Se încarcă pagina ...

Portret de poet: CEZAR IVĂNESCU

Data publicarii: 15.10.2015 08:29:00

 

Cezar Ivănescu avea toate datele pentru a fi un mare poet – şi a fost. Posteritatea lui este asigurată de critica literară care, în continuare, încearcă să ajungă la codul unei poezii de o uimitoare, oximoronică diversitate în monotonie; şi, nu mai puţin, de către discipoli fideli care au creat şi au întreţinut în jurul artistului o mitologie.

 

Nu alta este situaţia lui Nichita Stănescu, din aceeaşi generaţie ‘60, dar din primul „val”, cel care a plătit preţul compromisului cu epoca şi s-a văzut, imediat, canonizat. Cezar Ivănescu, precum Ileana Mălăncioiu, nu era tipul de om apt de compromisuri, în viaţă, ca şi-n creaţie: le-a refuzat în ambele ipostaze ale eului său: cel social şi exterior şi cel profund şi „privat”.

 

Îndărătnicia lui Cezar Ivănescu, turbulenţa sa, felul oblu în care se năpustea asupra impostorilor şi carieriştilor sunt legendare: poetul era, în viaţa diurnă, un luptător cu pumnii pentru adevăr, încercând şi reuşind să-i pună la locul lor pe dătătorii din coate. Don Cezar, ca şi Marin Mincu în critică, era un spadasin delicat, ascunzându-şi vulnerabilitatea sub explozii şi jerbe de violenţă, empatizând cu cei defavorizaţi şi dispreţuindu-i, retoric, pe cei puternici. De aceea în urma lui rămâne o mitologie, crescută atât din poezie, cât şi din biografia propriu-zisă.
Se apelează frecvent, în explicarea tangenţelor ori imersiunilor ideologice ale unor scriitori români, la o scuză „istorică”. Marele poet X l-a cântat pe Dej şi apoi a scris omagii pentru Ceauşescu, fiindcă Artistul se află „subt vremi”. Marele prozator Y a dat dedicaţii cu encomioane generalilor de Securitate, întrucât acesta era contextul. Întrebarea imediat următoare acestor circumstanţieri este: contextul istoric şi vremile nu erau oare aceleaşi pentru toţi componenţii unei generaţii, biologică şi de creaţie? Dacă avem exemplul lui Cezar Ivănescu şi al altora, care au refuzat compromisurile, scuza contextuală şi alibiul istoric mai funcţionează?

 

În fapt, poetul era incomod atât pentru autorităţi, cât şi pentru confraţii bine plasaţi; laşităţile şi acomodările lor se vedeau mai clar prin contrastul cu îndârjirile şi refuzurile sale. Din această perspectivă, devine mai clar motivul pentru care, central în poezia românească, Cezar Ivănescu nu a fost central şi în sistemul cultural al epocii. Înţelegem discrepanţa izbitoare dintre valoarea liricii sale şi poziţia lui în establishment. Centralitatea poetică a fost dublată de o marginalizare în canon – iar comentariile entuziaste ale criticilor şi admiraţia cititorilor avizaţi nu trebuie să ne înşele. Don Cezar, care merita din plin să fie în vârful piramidei de omologare şi vizibilitate canonică, a fost împins, încet şi tenace, către zona de margine, în timp ce în manuale, la tribune şi în funcţii culturale înalte s-au aflat alţii...


Gheorghe Grigurcu este printre criticii care au subliniat această nedreptate, evidenţiind-o ca atare şi luptându-se pentru recunoaşterea meritelor literare ale poeţilor din al doilea „val” al generaţiei ‘60. Însă acţiunea critică a lui Grigurcu, nu altfel decât poezia lui Cezar Ivănescu, subliniază tocmai imposibilitatea de a regla valoric o epocă marcată şi controlată ideologic. Ar fi fost ilogic ca un mare poet român ce nu a plătit tribut autorităţilor să fie acceptat în centrul sistemului normat şi dirijat de ele. Ar fi fost, în fond, absurd ca un poet îndărătnic şi îndârjit să fie preferat unuia acomodant şi encomiastic. Ar fi fost de-a dreptul bizar ca un om de caracter să fie preţuit tocmai de cei ce nu-l aveau - şi care instrumentalizau lipsa de principii a artiştilor noştri colaboraţionişti.


În epoca nouă, Cezar Ivănescu a trecut fără să-şi fi curbat coloana vertebrală în cea zisă de Aur şi fără să regrete avantajele care ar fi decurs din adaptare. Şi pentru că Istoria, pe intervale mai mari, reglează perfect atât imposturile, cât şi nedreptăţile, e tot mai evident, azi, că poezia lui Cezar Ivănescu este şi va fi în continuare citită, în timp ce a altor colegi de generaţie, nu. Este tot mai limpede că succesul vedetelor din socialismul real nu se prelungeşte în epoca democratică, întrucât era unul circumstanţial şi contextual; şi că, în schimb, cota lui Cezar Ivănescu rămâne neatinsă de ruptura revoluţionară de sistem şi de fluctuaţiile inerente, pentru că ea s-a datorat strict poeziei şi valorii acesteia.

