Se încarcă pagina ...

Moartea lui Nicolae Labiş. Nopţile de coşmar ale poetului ucis

Data publicarii: 09.12.2009 20:16:00

 

Nicolae Labiş a fost iniţiatorul Mişcării de Rezistenţă anticomunistă în mediul studențesc din România. De aici avea să i se tragă moartea. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, a fost lovit de un tramvai – conform versiunii oficiale. În realitate a fost un atentat, pus la cale de Securitate şi executat la ordin. Poetul a supravieţuit până pe 21 decembrie, la Spitalul de Urgenţă de pe Bulevardul Ion Mincu din București…

 

Perfid şi cinic construită şi dusă la îndeplinire din ordine nescrise, această crimă nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completă. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durată nelimitată în seifurile care ascund secrete murdare "de interes naţional". Să ucizi un viitor foarte mare poet al ţării, înzestrat cu daruri celeste, adăpându-se cu lăcomie din sevele pure ale acestui pământ, brusc dumerit asupra jugului, minciunii şi ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai îngropa, ies mereu şi mereu la suprafaţă şi, ca în basmele ezoterice, sângele tânăr cere izbăvirea.

 

ESTRADA TV. Ultimul tango cu Nicolae Labiș (III)

 

ESTRADA TV. Ultimul tango cu Nicolae Labiș (II)

 

ESTRADA TV. Ultimul tango cu Nicolae Labiș (I)

 

ESTRADA TV. Cu Stela Covaci despre persecuție

 

Mă număr printre puţinii martori care se mai află în viaţă, colegă de grupă, prietenă şi părtaşă la aceleaşi frământări ale poetului în ultimul lui an de existenţă - tumultuosul şi sângerosul 1956, când doar pentru o clipă am trăit iluzia libertăţii. Această fericire m-a transformat în martor incomod şi "nociv". În realitate, nu aveam nici pe departe carisma şi puterea lui de luptător. Am fost aleasă însă ca exemplu, arestată şi condamnată, pentru că am organizat şedinţe "conspirative", "contrarevoluţionare", la care a participat şi poetul Nicolae Labiş. Aceeaşi soartă a avut-o şi colegul şi prietenul nostru comun Aurel Covaci, care-l adăpostea pe poetul fără locuinţă şi bani Nicolae Labiş.

 

Campania de înfricoşare prin şantaj, schingiuire, condamnări fără drept de apel, lipsiri de drepturi civile a fost atât de aberantă, încât ne-a amuţit, pe unii pentru vecie. Aurel Covaci, devenit în 1962 soţul meu, mi-a propus să nu vorbim, să îngropăm în adâncul nostru această cutremurătoare taină.


"Pasărea cu clonţ de rubin"

Familia poetului a ştiut adevărul de la început. Răpus pe patul de la Spitalul de Urgenţă, el le-a mărturisit tatălui său şi câtorva prieteni apropiaţi că a fost împins între vagoanele tramvaiului şi că-l cunoştea pe executant. Singura mărturisire, din zorii zilei de 10 decembrie, dictată lui Aurel Covaci, care fusese chemat la dorinţa lui Nicolae Labiş de o voce anonimă, cu un uşor accent rusesc (vocea Mariei Polevoi - dansatoare, n. 1919 în Basarabia), transmite concluzia cum nu se poate mai clară că necruţătoarea "Pasăre cu clonţ de rubin" a doctrinei comuniste s-a răzbunat pentru nesupunerea lui şi l-a strivit. Cu ironie amară trage speranţa că urmaşii pajurei vor găsi prin ţărână urmele poetului Nicolae Labiş, care "va rămâne o amintire frumoasă".

 

Ultimele trei cuvinte, acel vaer atât de lucid şi disperat, au rămas în manuscrisul original, tăiate de Aurel Covaci la cererea celui care urma să plece demn, împins în abisul morţii de cei pe care i-a crezut că au suflet şi idealuri.

Mă voi rezuma în textul de faţă doar la ceea ce cunosc despre cum s-au petrecut hărţuirea, lupta şi soluţia finală dintre poetul Nicolae Labiş şi organele Securităţii statului în toată ierarhia lor în cele trei luni ale toamnei anului 1956.

 

 

 

Răzvrătitul înconjurat de informatori inocenţi

De cum a venit, atras de mirajul Capitalei în anul 1952, tânărul Labiş, romantic revoluţionar, cum se spunea pe atunci, încercând să scrie în pas cu cerinţele epocii, a înţeles că îndrumarea falsă şi restricţiile care i se impuneau nu pot fi admise. Inteligenţa scotocitoare, talentul debordant au declanşat ura şi invidia colegilor de la Şcoala de Literatură (Nicolae Stoian, Gh. Tomozei şi alţii), dar, mai ales, din partea responsabililor cu "tinerele talente": M. Beniuc, Marcel Breslaşu, Gogu Rădulescu, Mihai Gafiţa ş.a. Pentru că Labiş nu s-a supus, a refuzat oblăduirea cuiva, consider că, de atunci a început să i se constituie dosarul de urmărire. Directorul Şcolii de Literatură îl credea pe Labiş "un rătăcit" cu idei "dăunătoare" şi crevnd în jurul lui o reţea informativă dintre colegi, obligaţi, de spaimă, din laşitate sau din dorinţa de parvenire, să scrie şi să depună regulat note informative despre lecturile interzise, ideile răzvrătite şi tot ce părea suspect la acest ciudat coleg cu aspect de copil năstruşnic şi generos. Concret, se perindă sancţiunile, tentativele de exmatriculare din şcoală sau UTM, consemnarea la domiciliu, percheziţiile în camera de la cămin, urmate de confiscarea cărţilor interzise. A continuat interzicerea textelor şi a prezenţei lui la Festivalul Mondial al Tineretului - Bucureşti 1953. În marea lor ură şi prostie, colegii şi "victima" l-au pârât pentru "tentativă de viol" asupra naivei Doina Ciurea. Doar M. Sadoveanu, care-l simpatiza, l-a mai putut salva de sancţiuni.

