească. O să mai ai nevoie de el - i-a zis ofiţerul, fără să zîmbească. Apoi l-a privit fix, cu o figură gravă, blazată. Era un bărbat frumos, grizonat, de vreo 40 de ani. S-a îndreptat spre uşă, făcînd semn soldaţilor să-l urmeze. Din prag s-a întors spre el, i-a aruncat o privire încărcată, parcă, de subînţelesuri şi i-a spus:
- Eşti un om norocos… domnule Zisu.
A doua zi dimineaţa, soldaţii dispăruseră din faţa blocului.
………………

VA URMA