 

 

Să vedem o poezie din cuprinsul antologiei 111 cele mai frumoase poezii, Jeu d’Amour (Colind), pentru a înregistra performanţa de limbaj poetic a autorului ei: „! de-acuma nu te-oi mai uita,/ poţi să şi vii, poţi să nu vii,/ cu vii stigmate, sângerii,/ eşti scrisă toată-n carnea mea!// ! de-acuma nu te-oi mai uita,/ coapsele- ţi line, stins oval/ pieptul, parfum de portocal,/ împarfumează pielea mea!// ! de-acuma nu te-oi mai uita,/ tu care zi de zi te uiţi/ şi nici nu-ţi vezi, nici nu-ţi săruţi/ umbra plecată- n faţa ta!// ! de-acuma nu te-oi mai uita,/ dar nu te chem, nici nu te cer/ acelor care-aici subt cer/ posedă şi pământ şi stea!// de-acuma nu teoi mai uita,/ cu tine dorm şi-n braţ te strâng,/ cu tine-n miezul nopţii plâng/ ca pruncu-n braţ la mumă-sa!// ! de-acuma nu te-oi mai uita,/ în noaptea sfântă, leagăn sfânt,/ noi suntem singuri pe pământ/ cu Domnul şi Lumina sa!// ! deacuma nu te-oi mai uita,/ în noaptea sfântă, leagăn sfânt,/ Domnul cu ale Lui mânuri blând,/ Domnul blânduţ ne-o legăna!”.

 

La propriu, semnele de exclamare încadrează fiecare strofă, dar ele ar putea fi puse şi la figurat, ca apreciere a unei originalităţi artistice ce se impune cu un vocabular neostentativ, fără vreo notă de preţiozitate. Ca şi la Eminescu, al cărui lirism l-a preocupat pe Cezar Ivănescu până la obsesie, termenii sunt aici dintr-o arie extrem de familiară. Carne, piele, piept, braţ, zi, noapte, umbră, cer, pământ, stea, lumină, leagăn: nici un element verbal insolit nu este adus în spaţiul poemului pentru a-l marca şi a-l impresiona pe cititor.

 

Doar o secvenţă, de graţie sintactică şi imagistică, se regăseşte în strofa a doua din cele şapte: „coapsele-ţi line, stins oval”. Cu excepţia acestei fandări galante, în stilul comprimat şi eliptic al lui Ion Barbu, poemul e de o voită simplitate lexicală. Termenii ne sunt tuturor accesibili, cuvintele de aici sunt la îndemâna oricui. De unde, atunci, senzaţia şi sentimentul că asemenea versuri numai Cezar Ivănescu poate scrie în modernitatea noastră postbelică, aşa cum numai Eminescu le-ar fi putut scrie în epoca de clasicitate târzie a literaturii române? De unde vine forţa poemului compus cu cele mai obişnuite cuvinte şi inteligibil noţional fiecărui vorbitor de limbă română?

 

Arta lui Cezar Ivănescu constă în aceea că poetul îşi ascunde arta cu grijă. Nu fac jocuri de cuvinte. Deghizamentul este al unui spirit sofisticat alegând simplitatea; şi al unui artist cu respiraţia unei culturi aprofundate asimilând, în poezia sa, elementul împărtăşit al limbajului şi un numitor comun al cunoaşterii. Cezar Ivănescu vrea o bază cât mai largă pentru experimentele sale poetice, derulândule, în consecinţă, pe terenul accesibil tuturor, nu doar iniţiaţilor.


Un jeu d’amour este făcut, astfel, să ia forma şi ritmul legănător al unui cântecel prin care mama îşi adoarme copilul. Trimiterea către pruncul Isus, luminând icoanele şi lumea întreagă din braţele Mariei, este evidentă. Mai puţin vizibilă, la prima lectură, este recodificarea operată subtil de poet: de la o poezie amoroasă, în care flama erotică ar fi aprins, galant, imaginile (a rămas, numai ca excepţie, ca „urmă”, ca semn, secvenţa menţionată, „coapsele-ţi line, stins oval”), la un cântec de leagăn, duios şi îngânat cu o iubire maternă excluzând pasionalitatea amorului carnal.

 

Când s-au şters „stigmatele sângerii” din carnea bărbatului şi a apărut - imagine a unui cuplu de nedezlipit - „ca pruncu-n braţ la mumă-sa”? Parcursul acesta uimitor al textului ce pare că-şi dezvoltă organic o strofă din precedenta ne arată, la final, dislocările, rupturile şi descentrările ascunse în versurile unui mare poet. Realizăm abia după lecturi succesive, făcute cu aceeaşi atenţie, dar cu o concentrare sporită, că pasionalitatea acestui jeu d’amour e făcută să se spiritualizeze şi că erotica devine, ca în Evul Mediu, o mistică. Versul, absolut excepţional, care imprimă această „direcţie” poemului este „cu tine dorm şi-n braţ te strâng”: braţele bărbatului, posesive şi apucătoare, nerăbdătoare de a cuprinde şi a mângâia corpul iubitei, fac loc unei imagini de o mare iradiere simbolică, din aria şi pământească, şi divină a Fecioarei cu Pruncul.

 

Poemul, ca atâtea din cuprinsul antologiei, capătă o altă dimensiune, metafizică şi religioasă, ascunsă, de asemenea, sub cuvinte obişnuite şi gesturi familiare. În loc ca imaginarul desfăşurat în text să fie supraînălţat, pe treapta deja atinsă, el este retopit în substanţa „domestică” a versurilor. O dragoste care s-a înălţat până la puritatea celei a Fecioarei se regăseşte în firescul contopirii cuplului, în strofe fără vreo notă de senzualitate. Un jeu ce devine colind şi o erotică resorbită-n mistică fac din această capodoperă terenul ideal de manifestare poetică pentru un artist precum Cezar Ivănescu - şi, în egală măsură, un teren de observaţie a instrumentarului şi alchimiei sale verbale.

 

Sursă: alar.ro

 

Afisari: 2086
Autor: Daniel Cristea Enache
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter