………..

Simţea că-i explodează creierul. Privea buimac la femeia din faţa lui şi nu-i venea să creadă. Gîndurile care-l invadau nu proveneau atît din şocul propriu zis al incredibilei întîlniri, cît din ceea ce descoperea în spatele ei. Deci nu el era pionul important, subiectul principal al întregii istorii care începuse în urmă cu 30 de ani, în biroul colonelului Albu! Era doar alibiul, paravanul Liudmilei, pretextul ei de a se afla în România. Şi el, care credea că are misiunea de a-l supraveghea! Cum a putut să fie atît de naiv, atît de neglijent? Abia acum îşi explica absenţele acelea, zilnice, ale Liudmilei, cînd ea îi spunea că merge să facă pregătire fizică pentru a-şi menţine corpul, iar el credea că se duce la întîlniri. Acum înţelegea ce pregătire fizică făcea şi că escapadele ei amoroase, pe care le ştia toată lumea, erau simple diversiuni, pentru atrage atenţia în altă parte. În felul acesta, Liudmila putea să-şi vadă nestingherită de misiunea pentru care fusese trimisă. Asta nu însemna, bineînţeles, că nu-i plăceau bărbaţii şi că nu avea o „activitate” intensă în acest sens. Chiar el o prinsese în flagrant, de vreo cinci ori. Dar poate că şi aceste „flagranturi” făceau parte din scenariu…
În clipa în care a relaizat cine e teroristul, Constantin s-a smuls de lîngă Mimi, a făcut un pas înainte şi a avut pornirea de a striga: „Daţi-i drumul! E nevastă-mea…”, dar privirea Liudmilei, care îl zărise de la început, l-a ţintuit locului. Era o privire tăioasă, ca un ordin. Constantin înţelese şi se opri. Liudmila avea o atitudine mîndră, de amazoancă învinsă. Stătea acolo, în genunchi, în faţa mulţimii furioase, cu mîinile legate la spate, strîngînd din dinţi, sub ploaia de pumni şi de genunchi în burtă. Din gură i se prelingea o dîră groasă de sînge.
- Împuşcaţi-o băieţi, morţii mă-si de teroristă…
- Unde sînt, fă, ceilalţi, nenorocito?
- Călcaţi-o în picioare, să spună şi laptele pe care l-a supt de la mă-sa!
Mulţimea era din ce în ce mai înfiebîntată. Soldaţii abia reuşeau să facă faţă manifestanţilor, care se înghesuiau să o lovească pe teroristă.
Liudmila fusese capturată într-o acţiune de încercuire a clădirii de lîngă Piaţa Aviatorilor, de unde se trăgea asupra Televiziunii. Era singură. Soldaţii o somaseră să se predea, dar ea a început să tragă în ei. Norocul lor a fost că nu mai avea decît cîteva cartuşe în încărcător şi n-a mai apucat să-l schimbe. S-au aruncat asupra ei, încercînd s-o imobilizeze, dar terorista era o foarte bună luptătoare şi i-a pus la pămînt în cîteva secunde. Unul dintre ei a reuşit, totuşi, să-i pună piedica, în momentul în care ea se pregătea să fugă, iar altul a lovit-o peste faţă cu patul pistolului mitralieră. Aşa au reuşit s-o imobilizeze şi s-o aducă la Televiziune…
Un claxon strident spintecă aerul. Pe trotuar, opri scîrţîind un ARO militar, din care coborî un maior de infanterie, însoţit de un locotentent şi doi militari înarmaţi. Îşi făcură rapid loc prin mulţime şi ajunseră în faţa Liudmilei.
- Sîntem de la Ministerul Apărării, avem ordin s-o arestăm. Merge cu noi - spuse cu voce tare maiorul, scoţînd din veston o legitimaţie şi arătînd-o soldaţilor care o păzeau pe Liudmila. Respectuoşi, aceştia se dădură înapoi. Liudmila se ridică din genunchi şi schiţă o mişcare care trăda intenţia de a fugi, dar maiorul o lovi puternic cu pumnul în plex. Femeia icni scurt şi se îndoi de durere. Locotenentul îi puse cătuşele. O duseră la maşină şi o împinseră brutal în maşină. În trecere, Liudmila îi mai aruncă lui Constantin o privire scurtă, care lui i se păru liniştită şi încurajatoare. Adică, ceva de genul: „Nu-ţi face griji, situaţia e sub control.”
…………

Constantin se întoarse la Mimi, care rămăsese cu vreo zece metri mai departe de locul celor întîmplate. Încercă să-şi mascheze tulburarea.
- Terorista aia semăna cu nevastă-ta, ai observat?
- Da, şi mie mi s-a părut. Doar că nevastă-mea e ceva mai scundă - minţi el.
- Chiar aşa, unde e Liudmila?
- E plecată de vreo două săptămîni la mă-sa, în Rusia. L-a luat şi pe George cu ea - continuă el să mintă, cu aceeaşi seninătate.
Un individ îmbrăcat în uniformă de gărzi patriotice apăru de undeva şi ceru să se facă linişte.
- Dictatorul a fost, într-adevăr, prins - răcni el, cu vocea răguşită. Dar teroriştii continuă să lupte. Sînt nişte fanatici. Trebuie să ne unim toate forţele, ca să-i anihilăm… Oameni buni, astăzi vi se vor repartiza arme… Să aveţi buletinele la voi.
Constantin rămase încă o dată stupefiat. „Cum adică, ne dau arme? - se întrebă. Ce să facem cu ele? În cine să tragem?”. Ştia foarte bine ce înseamnă o armă şi cît de periculoasă este. Iar înarmarea mulţimii putea duce la o catastrofă de proporţii. Era de ajuns o eroare, o părere a cuiva sau o diversiune măruntă, pentru ca oamenii să înceapă să se împuşte între ei. „Cine dracu’ dirijează toate mascarada asta?”. Bănuielile lui începeau să se confirme. Cineva trăgea de timp, în speranţa izbucnirii unui război civil, iar întîmplarea cu Liudmila era cea mai bună confirmare. Acel „cineva” era Uniunea Sovietică.
- Mimi, hai să mergem acasă. Spectacolul s-a terminat.
În noaptea aceea şi în următoarele trei zile a rămas la Mimi. A doua zi era Crăciunul, ziua în care a fost executat Ceauşescu. Din 26 decembrie, ca la un consemn, au încetat toate împuşcăturile. Teroriştii se evaporaseră.
 

VA URMA