Se încarcă pagina ...

CLUBUL PĂSĂTORILOR

Data publicarii: 22.03.2010 16:40:00

Fac parte din categoria emigranţilor reveniţi. Se spune despre emigranţi că sunt nişte amputaţi cultural, cărora li s-a retezat legătura cu locul şi contextul natal. Metaforele au şi ele limitele lor şi metafora cu amputarea nu face excepţie. Unii emigranţi se adaptează foarte uşor la noul context, alţii mai puţin. Pentru unii noua limbă este o eliberare şi o licenţă de a exprima gânduri care erau interzise în limba veche, pentru alţii era o barieră de netrecut între ei şi noua faună umană de care erau înconjuraţi. Dar dacă emigranţii sunt o temă destul de studiată „emigranţii reveniţi” au reuşit să scape de atenţia sociologilor, deşi se pare că în această temă se ascund câteva lucrări de doctorat care îşi aşteaptă autorii.

O temă care pentru mine a fost de mare interes este atitudinea emigrantului revenit, faţă de limba maternă. E genul de stinghereală pe care o simţi atunci când îmbraci, după douazeci de ani, vechea uniformă de liceu. Este, pe de o parte, o familiaritate unică, izvorând din cunoaşterea intimă a fiecarei cute, pete sau petec, dar, în acelaşi timp, e ceva care îţi limitează mişcările şi îţi dă senzaţia că cei din jur te privesc oarecum jenaţi. Gândurile şi ideile pe care mintea ta s-a obişnuit să le exprime într-o altă limbă par, când sunt rostite în limba maternă, oarecum stângace.

Limbajul, precum ne-au învăţat pe vremuri la şcoală este oglinda sufletului neamului. Dacă e adevărat, felul în care este folosită limba română astăzi nu spune prea multe lucruri măgulitoare despre poporul care o foloseşte. Dacă e adevărat că boala de care suferă limba română este un indiciu al unei afecţiuni sufleteşti, soluţia domnului Prunteanu este similară cu a impune unui bolnav cu un picior cangrenat să nu şchiopăteze. Nu se ştie dacă bolnavul va scăpa cu viaţă, dar măcar simţul estetic al celor din jur nu este lezat de prezenţa unui şchiop. Dar tema articolului de faţă nu este legată de legea domnului Pruteanu, ci de limba română şi, mai ales, despre ce ne spun ciudăţeniile ei în legătură cu gândirea poporului care o foloseşte.

O observaţie care m-a amuzat, chiar de la început, a fost în legătură cu cuvântul NEPĂSĂTOR. Cuvântul care, logic, ar fi trebuit să-l genereze, respectiv PĂSĂTOR, nu există în limba română, ceea ce impune întrebarea: de ce? Explicaţia pe care am dat-o eu pentru această absenţă surprinzătoare e absenţa persoanelor pentru care această descriere era pertinentă. Răspunsul primit de la un interlocutor autohton a fost însă mult mai interesant. El mi-a zis că acest cuvânt nu e necesar, deoarece există un alt cuvânt care-l exprimă complet: cuvântul FRAIER. Poate că acesta este un exemplu de situaţie în care faptul că se pune întrebarea e mai important decât a găsi răspunsul. Nici nu vreau să cumpănesc prea mult care ar putea fi explicaţia ci mai degrabă să vedem ce împlică această observaţie pentru noi cei care suntem într-un mod mai mult sau mai puţin direct responsabili cu îmbunătăţirea performanţei angajaţilor noştri.

În primul rând aş vrea să recunoaştem că a fi păsător se referă la o atitudine şi nu la o aptitudine. Asta înseamnă că efortul trebuie îndreptat spre schimbarea de atitudine pentru că, dacă aceasta este bună, aptitudinile se vor dezvolta pe un teren fertil. In caz contrar, performanţa nu va fi cea dorită, ba poate fi chiar o contraperformanţă.

În al doilea rând, un păsător este în general cineva cu un potenţial ridicat pentru avansare în orice domeniu de activitate, indiferent că este femeia de serviciu sau vicepreşedintele. Dacă au de ales între un candidat foarte inteligent şi educat dar nepăsător, şi unul mai puţin inteligent şi cu mai puţine premii, dar foarte păsător, nouă şefi din zece îl vor prefera pe al doilea. Discuţii pe care le-am avut de-a lungul ultimilor ani cu mulţi şefi de firme confirmă observaţia de mai sus. Iar discuţia e urmată de obicei de întrebarea rostită cu năduf: „de unde naiba să luăm nişte păsători?”. Instituţiile care oferă cursuri de MBA încă nu au descoperit că asta ar fi o temă demnă de considerat şi nu întâmplător percepţia în multe firme este că un absolvent de MBA este un păsător numai dacă e vorba de buzunarul propriu.
Pentru a elimina orice ambiguitate, vreau să clarific aici că o persoană care e nepăsătoare cu bunul altora, dar păsătoare cu bunurile sale nu este, de fapt, păsătoare. Profitul unei firme este diferenţa între veniturile sale şi cheltuielile sale. Deci putem mări profitul fie prin creşterea veniturilor, fie prin reducerea cheltuielilor. Măsura în care se poate spune despre cineva că e păsător este legată direct de eficienţa cu care va gospodări resursele care i s-au pus la dispoziţie pentru atingerea obiectivelor stabilite. Cu cât o angajată va arăta mai mult interes pentru eliminarea risipei în întreaga organizaţie, nu numai în zona sa de responsabilitate directă, cu atât i se potriveşte mai bine calificativul de păsătoare.

Chiar şi ţările cu o veche cultură a păsătorilor au nepăsătorii lor şi aceştia o duc foarte bine dar ei se adună în locurile unde lipsa de competiţie şi sistemul le ascunde lipsa de performanţă şi chiar îi apără. Din fericire, de unde sunt nu pot dăuna prea tare. O categorie reprezentată glorios este grupul funcţionarilor de stat, care nu pot fi daţi afară nici chiar dacă au dovedit în repetate rânduri că sunt o pacoste şi munca lor e o risipă de bani publici. O listă cu ţările care au un sistem de guvernământ comparabil cu al României (ca grad de disfuncţionalitate ) va cuprinde cam toate ţările cu care nu prea ne place să ne comparăm. Contra-argumentul la această afirmaţie, adus de obicei de un reprezentant al statului, este că şi ţări ca Franţa sau Germania suferă de astfel de disfuncţionalităţi. Observaţie adevărată, doar că există o diferenţă de ordin de mărime. În acele ţări, micul cetăţean mai crede că statul, cu toate neajunsurile sale, are o contribuţie pozitivă la bunăstarea sa personală. În România, cei care mai cred acest lucru sunt fie patologic naivi, fie rupţi de realitate, fie ambele.

Dacă suntem de acord că implementarea unei culturi de păsători este importantă pentru bunăstarea unei firme, putem extrapola că multe firme cu o astfel de cultură vor avea o influenţă pozitivă asupra mediului în care operează.

Când discuţia ajunge în acest punct se găseşte de obicei cineva care să rostească, pe un ton de adânc adevăr, că va dura cine ştie câte generaţii până românii vor accepta că e mai bine să fie păsători. La care eu, cu recunoştinţă că mi-au ridicat mingea la fileu, le răspund că mă declar mulţumit dacă toţi cei de faţă se uită în oglindă şi decid să devină păsători.
 

Afisari: 995
Autor: Alexander Fuhrmann
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter