Se încarcă pagina ...

Confesiunea unui analfabet militant

Data publicarii: 15.04.2010 20:54:00

Mă gândesc la cei pentru care, în copilărie, acasă însemna ceva foarte bine definit. Mă gândesc la cei pentru care hainele, mâncarea, încălţămintea, jucăriile şi visele copilăriei nu erau numai concepte pur teoretice, ci realităţi concrete, foarte bine definite… Mă gândesc, mai ales, la aceia care credeau atunci, în copilărie, dar şi acum, mai târziu, că toate acele lucruri li se cuveneau, adică trebuiau să fie acolo, ale lor, pentru ei.


Nu acuz pe nimeni pentru asta, doar că pentru mine „acasă” a însemnat atât de multe lucruri… De la un canal de lângă Stadionul Olimpia, la casa unor bulgari bătrâni, ce m-au crescut o vreme. Fuga la trei ani şi jumătate dintr-un cămin internat (de unde nu mai venea nimeni să mă ia) la casa unui bunic, mult prea devreme dispărut. Toate acestea şi încă mult prea multe altele au însemnat acasă pentru mine. Mâncare, haine, încălţăminte, jucării. Pentru mine, toate acestea însemnau pubele sau groapa de gunoi de unde le luam. Au mai însemnat să ştiu unde şi când apăreau fructele prin copacii din jurul blocurilor, ca să am ce mânca sau aşteptarea toamnei, atunci când vecinii aruncau la gunoi porumbul fiert deja întărit.


Visele… Cu visele a fost mereu altceva. La vise nu am renunţat niciodată. Visam jucării, multe jucării. Mă trezeam, plecam la şcoală doar pentru a ajunge acasă. Mă culcam repede, să uit de foame şi reluam jocul din visul cu jucăriile, exact de acolo de unde îl lăsasem. Am mai visat să fiu înfiat, dar mama prietenului meu, femeia care îmi doream să mă înfieze, mi-a interzis să mai intru la ei în casă. Luasem, ca orice copil în clasa I, premiu cu coroniţă şi pe drum, în tramvaiul 19, mergând la premiera filmului ABBA, i-am arătat că meritam şi eu să-mi fie mamă, pentru că ştiam mai multe chiar şi decât fiul ei…

 

În acel moment, am învăţat că niciodată nu e bine să arăţi câte ştii. De atunci, foarte multele cărţi citite le-am asimilat ca pe o formă de energie şi am învăţat să ascund ceea ce ştiu. Toată informaţia aceea este prescurtată şi criptată la maximum în textele cîntecelor mele. Acasă şi toate celelalte au mai însemnat şi Stirom – clubul de ciclism unde am ajuns campion pentru că aşa aveam ce mânca, aveam haine şi bicicletă…


Clasa a XII-a a Liceului Matei Basarab… Sunt chemat în biroul directoarei, doamna Popa Viorica, care îmi era şi dirigintă, şi profesoară de istorie. Motivul?! Bunică-mea şi taică-meu se prezentaseră la şcoală. Îi interesa situaţia notelor, a mediilor mele, întrucât eram ultimul Chilian din neam, aşadar nu-şi puteau permite să mă lase să-i fac de ruşine. Trebuia să am studii superioare! Trebuia să le duc numele mai departe cu „cinste”, pentru că tot neamul fusese studios, iar bunică-mea a fost prima femeie inginer chimist a ţării… Am plecat trântind uşa. Ăştia nu au vrut să ştie nimic de mine 18 ani şi acum îi omora grija numelui…

 

Atunci mi-am jurat să nu fac vreodată o facultate. Nu doream să-mi ratez viaţa pentru a obţine o diplomă „la mână”, mai ales că nu credeam deloc în educaţie. „Educaţia” asta te învaţă să funcţionezi normal într-o lume perfect anormală. Nimic nu s-a schimbat. Şi acum, ca şi atunci, educaţia îţi toceşte aripile de înger, te pune pe şine, îţi fură liberul arbitru.