 

 Alaturi de colegii de la Scoala de Literatura

 

Cabala activiştilor şi lista neagră a lui Gogu Rădulescu

Ne apropiem de anul 1956, când poetul Nicolae Labiş se hotărâse să termine cu "coproducţiile" şi să pornească pe drumul propriu, fără îndrumători şi închistări în lozinci triumfaliste. Într-un interviu dat la Radio în 1956 lui Titel Constantinescu, el numeşte perioada Şcolii de Literatură "Treapta limpezirii". Citez:

"În această etapă m-am format prin luptă. Dogmatismul, birocraţia, iată nişte scorpii care circulau cu violenţă pe atunci în domeniul fraged al tinerei noastre literaturi... dar nu m-am închinat cum, vai, au făcut-o unii colegi nimerniciei...".

 

Labiş primeşte riposte dure: La Plenara secţiei de poezie de la 29 mai 1956, în referatul lui M. Petroveanu (soţul Veronicăi Porumbacu) îi caracterizează poeziile ca dominate de "apăsare şi tristeţe lipsită de obiect", iar Mihu Dragomir îl acuză de "asimilarea excesivă a unor poeţi dintre cele două războaie (Ion Barbu şi Tudor Arghezi), ca apoi, la primul Congres al Scriitorilor din iunie 1956, să-l învinuiască de "snobism, evazionism, influenţe ale ideologiei burgheze, infiltraţii liberaliste, slabă pregătire ideologică, lipsă de contact cu realitatea, precum şi confuzii cu privire la raportul dintre libertate şi îndrumare".

 

Atmosfera de suspiciune, intrigile din tagmă, piedicile puse sub diverse pretexte la publicarea volumului aşteptat şi a unor poezii trimise la reviste, lipsa de bani îl izolează, dar cel mai mult îl înspăimântă chemările la ordin cu ameninţări din partea Securităţii. Ştia că este trecut pe "lista neagră" întocmită de Gogu Rădulescu (prezent în tribună până în ultima zi a lui Ceauşescu), care primise de pe atunci sarcina ca, sub pretextul unor discuţii sincere" cu tinerii scriitori, să afle şi să informeze Securitatea ce idei duşmănoase îi frământă în taină.

 

"Labiş a fost ales pentru a exemplifica urmările posibile ale nesupunerii", declară cu toată răspunderea ziaristul şi apropiatul prieten până la moarte, Portik Imre, în memoriile sale postume, apărute abia în anul 2005, după părerea mea, cea mai autentică, dezinteresată şi bine informată consemnare dintre cele apărute până acum.
 

 Cu Gheorghe Tomozei

 

Presentimentul morţii

Pe parcursul anului 1956, cred că prin vară, se mută de la adresa de pe Str. Odobescu, unde locuiau în comun fraţii Raicu, D. Carabăţ, Gh. Mărgărit (sporadic mai dormea şi pe la Ion Băeşu sau Lucian Pintilie). Ceruse o cameră de la Uniunea Scriitorilor, dar nu primeşte. Colegul său, mai în vârstă cu trei ani, Aurel Covaci, generos şi ocrotitor, îi oferă să împartă, ca între fraţi, camera cu chirie de la ICRAL de pe Strada Miletin nr. 14. Dormeau într-un pat, îşi împărţeau bruma de mâncare, ţigările şi paharul de vin, dar mai ales nedumeririle, spaimele şi hotărârile. Din acel septembrie 1956, eu, Stela Pogorilovschi, studentă la Secţia de Literatură şi Critică Literară, anul III Filologie, am devenit prietenă apropiată, confidentă, împărtăşindu-le durerile şi bucuriile zi de zi.

 

Am povestit în două cărţi apărute - "Timpul asasinilor", Editura Libra, 1997, şi în "Persecuţia", Editura Vremea, 2006 - parte din documentele memoriei mele care se referă la acel anotimp zguduit de istorie, a cărui amprentă a rămas ca un sigiliu sacru impregnat în fiinţa mea fagilă, maturizând-o. Le voi relua curând în altă parte, întregindu-le mai ales pe cele despre poetul supravegheat şi voi povesti cum, împotriva raţiunii lui salvatoare, destinul, adică propria lui structură spirituală, înfruntând "maşina infernală", îl împingea spre pieire. De altfel, în majoritatea poeziilor de atunci, presentimentele, ca în tragediile antice, domină şi ne copleşesc. Aurel Covaci le cunoştea cel mai bine, i-a citit primul epitafurile despre care, cu nesăbuinţă, regretatul Laurenţiu Ulici mi-a spus: "Poetul şi-a regizat singur moartea".

 

 

“E un ştreang în adâncul genunii
Ce mă spânzură invers spre cer”

Voi încerca acum să desluşesc semnificaţia "nopţilor de coşmar", adică a trăirilor din poeziile scrise sau dictate lui Aurel Covaci, câte s-au mai păstrat, din cele două nopţi esenţiale: Noaptea Sfântului Andrei - 30 noiembrie 1956 şi 2 decembire 1956 - Ultima zi de naştere, la împlinirea a 21 de ani. Cele din Ultima Noapte au fost descoperite de mine acum un an în Muzeul de la Suceava, "Fondul Nicolae Labiş", la care nu am avut acces până recent, după cum, timp de peste 50 de ani, nu am fost invitată niciodată să onorez vreo festivitate dedicată poetului…

Din noaptea Sfântului Andrei s-au păstrat doar trei poezii ale coşmarului care acum devenise datină.
Labiş se aşezase turceşte peste pătura patului hârbuit, dar ospitalier, umbra lui din profil apare clătinându-se pe peretele văruit ("Umbra mea îşi clatină/ Limpede var/ Vine ca o datină/ Noaptea de coşmar").

Aurel Covaci se aşază, în poziţia lui Buda, în faţa poetului şi îşi desenează unul altuia staturile din profil. Pentru a se încuraja au scris cu litere mari, în cărbune deasupra: "Omule, nu te supăra, că trece şi asta".

Ca în transă, preluând coşmarul celuilalt, Aurel Covaci compune primul sonet al coşmarului, iscălit apoi de Nicolae Labiş:

SONETUL COŞMARULUI

Pricepem noi această odihnă chinuită
Când ne cuprinde vraja trăirii efemere,
Când ni se aprinde totuşi tăcuta dinamită
Încătuşată-n suflet, în creier şi-n artere?
Când somnul, moarte-n uda uitărilor ne cere
Învie în ţărână cu secetă cumplită
Aceste clare vise, viclene temnicere,
Când chiar şi suferinţa e-n lume urgisită.
Prietene: ne bate-n gol, ca toba, pieptul,
Să strige ca nebunul: acela-i înţeleptul...
Când nici măcar la chinuri noi nu mai avem dreptul.
Ne zgârie atâtea satane reci peceţii
Deci: care-i vieţuirea şi care sunt pereţii?
Deci: sufletele noastre ne sfâşie pereţii?
(Deşi a compus-o amicul meu intim Covaci, o iscălesc cu brio. N. Labiş)

 

Foaia aceea a fost arestată şi ea de Securitate (corp delict nr. 30), dar mai apoi a fost recuperată. S-a mai păstrat, brăcuit, începutul celui de-al doilea sonet al coşmarului cu scrisul lui Covaci:

Eram, în vis, cadavru, în raclă şi în groapă...
Simţeam în nară izul putreziciunii mele,
Dar auzeam tăcerea cum sapă, cum tot sapă,
În moartea mea să scoată comori de gând şi stele...

 

O viziune a propriei morţi, dar şi a acelor tainice recuperări spirituale de după. Labiş i-a transmis imaginea în transă poetică.
A treia poezie, fără titlu, scrisă şi compusă de Nicolae Labiş, pe care Covaci o aprobă doar prin iscălitură, este o mărturie totală despre suferinţă. Aici apare imaginea surprinzătoare a poetului sugrumat cu propria-i faşă de prunc, atârnat cu capul spre adâncul genunii şi cu picioarele invers, spre cer:

Mă doare tot: visul, cuvântul, somnul, viaţa şi vântul.
Mă doare cel pe care îl iubesc.
Bogat şi sărac.
Mă doare haina, mă doare cămaşa,
Mă doare scutecul, mă doare faşa,
Faşa aceasta a fost prima funie
Ce m-a sugrumat, dar acum
E un ştreang în adâncul genunii
Ce mă spânzură invers spre cer.

 


"Pasărea cu clonţ de rubin" - manuscris
 

"Iată, acesta este omul care a văzut Adevărul”

Semnificaţia acestei obsedante imagini am dezlegat-o abia după descoperirea celui de-al doilea set de poezii dictate, iscălite şi datate de Nicolae Labiş din cea de-a doua noapte de coşmar, la 2 decembrie 1956. Le-am recunoscut imediat după caracteristica foilor rupte dintr-o mapă de birou, dar, mai ales, că multe sunt stenografiate total sau parţial. Caligrafia este a lui Aurel Covaci, stenografia de asemenea…

 

M-am gândit emţionată că hieroglifele pot acoperi taine ascunse, ultimele gânduri intime ale poetului, peste care au trecut 50 de ani şi atâtea priviri scotocitoare, plus competenţa şi vigilenţa "poetului prinţ" Gheorghe Tomozei, care, stăpân pe toată arhiva, nu a avut interesul să se ocupe de ele. Mi s-a permis xeroxarea. Pe parcursul anului 2008, le-am descifrat cu ajutorul a două doamne stenografe supercalificate. Apar acum, pentru prima oară în formă tipărită. Doar câteva, scrise de mână, au fost rupte din context şi prezentate fără semnificaţii în alte părţi.

 

Le veţi citi şi veţi înţelege disperarea poetului, care, "îngrozit de temnicer", "înainte de gol", "înainte de focul suav, zâmbitor de pistol", se adresează "omului de pe marginea patului", care i-a însoţit "nefericirea nopţii de coşmar". Spânzurat cu capul în jos de un iadeş, lasă această ultimă chemare "nu scrisă, ci dictată", ţipând în van "ajutor"! Ultimele lui concluzii, concentrate în 13 versuri, i le-a încredinţat lui Covaci, poate cu rugămintea de a nu le face publice niciodată. E vorba despre poezia "Credo", o viziune a omenirii laşe şi a puterii lui Satan pe pământul patriei, dată de Dumnezeu altar Poetului.

 

Despre simbolistica Spânzuratului din cărţile de Tarot, explicată succint de doi mari scriitori ocultişti, sunt necesare explicaţii:

Eliphas Levi (secolul al XIX-lea): "Spânzuratul este un simbol al lui Prometeu, cu picioarele în cer şi capul atingând pământul, adeptul liber şi mânat de sacrificiu care dezvăluie oamenilor secretul zeilor şi care pentru asta este ameninţat cu moartea".

Teologul Leonid Uspenski, în cartea cu poeme în proză, zice despre Spânzurat: "Iată, acesta este omul care a văzut Adevărul. O nouă suferinţă, mai mare decât poate provoca vreodată orice durere omenească...".

 

Nicolae Labiş spune totul despre el şi despre epoca celui rău. Prin ultimele lui mesaje mi se confirmă ceea ce aflasem: Nicolae Labiş, structural, avea toate datele unui viitor mare iniţiat. Primele taine le-a aflat de la profesorul său de limba română, V. Gh. Popa (condamnat la 16 ani de închisoare politică), discipol şi apropiat al lui Vasile Lovinescu. Profesorul de la liceul din Fălticeni este cel care i-a deschis ochii spre frumuseţea, profunzimea şi tâlcul folclorului străbun. Nicolae Labiş are chiar o culegere proprie de poezii populare de toate genurile, printre care basmul Lostriţa, care aminteşte prin similitudini mitologice de mitul lui Oedip.
 


 

Scenarii şi dovezi

Despre aşa-zisul accident de tramvai din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, căruia i-a supravieţuit până la data de 21 decembrie, s-a tot scris timp de mai bine de jumătate de secol. Cu greu se poate dovedi care este adevărul, mai ales că au rămas extrem de puţine şi verosimile documente. Serviciul kafkian al Securităţii, departamentul de dezintoxicare, prin sumedenie de agenţi, chiar şi din rândul scriitorilor, au împrăştiat drept adevăruri versiuni aberante despre cum s-a petrecut crima şi cine poate fi autorul ei. Serviciul despre care am vorbit primea sute de note informative şi întocmea apoi dosare pe baza minciunilor clocite tot acolo.

 

Astfel, voi da ca exemplu doar câteva variante: 1. Labiş era atât de beat, încât s-a vârât singur sub tramvai; 2. Labiş a băut cu Covaci, iar în staţie acesta l-a împins sub tramvai, furându-i şi ceasul de la mână. Această faptă ar avea două explicaţii: a) Covaci este bănuit că "scopul lui a fost de a-l atrage pe poetul Nicolae Labiş pe linie contrarevoluţionară, iar, dacă nu i-a reuşit, a trecut la omorârea lui" - extras din documentul CNSAS nr. 62 de la 14 martie 1958, strict secret.
Documentul este perfid întocmit pe baza investigaţiilor lui Gh. Achiței şi afirmaţiei Margaretei Labiş, studentă la Filologie; b) Covaci l-a omorât din gelozie, iubeau amândoi aceeaşi fată; pare hilar dacă nu s-ar fi comandat şi un roman difuzat pe piaţă, scris de Gabriel Gafiţa. Protagoniştii sunt doi buni prieteni scriitori, dintre care unul, lipsit de talent, invidios şi gelos, îl ucide pe celălalt. Prost scrisă, cusută cu aţă albă, această versiune nu a prins şi nu a convins pe nimeni, dar a fost un foarte bun pretext să-l ciomăgească pe Aurel Covaci noapte de noapte în perioada când supravieţuia cu Petre Pandrea în aceeaşi celulă (mie mi-a relatat un martor din arest).

 

După ce ne-au învăţat minte şi ne-au eliberat din închisoare condiţionat, cu angajamentul de a nu relata nimic niciodată, fiind pasibili de o nouă pedeapsă, am păstrat, ca pe icoana unui martir, imaginea poetului Nicolae Labiş hăituit de păzitorii ideologiei în care crezuse candid, ca într-un basm, înfricoşat şi singur, ameninţat cu moartea şi cu interdicţia. Imaginea acelei ultime nopţi de decembrie, reci şi ceţoase, despre care Vladmir Maiacovski, victima altei revoluţii, a scris: "În astfel de nopţi/ În astfel de zile/ Umblă pe străzi cu umbre tiptile/ Poeţii şi tâhlarii".

 

I-am recitat întreaga viaţă poeziile postume. Aurel Covaci îi imita şi tonul dulce moldovenesc, cu inflexiuni surprinzător de dure, ca dalta unui sculptor cioplitor al cuvintelor limbii româneşti.

 

 


"Pot flămânzi zile întregi, dar nu pot să nu scriu"

În momentul de faţă, rămasă în viaţă, sunt singura care a trăit şi a văzut cu ochii proprii grozăvia unei odioase crime ce a retezat prea timpuriu o altă floare de crin întrupându-se într-o zi cât alţii în zece. Doar pentru cei de bună-credinţă scriu atât cât ştiu şi, ca pe un desfăşurător, punctez filmul ultimelor zile.

6 decembrie, de Sfântul Nicolae: Se întâlneşte cu prietenul său Portik Imre, venit la Bucureşti în delegaţie. I se plânge de lipsa de bani, de lipsa de foc în camera lui Aurel Covaci şi de răceala oamenilor care îi erau odată apropiaţi. Îi citeşte o poezie dedicată sieşi: "Sunt douăzeci de ani şi încă unul...". Mărturiseşte că foloseşte cuvintele limbajului comun ca simboluri: "Pentru mine, cuvintele partid, marxism, stegar ş.a. au altă semnificaţie decât cea obişnuită...".
Îl preocupa faptul că a cântat în public în repetate rânduri Imnul regal şi a recitat poezii interzise. Vorbeşte cu Portik despre evenimentele din Ungaria din 1956 şi consecinţele de la Facultatea de Filologie, arestări, excluderi. Se hotărăşte: "Trebuie să dispar pentru un timp din faţa ochilor lor. Vreau să dispar din Bucureşti, fără urmă". Hotărăşte să plece înainte de Sărbători.
Mai spune: "Pot flămânzi zile întregi, dar nu pot să nu scriu". Portik a plecat.

7 şi 8 decembrie: Se întoarce foarte târziu la locuinţa de pe Miletin 14. Pe data de 8 eu mă întâlnesc cu el şi-mi cere cu împrumut suma de 5 lei, echivalentul a două pachete de ţigări Carpaţi.

 

"Hei, Mioriţo, habar n-ai! Nici nu-ţi închipui ce mi se pregăteşte”

9 decembrie: Spre seară apare acasă devreme, avertizat de Aurel Covaci că nu-i va mai oferi găzduire dacă întârzie nopţile. E foarte flămând, dar gazda nu are absolut nimic de mâncare. Prânzul îl lua la cantina studenţească de pe Matei Voievod. Labiş cere permisiunea să comande o friptură pe datorie doamnei Candrea, responsabila restaurantului Casei Scriitorilor. Dumitru C. Micu îşi aminteşte că l-a văzut acolo şi că a plecat singur. Mioara Cremene, în amplul interviu cu doamna Mariana Sipoş (Editura Universal Dalsi-2000), îşi aduce aminte că în acea seară i-a şoptit doar atât: "Hei, Mioriţo, habar n-ai! Nici nu-ţi închipui ce mi se pregăteşte...".

În drumul spre casă, cu exact cei 5 lei împrumutaţi de la mine, cumpără o sticluţă de un sfert din cea mai ieftină ţuică populară. Nevoia de comunicare şi alte aleanuri îl deturnează spre localul Capşa, încă elegant, păstrând ceva din parfumul boemei de odinioară. Labiş nu era beat, o afirmă şi alţii, o declară şi el la Urgenţă. Gustă puţin din ţuică, nu avea bani nici măcar de o cafea. Între timp, la o masă mai încolo, se aşază trei bărbaţi şi o femeie. În anchetele trucate ale lui Tomozei sunt prezentaţi drept necunoscuţi. Pe cel puţin doi, Labiş îi cunoştea. Pe unul, încă din 1953, când a avut cu el o altercaţie dură la festivitatea înmânării premiului de stat poetului Alexandru Andriţoiu. Acesta i-a spus lui Labiş cu ură că în viaţa sa nu va "pupa" premiul de stat. Labiş se hotărăşte să-l bată, dar Aurel Covaci l-a sfătuit să se ferească de el, căci are meseria de "suflător". Îl chema Iosif Schwartszman, zis Grişa, de meserie pianist acompaniator, alogen basarabean (evreu n.r.).

 

Femeia, însoţitoarea lui Grişa, pe nume Maria Polevoi, era o fostă dansatoare la Teatrul "Tănase". În 1956, dansa în ansamblul artistic al MAI. Sora lui Labiş mi-a spus că Nicolae Labiş părea s-o fi cunocut şi pe ea, dinainte. Polevoi Maria, născută la Ismail - URSS, la 3 martie 1919, cu domiciliul stabil în Bucureşti, Str. Traian nr. 31. Evident, biografiile lui Grişa şi a lui Mary Polevoi sunt în multe privinţe asemănătoare. Convingerea mea este că şi ei au avut rolurile lor, dar documentele esenţiale lipsesc. Eu îi consider agenţi, bazându-mă pe declaraţiile lor confuze şi contradictorii aflate în filele Dosarului penal nr. I84960/1956, arhivat la foarte scurtă vreme după moartea poetului.

 



 

Tramvaiul 13

Grişa Schwartszman, în acea noapte la Capşa, l-a invitat la masa lor. Poetul, disperat, s-a lăsat ademenit de femeie şi le-a oferit şi lor din bruma lui de ţuică. Mai mult, Labiş nu a băut. I-a invitat la restaurantul Victoria, în subsolul pasajului cu acelaşi nume. Labiş a vrut să-şi amaneteze ceasul "Pobeda", ca să-i ofere ceva lui Mary, dar nu a reuşit. Apoi, femeia îi propune să se furişeze pe căi diferite şi să se întâlnească în staţia de tramvai Colţea, invitându-l peste noapte la ea.

 

În staţia prost luminată, apare şi filatorul Grişa. Mary îl recunoaşte şi asistă de la o mică distanţă cum poetul ezită, aşteptând-o să ia tramvaiul 13, care iese din refugiul din faţa spitalului, face bucla şi opreşte uşor în faţa Muzeului Şuţu. Patru persoane aşteaptă să urce, Labiş e al treilea, dar tot mai şovăie. Când porneşte tramvaiul, cel de-al patrulea îl împinge pe Nicolae Labiş pe grătarul dintre cele două vagoane. Grişa strigă că cel căzut e beat, în timp ce Mary, nemaiîndurând grozăvia, spune că îl cunoştea pe poetul Nicolae Labiş şi roagă să fie dus la spital.

 

Considerând că victima este în stare de ebrietate, doi bărbaţi (probabil martorii din staţie) îl târăsc pe propriile picioare, forţând fisura coloanei şi împreună cu femeia îl duc la camera de gardă. Lăsat pe jos, nu este nici internat, nici consultat, ci trimis cu un taxi şi cu femeia mai departe, până ajung la Urgenţa de pe Str. Arh. Mincu.

 

Încă erau la Colţea când poetul, conştient, dă numărul de telefon al lui Aurel Covaci, şi Mary îl anunţă în jurul orei 3 dimineaţa că unul Labeş a suferit un accident de tramvai.
În memoriile postume ale lui Portik Imre se limpezesc multe aspecte ale aşa-zisului accident. Îngrijorat că nu a apărut încă la Covasna, Portik revine la Bucureşti, îl găseşte la Spitalul de Urgenţă. Portarul îi şopteşte: "Se spune că era beat, dar a fost aruncat sub tramvai". Îl găseşte complet lucid şi vorbind coerent. L-a întrebat dacă a primit telegrama trimisă în ajun din spital (10 decembrie) printr-o fată, Stela. Eu i-o dusesem la poştă, dar telegrama nu a ajuns. Aşa cum am aflat din dosarul meu de urmărire informativă, încă din 1956, printr-un ordin secret, corespondenţa îmi era triată şi parţial oprită. În telegramă, poetul se scuza că nu poate fi punctual la întâlnire, fără alte explicaţii.

 

Maria Polevoi: “Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui“

Am să extrag câteva fragmente esenţiale, pentru stabilirea adevărului, din memoriile lui Portik Imre. El reconstituie cu scrupulozitate vorbele lui Labiş din ziua revederii lor, cât şi cele relatate de Maria Polevoi, apărută la Spital pe la ora 3 p.m. şi acceptând să stea de vorbă cu Portik circa două ore, invitată la masă la Restaurantul Kiseleff. Informaţiile pe care le-am adunat o viaţă întreagă, insinuările din anchetele speciale ale Securităţii mă determină să le acord toată încrederea.


Labiş către Portik: "Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut după-amiază şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost..."; "Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva... Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd mai întâi în ce tramvai şi în ce vagon urcă ea". Maria Polevoi îl zăreşte ajuns în staţie, dar se răzgândeşte şi se retrage în umbră. "Aveam multe motive ca nimeni să nu mă vadă cu el. Când a sosit primul tamvai nr. 13, l-am urmărit cu privirea, având de gând să nu urc dacă se urcă el. Am văzut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuându-şi drumul, în timp ce poetul dispăruse..." Despre autorul faptei: "... Sta puţin la o parte, cu mâinile în buzunar, vorbea murdar despre Labiş".

 

Mariei Polevoi i-a fost frică toată viaţa să pronunţe numele celui care a executat atentatul. Poate că, până la un moment dat, i-a fost complice. Cert este că sensibilitatea ei de femeie (cine ştie prin câte vicisitudini trecută) angajată în MAI, fie chiar şi într-un ansamblu, a determinat-o, la data de 10 decembrie, să se prezinte la Uniunea Scriitorilor şi să stea de vorbă cu Mihai Gafiţa (fost ofiţer de securitate) şi să-i povestească despre cele văzute cu adevărat. În felul acesta, sunt informaţi în secret cei care aveau sarcina de partid să-l supravegheze pe poetul Nicolae Labiş: Marcel Breslaşu, Mihai Beniuc, Ema Beniuc, Emil Galan. În cursul nopţii de 10 spre 11 decembrie, Mary a primit mai multe telefoane de ameninţare cu moartea. Ulterior. Ea a dat de înţeles că i-ar fi recunoscut vocea lui Grişa Schwartszman. Până în 1978, fiinţa aceasta a trăit sub teroarea deţinerii secretului crimei. S-a sinucis atunci când cineva şi-a amintit de ea şi a încercat să o determine să spună adevărul.

 


 

Satana şi-a făcut datoria

Cât despre Grişa, încă se mai poate realiza o investigaţie competentă asupra celor două procese-verbale de ascultare, consemnate de sergentul major Gheorghe Aurelian de la DMC, la ora 2:40, în noaptea de 10 decembrie. În urma celor două declaraţii confuze şi mincinoase ale lui, manipulate în continuare de Securitate, se dispune trimiterea dosarului la Procuratura Raionului Tudor Vladimirescu. Concluzia a fost că, pentru producerea accidentului, vinovat ar fi manipulantul tramvaiului, consemnându-se următoarele: "Întrucât accidentul nu s-a datorat nici cel puţin faptului încercării sale de a se urca în vagon, urmează a se constata că (nu) sunt întrunite elementele constitutive ale acestui delict şi a pronunţa ca atare încetarea procesului".

 

Mihai Beniuc a avut sarcină grea. El a trebuit să-i alunge pe tinerii, pe scriitorii sau pe studenţii înghesuiţi pe coridoarele Urgenţei. Nu pierdea nici un prilej să-i mustre şi să-l dea de exemplu pe Labiş. Îi avertiza la ce ducea faptul să nu asculţi de îndrumarea partidului. Acelaşi lucru l-a declarat şi Nicolae Ceauşescu prin anii '70, adresându-se unei delegaţii de tineri scriitori, sfătuindu-i să nu comită fapte nesăbuite dacă vor să nu împărtăşească soarta poetului Labiş.

 

A murit când furios, când sperând, părându-i rău şi iubind cu ardoare viaţa şi oamenii, implorând în ultimele ceasuri să i se aducă ozon de pe culmile unde se adapă căprioara.

 

L-am revăzut pe catafalc în holul Casei Scriitorilor, îmbrăcat în costumul pe care şi-l cumpărase cu o lună înainte din banii pe "Primele iubiri", scufundat în spuma voalului mortuarde mireasă. Mâna lui fină mi s-a părut că o reţine pe a mea. M-am înspăimântat, căci i se schimbase chipul. Avea faţa Spânzuratului din Tarot şi în craniu, din care i se extirpase creierul, i-au băgat în loc câlţi. Satana, clonţul Păsării cu clonţ de rubin, şi-a făcut datoria.


Stela Covaci

 

Avem dreptul să ştim şi noi ce a ştiut Securitatea

Mai ştiu că agentului Schwartszman Isac-Grişa, la scurtă vreme după înmormântarea lui Nicolae Labiş, i s-au aprobat actele de plecare definitivă din ţară.

Timp de aproape zece zile, Spitalul de Urgenţă, în care poetul trăgea să moară, s-a transformat într-un obiectiv strategic apărat straşnic sub supravegherea strictă a Securităţii române.

Au instalat filtre discrete, au făcut fotografii, au dat rapoarte - cred că există o sumedenie de documente de acest gen în dosarele care au rămas deschise. Şi totuşi, "numele lui Nicolae Labiş este necunoscut în arhiva Securităţii" (acesta a fost răspunsul primit de mine, acum patru ani, de la SRI)

Afisari: 42420
Autor: STELA COVACI
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: Cristina (Jan, Wed 13, 2010 / 22:57)
Am aproape 19 ani.. si punandu'ma tatal meu sa caut poezii de Nicolae Labis am dat si peste site'ul acesta..Ceea ce ati scris aici mi'a zis si el in mare parte..desi nu prea a vrut sa'mi zica totul..Am citit amandoi ce ati scris despre el .. si am ajuns la concluzia ca generatia mea nu stiu cine era cu adevarat Nicolae Labis..Noua la scoala ni s'a spus ca a murit sub influenta alcoolului si am venit si i'am zis tatalui meu..iar el mi'a spus ca nu e adevarat si mi'a zis cam aceleasi lucruri care le'ati scris dumneavoastra.. ar fi pacat ca generatiile urmatoare sa nu afle adevarul si sa fie mintiti in continuare.. sau in cel mai rau caz sa nu stie cine e Nicolae Labis. Am un mare respect pentru el si pentru tot ce'a scris..imi plac tot ce'a scris.. dar speram sa aflam si noi adevaru cine a fost cel care l'a omorat..
Nume: Sile this Millennium (Jun, Sat 19, 2010 / 15:51)
Stimată şi respectabilă doamnă e atît de groasă ticăloşia şi astăzi încît parcă a fost ieri "ERA TICĂLOŞILOR" iar azi privim la "SISTEMUL TICĂLOŞIT" cum aceleaşi forţe "satanice" ejaculează pe gură cu limba bifurcată acelaşi "jumătăţi de măsură " : "În noaptea de 13 spre 14 decembrie 1956 (nu în 9 spre 10, cum susţin alţii), Nicolae Labiş este accidentat de un tramvai." sau "Retrăiesc scena.
Nicolae Labiş se află întins pe un pat într-o rezervă, ochii îi strălucesc a speranţă cînd mă vede (avea să spună: "A venit tovarăşul Fănică! O să fiu salvat!"), îmi cere să-i aprind o ţigară, trage un fum şi renunţă. Vorbesc cu doctoriţa Rohan, soţie de scriitor, şi ea îmi confirmă că, într-adevăr, Nică este paralizat, că are o fractură de coloană şi că singurul om care mai poate face ceva se numeşte profesorul Rădulescu, cel mai vestit ortoped al timpului." ori "Totul a fost reconstituit amănunt cu amănunt. Nicolae Labiş, care "n-a găsit o bucată de pîine" la "tutorele" Covaci, n-a ajuns niciodată la Restaurantul Scriitorilor, ci la un altul, în centrul Capitalei. O speluncă ascunsă într-un subsol din Pasajul Victoria, acolo unde se aduna uneori drojdia de băutori fruntaşi, boema literelor bucureştene. (...)într-o cafteală ca-n "Şapte păcate". Cînd se băteau candidaţii la nemurire literară, nimeni nu scăpa fără să primească pumni şi picioare cum şi unde se nimerea. Deci nici Nică al nostru n-a scăpat din ploaia de lovituri. Cînd a părăsit localul, complet năucit, primul gînd i-a fost să se întoarcă acasă.
Era singur sau însoţit? Asta nu s-a dovedit şi poate că nu se va dovedi niciodată. Aurel Covaci declară că n-au fost împreună, dar nimeni nu poate afirma contrariul. Gazda lui (...) susţine într-un interviu, după zeci de ani de tăcere, ca "omul cu musca pe căciulă", c-ar fi primit un telefon de la "o balerină" (...)Atît am avut de spus. (Sfîrşit)
"

ŞTEFAN GHEORGHIU
(cum se putea să semneze altfel nea`Fănică)
Dezvăluiri zguduitoare
CINE L-A UCIS PE NICOLAE LABIŞ? (III)
Copyright Tricoloru
Nume: Dr.Zimmer, Germania (Dec, Sat 04, 2010 / 11:06)
L-am cunoscut pe Nicolae Labis din timpul lui din Falticeni, liceul Nicu Gane. Ne-a vizitat des acasa, fiind coleg de clasa si prieten cu fratele meu, nascut 1934.
Nume: TUDOR HORIA (Mar, Sun 27, 2011 / 18:06)
cat de trist si ce geniu a fost acest tanar martir NICOLAE LABIS,ce pacat sa ucizi un geniu din fasa.Au taiat o comoara a literaturii romane ce ar fi putut imbogati limba si cultura acestui popor.Revoltator ca ghearele lungi ale securitatii salasluiesc inca printre noi.Admirabil curajul dv.stimata doamna,cata povara ati dus toti anii acestia neputandu-va usura sufletul de povara unei amintiri despre o crima bime pusa la cale de un regim bolsevic satanist.DUMNEZEU LE DEA PEDEAPSA
Nume: johnny (Jul, Sat 23, 2011 / 14:05)
@Dr.Zimmer, Germania

asa, si?
Nume: mamciucilie (Sep, Sun 11, 2011 / 19:38)
am 58 de ani am avut si inca mai am cu bucurie marturisesc in viata o distinsa DOAMNA PROFESOARA DE LIMBA ROMANA DOAMNA REGUS CARE NEA POVESTIT DESPRE MOARTEA LUI LABIS DESPRE FLOARE CARE A TRAIT VIE IN MAINILE LUI SI DESPRE CINNE LA INPINS SUB ROTILE TRANVAIULUI.ERAM COPI DE CLASA PATRA SI O ASCULTAM CU [CIOCURILE CASCATE]CA PASARELELE FLAMANDE CAT DE FRUMOS NE POVESTEA .TRISTETEA E CA ACUM CA SI ATUNCI E LA FEL.IMI CER SCUZE PENTRU GRESELI DE EXPRIMARE .
Nume: iliuta_2000 (Feb, Sun 12, 2012 / 16:03)
Salut!! Am auzit despre moartea lui Nicolae Labis din cartea de romana in care aveam o poezie "Fulg"
scrisa de Nicolae Labis. Cred ca am murit intr-un accident de tramvai ucis intentionat. Vea sanse sa mai traiasca si acum. Pacat de el. A fost un om.
Nume: ZfJYteNgTejEmhqd (Mar, Tue 13, 2012 / 07:20)
nu e o chestiune de irnromafe. multi oameni au trait si sub comunism si sub capitalism si cu toate astea au aceeasi parere ca tine. e mai degraba vorba de ce consideri tu ca e valoros. sub comunism era totul asigurat (bun, cit era de asigurat e variabil, ca mincare, apa calda, curent si alte chestii strict materiale nu erau asigurate prea bine, dupa 1980). dar trecind peste asta, in principiu exista o viata destul de usoara: noi ne facem ca lucram, ei se fac ca ne platesc. daca nu miscai in front putea sa iti fie destul de bine. daca reuseai sa te si descurci, sa iti mai faci o pila pe ici pe colo, puteai sa o duci chiar binisor. doar ca trebuie sa existe pe undeva si un sacrificiu, nu putea fi pur si simplu asa de usor, nimic nu e chiar asa de usor. si aici vine treaba de care ziceam mai sus, ce consideri tu ca e valoros.umilinta si lipsa libertatii erau la ordinea zilei. oamenii simpli, toti oamenii simpli, erau umiliti si lipsiti de libertate. iti era frica sa zici un banc acasa sa nu auda copilul si sa zica miine la scoala si sa auda cine stie cine. iti era frica de prieteni, ca stiai ca unul are ceva cumnat care lucreaza la militie, si nu se stie, parca nu iti mai venea sa rizi cu haz la vreun banc interpretabil. stateai ore in sir in caldura, aliniat cu toti colegii de la fabrica la care lucrai si asteptai venirea celui mai iubit fiu al poporului. care uneori nu mai venea. si caruia, atunci cind venea, trebuia sa ii urli din suflet toate urarile de bine invatate pe de rost. dar pe toate si corecte, ca nu se stie cine te vede si te spune si o sa ai necazuri.daca aveai vreo ruda apropiata care fugea in strainatate toata cariera ta era terminata. poate pentru tine cuvintul cariera nu are o valoare prea mare, inca esti in liceu, poate nici nu ai lucrat inca vreodata, dar erau oameni valorosi, care faceau cu placere ceea ce faceau, care puneau suflet, dar care erau pedepsiti pentru ca nu ii turnasera pe cei care fugisera. nu conta ca nu stiau nimic, ar fi trebuit sa afle, nu erau buni fii ai poporului. si exemplele pot continua. ti-as recomanda sa citesti romanul 1984, al lui orwell. nu e lung, nu e greu, si descrie o fateta ce se poate portivi lumii asteia glorioase, comunismului. depinde ce alegi deci. si nu uita: chiar asta, alegerea, e un beneficiu de care atunci nu puteai benficia. incearca sa iti imaginezi si asa lumea. ca un loc unde nu poti alege, in care totul e stabilit, de unde nu poti sa mergi pe un alt drum. chiar iti place acest gen de lume? atunci comunismul ti se potriveste.cit despre discutiile cu parintii si bunicii, cei care au trait atunci: hai sa iti zic o poveste de-a mea. ii intreb pe parintii mei: voi ati cunoscut pe cineva care a suferit pe baza politice in regimul comunist? prieteni, cunoscuti,rude? (ma asteptam ca mama mea sa povesteasca despre faptul ca ea si fratii ei au avut de suferit din pricina faptului ca bunicul meu nu se incrisese in partid, despre un unchi si o matusa care nu au putut da la facultate din cauza asta si despre 2 surori de-ale ei ce erau sa fie bagate la puscarie pentru ca trasesera in curte un ram de copac traznit, dar copac din curtea CAP-ului. ma asteptam sa imi povesteasca tatal meu despre unchiul lui care a avut de patimit toata viata din pricina fostei lui sotii care a fugit in germania.) deci ma asteptam sa imi povesteasca despre toate astea, dar ma gindeam ca poate mai stiu altele. cind colo, surpriza. ai mei imi zic: nu, nu cunoastem pe nimeni. eu socata: chiar pe nimeni? nimeni nimeni? ei: nu, nu, am trait bine, nimeni nu a avut de suferit, astea sint prostii! mai oameni buni, ginditi-va, chiar nimeni? nu, nimeni, nimeni. au ramas socati cind le-am adus aminte de povestile de mai sus. uitasera de ele. le stiau, dar cumva uitasera de ele. si atunci am lasat-o balta. daca astea sint informatiile, prefer sa gindesc singura. ceea ce fac si acum.s-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea-asa.
Nume: ioana (Apr, Wed 04, 2012 / 15:00)
sunt perfect de acord cu ce scrie sa ucizi un asa poet mare e de o cruditate fara scrupule
Nume: Gabriel Marin (Jul, Sat 07, 2012 / 16:22)
E asa o durere nationala cand am pierdut unul dintre marii poeti romani,de dupa eminescu incoace,un om de o sensibilitate covarsitoare,un geniu calauzit,un om pana la urma,care si-a scris cu litere de aur contributia liricii si a culturii romane.suntem mandrii dar tristi ca rasar in pleiada lor maiastra astfel de genii pustii,pacat ca Domnul ia devreme geniile pustii si nu ia miseii stransi sa traiasca de pe urma mandriei de roman
Nume: eunescu (Dec, Sun 02, 2012 / 20:55)
Labiş


Căprioarele mor
la douăzeci şi unu de ani,
simplu, curat,
ca florile cerului
în miez de noapte.

Doar pasărea cu clonţ de rubin
mai crede în sărutul de fier
fărâmiţat în umbre.

Vânătoarea din munţii Carpaţi
s-a dedat tăcerii
pe un pat murdar de spital.
Nume: enosiretschi (Jun, Sat 15, 2013 / 18:11)
aratat labish mishcarii de tenis int si kournikov
ei lui sharapova in engleza ca unul dintre cei
mai mari poetzi spre a i previzualiza si duhul
asa ca de la un scriitor dizident de sorginte tot
bucovineana
Nume: KVGuBrbgqV (Jul, Thu 18, 2013 / 08:43)
Poeţii adevăraţi, care sunt cu totul şi cu totul altceva dece2t vefirricatosii, au o particularitate a organiusmului. Ei transformă aerul nostru obişnuit een oxigen pur. Iar een acesta se aprind toate cele ce eei eenconjoară. Lucruri obişnuite, chiar şi cele mai banale, prind să ardă fie suav, fie eentr-un tumult exploziv.La focul acesta ne eencălzim şi noi uneori, ce2nd ne oprim osteniţi din goana noastră, sau vedem strălumine2nd contururi pe care altfel nu le-am zări poate niciodată.Numai că, din pricina timpurilor, din pricina timpului cel repede, ori a bolilor ce-l eensoţesc, mecanismul acesta specific poetului se fre2nge.Cercetătorii britanici au observat că acestă disfuncţie metabolică - o demonstrează statisticile - este specifică artiştilor, dar şi altor tipuri de creatori. Totuşi, cercetătorii americani merg mai departe deceet cei britanici şi ne dau speranţe: maladia, doar een aceste cazuri este incurabilă, dar dacă este atent eengrijită se poate trăi cu ea pe2nă la ade2nci bătre2neţi.Analizele şi dezbaterile continuă.
Nume: ELENA A (Nov, Sat 02, 2013 / 01:26)
Stimata doamna, toata stima si tot respectul pentru gestul dvs. absolut uman si onorabil. Sincer, cu bucurie as primi si as citi si amintirile altora care au trait acele grele vremuri si care mai pot da marturie despre ele. BRAVO, de 3 ori bravo.
Nume: Mircea PELEA (Nov, Sat 23, 2013 / 10:42)
Excelent acest articol. Labis, va ramane in panoplia marilor nostri poeti chiar daca viata i-a fost curmata la o varsta atat de tanara.

prof. Mircea PELEA
avocat
Nume: Dinu (Dec, Mon 02, 2013 / 17:46)
Nicolae Labis a fost executat la comanda de catre securitate in timpul regimului comunist.La numai 21 de ani era un mare talent profund poetic in perioada contemporana.Nu i s-a dat sansa sa ajunga un geniu,securitatea bolsevista si-a facut datoria executandul cu sange rce impingandu-l sub tramvai sa para mai degraba un accident.In semn de recunostinta si respect,Dumitru Dinu i-a dedicat un omagiu,cantand pe versurile lui Nicolae Labis"Zurgalaul"
Nume: Radu Cioboata (Mar, Mon 03, 2014 / 11:38)
Oare cand vom afla toata istoria Romaniei in urma careia sa se faca PROCESUL COMUNISMULUI asa cum a fost facut si procesul nazismului?!.
Nume: Labis (Nov, Wed 18, 2015 / 21:30)
Labis traieste. Eu sunt Labis. Va iubeeesc. De atata timp imi spuneti mesaje frumoase. Eu traiesc dar nu ma puteti vedea.
Melancolic viata imi plage fara sa na vada cineva
Nume: Klaus Ion (Nov, Wed 18, 2015 / 21:32)
Labis!!!! MORIIII . MORI. MORI
Nu mai ai ce cauta la noi. Ne faci tara de rusine. JITAAAAAAA JITAAAA
Nume: Eminescu (Nov, Wed 18, 2015 / 21:35)
Nu il asculta pe ION.
Nu stie e vorbeste.
Te mai asteptam pe la noi in bordei.
Labis. Ca o apa involburata rosie si agitata.
LABIS
LABIIII MIEUUUUU
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Carmen Sylva
I.L. Caragiale
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru

Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Popovici, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Dorel Vişan, Florian Colceag, Florin Chilian, Ion C. Rogojanu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Marius Ionescu, Mircea Coloşenco, Miron Manega, Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Stela Covaci

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter