SALONUL REFUZAŢILOR este un concept care ilustrează transfigurarea refuzului în afirmaţie, a insultei în titlu de nobleţe. La sfârşitul secolului al XIX-lea, pictorii nonconformişti care aveau să dea tonul artei moderne, nu erau lăsaţi să expună alături de “vedetele” picturii academiste de la Paris. Erau toleraţi într-o hală care purta denumirea de “salonul refuzaţilor”. Într-un sens mai larg, aşa stau lucrurile şi în cultura română: e refuzată. Atât în ţară, cât şi la export. Mai grav este însă că nimeni nu face nimic. Nimeni – adică acea intelectualitate obişnuită să i se dea. E adevărat, nimeni nu dă nimic pentru cultură, dar când vezi că aşa stau lucrurile, nu te apuci să faci tu ceva? Tu, intelectualul potent şi nemulţumit, încă mai aştepţi pomană de la ICR, de la Uniune, de la minister, de oriunde, numai să nu te urneşti din dulcele “farniente” pe care l-ai numit turn de fildeş? Au trecut totuşi 20 de ani. A devenit o boală, o modă, să te plângi de nimicnicia poporului tău şi, de pe această poziţie, să deplângi şi soarta culturii. E mai comod, în ultimă instanţă, să justifici propria neputinţă prin moştenirea unei fatalităţi istorice.
Paradigma SALONUL REFUZAŢILOR este, mai bine zis, reacţia la paradigma refuzului. Toţi cei care au contribuit la construcţia sau apărarea spiritualităţii noastre, toţi cei care încearcă încă să o facă, sunt prietenii şi partenerii acestei platforme culturale. Se mai înscriu, în această paradigmă, toţi cei cărora, în mod necugetat sau nedrept, li s-a refuzat creaţia şi implicit şansa la locul cuvenit în cultură, precum şi aceia care au fost pe nedrept uitaţi. SALONUL REFUZAŢILOR nu inventează valori. Încearcă să le identifice şi să le propună.
 Miron Manega – Ispravnic de concept