Am mai decis câteva lucruri atunci. Să nu ajung vreodată să am carte de muncă. Nu-mi doream să ajung să trăiesc pe lângă propria mea viaţă, în numele unei iluzorii şanse de a trăi cu adevărat la pensie, dar, mai ales, mi-am propus să încerc să aflu răspunsul la câteva întrebări care mă urmăreau dintotdeauna. De ce ratează oamenii mari şi de ce de ce se nasc copii ca mine, pentru care acasă a însemnat mereu altceva…


De atunci a plecat acest album, de la decizia de a înţelege şi de a trăi asumat toate tipologiile umane care credeam eu că există. Am fost şi înger, şi demon, şi curvă, şi sfânt, şi prinţ, şi cerşetor, dar şi tot ce am crezut eu că mai poate fi între şi pe lângă toate acestea. Am avut şi noroi, dar şi praf de stele pe pleoape însă nu asta a fost cea mai mare „nebunie” pe care am trăit-o în viaţa mea. Nici pe departe…


Nici un compromis, nici o scurtătură. Nu am vrut să învăţ muzică, pentru că trebuia să văd dacă pot reuşi numai prin mine însumi, fără nici un fel de ajutor sau artificiu. Chiar dacă uneori a fost uşor, atunci am făcut eu să fie greu. M-am dus cu capul înainte, făcând tot ce nu trebuie să faci pentru a reuşi, fără să minţi, fără să înşeli, fără să înşeli, fiindcă nu am vrut niciodată să-mi ating idealul prin modalităţi josnice, găsindu-mi scuze „ieftine”.


Am vrut să văd dacă poţi să reuşeşti în viaţă cu propriile tale eforturi de a deveni tu însuţi prin tine însuţi. Acest album este motivul pentru care m-am apucat de muzică.

 

24 de ani a durat drumul ăsta spre mine, trecând prin mine însumi. După fiecare etapă încheiată am scris câte un cântec. A început cu „Ai grijă de tine” şi s-a sfârşit cu „Ai grijă de ea”. Albumul are o geometrie mai ciudată. O simetrie care coboară spre tine însuţi, mai întâi ca un procuror – până la măduva din oase - pentru ca, mai apoi, să se ridice o dată cu tine, ca prieten de data asta, începând cu ”Toate, toate”... Totul e simetrie şi concentricitate în acest album. Pleacă de la respiraţii şi ajunge la un joc de oglinzi - reflexiile grijii faţă de tine sau de ea. Fiind vorba de propria ta viaţă, tot de tine trebuie să ai grijă în ultimă instanţă. Apoi reflexia din „De-ai putea” spre „Oameni singuri”, de la „Sens interzis” la „Atât de rar”…


E gata de 15 ani acest album, ca proiect de sine stătător (nu ştiu cum fac alţii albumele, dar eu nu pot intra în studio să scriu acolo, pe loc, piesele…). Încă de atunci am crezut şi am sperat că drumul acela pe care plecasem era încheiat…, dar nu, nu a fost deloc aşa. Mai trebuia să fac ceva, pentru că toţi îmi spuneau că un astfel de album nu are şanse să fie produs. A trebuit să construiesc în social condiţiile pentru ca albumul să existe. A fost necesar să ajung la un nivel de notorietate suficient de mare ca să îl pot lansa pe piaţă.

 

Am încercat să intru decent în lumea asta a muzicii, dar nu a fost posibil. Am luat tot nefirescul dintr-o societate românească profund bolnavă, mi l-am însuşit şi m-am folosit de valenţele lui demente pentru a inventa personajul controversat Chilian, personaj care a adus în cele din urmă albumul aici, în lumea reală. Îmi asum tot ce am făcut, aşa cum îmi asum şi consecinţele acţiunilor mele! Ce este cu adevărat important pentru mine nu prea are legătură cu ceea ce valorizează ceilalţi.

 

Nimic din tot ce ar mai putea să se întâmple acum nu poate fi nici măcar pe jumătate atât de greu, cât a fost în copilărie. Am experienţe de viaţă de la o vârstă de la care cei mai mulţi nu au amintiri. Fiecare clipă care a trecut de când am lansat primul album „Iubi – interfaţă la realitate” reprezintă un cadou minunat. Am avut nevoie de 9 ani pentru a-l găsi şi a-i putea mulţumi aceluia care, fără să ştie, m-a ajutat: Teodorescu Alexandru ("Oase din Buzău").

 

Am ştiut mereu că lumea are numai două motoare: iubirea şi ura! De aceea, când normalul nu a ajutat prea mult, atunci ura şi nuanţele ei au rezolvat restul pentru mine. A fost foarte uşor să polarizez ura socialului către mine. Tot ce am făcut în aceşti ani pentru a pregăti „Autistul” a fost încercarea de a determina cât mai mulţi oameni să mă deteste. Motivele sunt multe şi foarte simple. Pe lângă realitatea faptului că e nefiresc de adevărat faptul că, instinctiv, distrug mai repede decât construiesc, nu am, cu socialul, altele decât muzica. Ce se va întâmpla atunci când cineva va dori (cumva) să mă pedepsească? Toţi aceia care mă urăsc vor avea nevoie să-şi construiască argumentele. Pentru aceasta, vor trebui să se raporteze la muzica mea, singura legătură pe care aş putea-o avea cu ei!

 

Trebuie să-mi asculte muzica! Cu albumul acesta vor avea o surpriză cu atât mai mare, cu cât vor porni mai înverşunaţi împotriva mea, cu toată ura asta a lor, ură de care am avut grijă să crească în ultimii ani. Atunci s-ar putea să se trezească descoperiţi în faţa unor trăiri cu care nu sunt obişnuiţi: se numesc emoţii. Pentru că, de fapt, toată ura asta a lor le va arăta un personaj foarte diferit de acela pe care îl cunoşteau… Nu e vorba despre mine ci despre ei înşişi. Poate aşa, măcar pentru o clipă, tot răul cu care veneau spre mine le va fi de folos. Acesta este adevăratul motiv al albumului şi darul meu către toţi aceia care, prinşi în capcana propriilor renunţări, s-au înstrăinat şi au uitat de ei înşişi. Cred că aceasta este adevărata menire a muzicii, a artei în general. Un moment de sinceritate, al tău cu tine însuţi, menit să-ţi arate cum ura se poate transforma în cel mai de preţ lucru…

 

Dacă am reuşit să aduc albumul aici, în lumea reală, şi l-am scos din mine (pentru că, neştiind muzică, trebuie să-mi ţin minte muzica), atunci, da, cred că am reuşit să fac cel mai important lucru. A trebuit să construiesc ceva, un nume, din nimic, pentru că eu nu am avut pe nimeni în spate, nici foarte mulţi bani ca să investesc în publicitate, în imagine. Am făcut totul cu mintea, din vorbe, dintr-un gest, având, bineînţeles, muzica mea ca sprijin.


Nu am ales chiar cel mai uşor drum, aş fi putut deveni orice altceva, dar am refuzat. Nu vreau să ajung un „mort viu”, aşa cum suntem cei mai mulţi dintre noi, foarte departe de idealurile, de visele şi de aspiraţiile noastre, nişte simpli măgăruşi, care duc o piatră de moară, de când se nasc şi până mor.

 

Fireşte că nu am reinventat eu apa caldă. Sigur că tot un nimeni am rămas, poate doar puţin mai notoriu. Dacă însă atât de multă lume se ceartă şi se raportează uneori la acest nimeni, înseamnă că am reuşit ca un pic din viaţa mea să fie dăruită pentru ceilalţi şi ei s-o primească.


Cam asta a fost viaţa mea, până acum... O viaţă începută la un prim nivel al contactului conştient cu lumea reală, undeva, printr-un canal de lângă Stadionul Olimpia…

 

Text însoţitor al albumului AUTISTUL. NU-L MAI GONIŢI PE BRÂNCUŞI (fragment)
 

Afisari: 1313
Autor: FLORIN CHILIAN
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: valentina (May, Wed 12, 2010 / 14:33)
ma simt vinovata pentru ca imi este greu de multe ori sa mai cred . in cazul de fata ma simt vinovata pentru ca sunt sincera si imi e greu sa cred un text sau o poveste . e si normal ca nu poti sa exprimi tot ceea ce ar fi de exprimat in cateva randuri , iar acest rest neexprimat ar putea fi chiar esentialul. asa ca am invatat sa citesc doar Povesti. Trecand peste acest aspect ma intreb de ce lumea in general dupa ce citeste un text nu simte nevoia sa isi exprime parerea , pentru ca de fiecare data cand deschid un nou articol derulez repede in josul paginii sa vad daca exista vr-un comentariu ...si nimic.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter