Am publicat această scrisoare, primită de la Constantin Noica, în 1992, ca o prefaţă la cartea de poeme "Alte fragmente din Muzeon" (Editura Cartea Românească), iar scrisoarea propriu-zisă i-am dăruit-o prietenului nostru Andrei Dumitriu, fostul preşedinte al Radiodifuziunii Române, unul dintre admiratorii şi sprijinitorii lui Noica în trecutele vremuri de restrişte...

Nu am răspuns niciodată în scris la această scrisoare a lui Constantin Noica... şi iată de ce... Când în presa literară românească a reînceput să apară semnătura lui Constantin Noica, eu ştiam cine este Constantin Noica, avantajat de lecturile mele "reacţionare"... Îi urmăream cu ardoare toate apariţiile publicistice, iar în toamna tarzie a anului 1968 l-am şi întâlnit la venirea mea în Bucureşti. Debutasem în 1968 cu volumul de poeme "Rod", prietenul meu din acele vremuri, Victor Ivanovici, îi dusese lui Noica volumul meu, Noica îl citise şi exclamase: "Iată Poetul!", iar Victor Ivanovici mă convocase la o întâlnire cu Maestrul. Intalnire in care Maestrul, musai, voia sa ma indrume pe calea filosofiei... L-am dezamagit pe Maestru, marturisindu-i ca eu (ca si raposatii mei prieteni Dan Laurentiu si Mihai Ursachi) ma consider ratat pentru Filosofie şi eşuat în Poezie... Am inceput atunci o polemica surdinizata in privinta intaietatii poeziei sau filosofiei, polemica pe care am incheiat-o in 1987, in vara plimbandu-ma cu Constantin Noica prin fata Ministerului Culturii din fosta "Casa Scanteii", azi "Casa Presei Libere" (vine vorba !)... Buna-cuviinta imi cerea atunci, in 1980, sa-i raspund lui Constantin Noica macar printr-o scrisoare conventionala, numai ca nu ma simteam in stare de asa ceva, lui Noica ar fi trebuit sa-i raspund pe zeci de pagini pentru a-i explica "devenirea mea intru fiinta" sau "revenirea mea din moarte in viata"... Am fost apoi lovit de moartea altui Maestru, Marin Preda, in mai 1980, si am amanat nedefinit raspunsul catre "Maestrul din departare", desi mintal convorbeam continuu cu el, si publicarea, in 1983, a cartii mele, "Doina", o consideram un fel de mesaj secret trimis catre Constantin Noica, si in sfarsit, in 1987, in ultima noastra convorbire, dupa ce mi-a ascultat pledoaria in favoarea poeziei, mi-a raspuns, cu o ironie absoluta, de care numai Noica era in stare: "Sigur ca aveti dreptate, domnule Ivanescu, nu e putin lucru sa fii Pindar!". In iarna anului 1987, in decembrie, dupa moartea lui Constantin Noica, in Bucuresti, in vechea casa din Silvestru 50, in care stau si acum, ne-a vizitat Mihai Sora, care se pregatea de o plecare la Paris. Ne petrecuseram, in vara, impreuna, vacanta la Valea Vinului si-l evocasem de nenumarate ori pe Constantin Noica: l-am evocat si-n acea seara si m-am amuzat facand niste similitudini intre moartea lui Buddha si moartea lui Noica: totul in aventura noastra terestra e "omenesc, prea omenesc", in rest, in ceea ce priveste aventura noastra spirituala, totul e dumnezeiesc, prea dumnezeiesc pentru capacitatea noastra de exprimare verbala.

Cezar Ivănescu, 11 iulie 2007, România liberă