Se încarcă pagina ...

Despre bani, excelenţă, mediocritate şi "nesimţire" în mediul academic

Data publicarii: 01.01.2011 18:08:00

Am reacţionat cu acest text în urma unor comentarii de presă legate de „salariile nesimţite” ale unora din mediul academic (printre care am fost inclus şi eu, sic!). Două au fost motivele care m-au determinat să reacţionez: (1) cu o astfel de atitudine nu încurajăm excelenţa, ci un egalitarism păgubos într-un mediu care se dezvoltă doar prin competitivitate; (2) descurajăm astfel oamenii de ştiinţă din străinătate să vină în România – mai ales întoarcerea diasporiştilor (tineri) români. Ambele motive sunt pentru mine valori pe care le-am asumat în ultimii ani. Aşadar, m-am simţit dator să reacţionez. Aş fi putut să tac ca mulţi alţii, pentru a nu-mi ridica în cap, în mod gratuit, oameni şi critici. Nu vreau însă să fac asta, atât pentru valorile în care cred cât şi pentru educarea mass-mediei, fiind convins că cei care au scris pe această temă au fost de bună-credinţă, dar nu au înţeles anumite mecanisme din mediul academic. Iată aşadar, foarte sincer şi direct spus, cum văd şi stau lucrurile.

 


România este pe ultimele locuri în Europa în ceea ce priveşte educaţia (formală şi permanentă), cercetarea şi serviciile inovative către comunitate. Acest lucru are impact catastrofal asupra nivelului de trai al populaţiei, nivelului de civilizaţie şi dinamicii socio-economice. Strategia de ieşire rapidă din impas implică două componente majore: (1) susţinerea şi oferirea de oportunităţi celor puţini pe care îi mai avem în ţară care se situează la nivel de excelenţă (insule de excelenţă într-un ocean de mediocritate); (2) atragerea cercetătorilor din străinătate, mai ales (dar nu numai) a românilor din diasporă. Îi putem atrage fie să revină în ţară, fie să colaboreze, de acolo unde sunt, cu echipele din ţară.
 

Sigur, întrebarea este dacă într-o ţară aflată în criză economică putem implementa aceste mecanisme. Oamenii de valoare nu lucrează pe bani puţini, iar cei din străinătate, chiar români fiind, nu vor veni de la un salariu lunar de 5000 euro la unul de 500 de euro. Putem, aşadar, oferi resurse financiare adecvate experţilor/specialiştilor de top într-un sistem aflat în plină criză? Eu cred că se poate, dar efortul din partea experţilor trebuie să fie dublu sau triplu în comparaţie cu ce ar face ei într-o ţară dezvoltată. Spun asta atât pe baza analizelor de specialitate, cât şi din experienţă proprie (din SUA). În acest domeniu, în ţară, nu poţi avea acum un salariu de bază decent lucrând 8 ore, salariu care să te stimuleze să fii competitiv internaţional; dacă mă gândesc mereu că nu am casă, nu am bani de calătorit la conferinţe sau de cumpărat cărţi etc., cu siguranţă mă voi focaliza mai greu să scriu lucrări ştiinţifice de relevanţă internaţională şi să predau competitiv. Ştiu oare cei din afara mediului academic că o carte de specialitate, de sinteză în domeniu, poate ajunge la câteva sute de euro şi că bibliotecile nu achiziţionează toate cărţile de care are nevoie un cadru didactic la cursuri pentru a-şi pregăti performant studenţii? Dacă eşti însă competent, dispus să lucrezi 12-14 ore pe zi (spre exemplu, de la 7 la 21), renunţând adesea la weekend, poţi trăi decent. Nu vei avea salariul de bază de 5000 de euro ca în SUA – România nu-şi poate permite acest lucru acum – dar poţi avea venituri de 5000 de euro (spre exemplu, veniturile mele din ţară corespund în SUA salariului unui asistent universitar, nu a unui profesor universitar, dar mi se cere să fiu la fel de performant ca profesorul universitar de la universităţi din Top-500, nu ca asistentul universitar din SUA). Trebuie însă să-ţi placă mult ceea ce faci, deoarece, lucrând atâtea ore pentru a-ţi completa salariul de bază, activităţile academice se identifică practic cu viaţa ta; în plus, trebuie să-şi asumi faptul că poate să crească riscul unor îmbolnăviri din cauza stresului profesional.
 

Aşadar, cum poţi să câştigi bine în domeniul academic într-o ţară aflată în criză economică? Iată reţeta pentru toţi cei care doresc acest lucru:


(1) Venituri din activităţile didactice. Fiecare profesor are o normă didactică cu care se asociază un salariu de bază. Salariul este însă diferenţiat în funcţie de gradul didactic, profesorul universitar având salariul cel mai mare. Raportul între salariul de bază al profesorul universitar (ultima treaptă de dezvoltare din domeniu) şi cel al asistentului universitar (prima treaptă de dezvoltare din domeniu), de aproximativ 5:1, este unul normal pentru universităţile americane de top (prin diferenţa de expertiză şi vechime), deşi în Europa raportul este, e drept, mai mic (aproximativ 3:1). Problema este că la noi amândouă salariile sunt prea mici, cel al asistentului abia permiţându-i să supravieţuiască, iar al profesorului abia permiţându-i să-şi plătească unele cărţi şi participări la câteva conferinţe. Când vorbim de salariu trebuie să înţelegem că în mediul academic toţi pornesc de la acelaşi salariu de bază (pe aceeaşi treaptă academică), dar că apoi diferenţierea se face în funcţie de calitatea profesorului şi de resursele domeniului. Astfel, salarizarea se realizează pe baza unui coeficient de salarizare între 2 şi 5. Profesorii (şi inclusiv asistenţii) foarte buni, care provin de la facultăţi cu resurse financiare – pentru că au studenţi – pot avea un coeficient de 5, ajungând astfel la un salariu mult mai mare decât un profesor care are coeficientul 2. Există însă şi situaţii când profesorul, deşi este bun, nu poate avea un coeficient de salarizare mare din cauză că facultatea nu are resurse financiare, neatrăgând suficienţi studenţi. Într-adevăr, unele domenii nu atrag astăzi un număr mare de studenţi. Aici chiar şi profesorii foarte buni au un coeficient de salarizare de 2; soluţia este ca ei să se focalizeze pe atragerea de masteranzi, doctoranzi şi postdoctoranzi din ţară şi străinătate, care pot apoi susţine (prin alocaţie bugetară sau prin taxele plătite) salarii decente, adecvate pentru performanţă. În fine, în acest context trebuie de asemenea spus că este important ca un profesor să predea în limite rezonabile; dacă are mai mult de o normă (dar nu prea multe!) să facă orele la plata cu ora, nu în cumul, şi să nu ajungă la un număr de ore care să nu-i mai permită să facă cercetare.
 

(2) Venituri din activităţi de cercetare. Fiecare cadru didactic sau de cercetare poate avea un anumit număr de ore de cercetare, plătite din granturile naţionale şi/sau internaţionale, pe care le-a câştigat prin competiţie. Cu cât ai mai multe granturi, cu atât banii pot fi mai mulţi. Granturile nu sunt alocate, ci sunt câştigate prin competiţie. În ţară poţi, dacă eşti foarte performant, să ajungi la venituri de până la aproximativ 4000 de euro doar din aceste surse. Sigur, pentru asta trebuie să fii performant în competiţiile naţionale şi/sau internaţionale şi să fii dispus să munceşti peste norma didactică. Nu poţi să vii să-ţi ţii doar orele didactice (4-6 pe săptămână), iar apoi să îţi vezi de alte activităţi şi interese, iar în weekend să te relaxezi la munte, dar să te plângi că alţii, care se dedică domeniului, câştigă mai mult!
 

(3) Venituri din servicii inovative către comunitate (prin universitate). Aici intră mai ales: (a) Servicii de specialitate (ex. consultanţă către mediul privat socio-economic, servicii clinice); (b) Resurse din fonduri structurale, câştigate prin competiţie, prin care se susţin servicii către comunitate; (c) Cursuri postuniversitare, workshopuri şi/sau formare în regim de educaţie continuă. Aici trebuie să fii creativ, să identifici nevoile comunităţii şi să fii dispus să lucrezi când şi cât este nevoie, inclusiv în weekend. Dacă eşti comod, nu eşti considerat expert, nu înţelegi şi nu mergi spre comunitate şi nevoile ei, ci aştepţi să vină ea la tine (deh, tu eşti profesor!), evident că nu vei avea venituri din aceste activităţi. Dacă cunoştinţele şi cursurile tale se referă la lucruri vetuste, nu corespund dinamicii moderne a forţei de muncă şi a pieţei, de asemenea nu vei avea succes. O notă aici: mulţi preferă să ofere astfel de servicii inovative prin firmele proprii; cei dedicaţi mediului academic le oferă prin universitate, generând astfel resurse suplimentare nu doar pentru ei, ci şi pentru instituţie.
 

Puse cap la cap, toate activităţile descrise la punctele 1-3 pot genera pentru un cadru didactic şi/sau de cercetare venituri adecvate, astfel încât acesta să poată intra în competiţie cu colegii lui din ţările dezvoltate. Atenţie, mă refer la venituri, nu la salarii şi aşa este corect să reflecte şi mass-media! În acest context şi cei din diasporă se pot îndrepta cu curaj spre România, nefiind şocaţi să vină de la un salariu de 5000 de euro la unul de 500 de euro. Evident însă că, în ţară, pentru un venit de 5000 de euro trebuie să faci eforturi uriaşe (ex. lucru de dimineaţa până seara). Aşadar, dacă vorbim de nesimţire, cred că ea apare la cei care nu fac activităţile descrise la punctele 1-3, îşi ţin doar cele 4-6 ore din normă, au timp liber, au sfârşit de săptămână, au concedii, dar doresc să fie plătiţi ca cei care lucrează de trei ori mai mult. Mai mult, această atitudine egalitaristă, dincolo de performanţă, sperie experţii din afară ţării care ar fi dispuşi să se întoarcă.
 

Nu reproşez faptul că în ţară se comentează critic veniturile mari ale unor cadre didactice/de cercetare. Aceasta este funcţia mass-mediei, iar cei care au facut-o, din ce am citit eu, sunt profesionişti foarte buni şi sunt de bună-credinţă. Reproşez însă, cu un dram de dezamăgire, lipsa nuanţelor, deoarece absenţa acestora îi poate descuraja pe cei care s-ar întoarce în ţară sau pe cei performanţi din ţară. De asemenea, reproşez unora, cu amărăciune, evaluările făcute – „venituri nesimţite” – care se înscriu într-o mentalitate românească care nu înţelege că nu poţi face excelenţă şi competiţie internaţională cu „pantalonii rupţi în fund” (sic!) şi că cei care sunt mai buni şi lucrează mai mult trebuie să câştige mai mult. Sunt însă de acord să coroborăm veniturile cu performanţa. Mă aştept ca cei care au venituri mari să fie şi performanţi ştiinţific şi invers. Asta ar trebui investigat de presă şi de profesioniştii pe care îi ştiu eu! Dacă nu există această corelaţie înseamnă ca veniturile vin pe filieră administrativă incorectă (spre exemplu, şeful îşi dă doar lui resurse, dar nu şi colegilor performanţi), nu pe criterii de competenţă şi, da, acolo poate fi vorba de nesimţire. În plus, grupul de cercetare din jurul profesorilor performanţi trebuie să aibă venituri mai mari decât alte grupuri similare. Altfel este clar, din nou, că e vorba de nesimţire. Un cercetător/asistent din grupul unui profesor performant trebuie să câştige mai mult decât un cercetător/asistent din grupul unui profesor mai puţin performat deoarece primul va fi inclus în proiectele conducătorului de grup de unde va fi plătit mai mult şi/sau va avea acces la burse. Aşa se nasc grupurile şi polii de excelenţă. Dacă, spre exemplu, asistenţii sau doctoranzii mei (inclusiv toţi colegii din Catedră) nu se află printre asistenţii/doctoranzii din ţară cu cele mai mari venituri (şi/sau nu au avut oportunitate să câştige mai mult), eu sunt dispus să donez în scop caritabil veniturile mele pe următoarele trei luni! La fel fac dacă există acum în ţară o altă Catedră de specialitate (de psihologie) mai performantă ştiinţific decât cea condusă de mine, asta pentru a reliefa corelaţia între venituri şi performanţă, filosofie în care cred cu tărie.
 

Aşadar, nesimţiţi pot fi cei care câştigă mult fără a avea competenţe, prin mijloace admistrative incorecte, în timp ce membrii echipei lor trăiesc dintr-un salariu de mizerie prin raportare la aceeaşi treaptă academică. De apreciat şi dat ca exemplu sunt cei care, într-o ţară cu economia la pământ, ca România, pot câştiga, prin mijloacele descrise mai sus, comparabil cu colegii lor din ţările dezvoltate, cu care se află în competiţie, lucru care se generalizează şi în echipa lor. Altfel spus, dacă ţara nu poate să-mi ofere, în calitate de profesor universitar, un salariu de bază competitiv internaţional, dar mi se cere să fiu competitiv internaţional, atunci apreciază-mă şi nu mă critica, în numele unui egalitarism păgubos, că reuşesc să mobilizez, pentru mine şi echipa mea, resurse suplimentare astfel încât, deşi salariul meu de bază este necompetitiv internaţional, veniturile pe care le mobilizeze mă ajută să fac faţă competiţiei internaţionale (sigur, fiind venit şi nu salariu, trebuie să lucrez pentru el de trei ori mai mult)! Dacă reuşim să comunicăm acest lucru, valorile nu vor mai fugi din România şi/sau nu se vor teme să se întoarcă, ca nu cumva să fie făcuţi „nesimţiţi”. Haideţi, aşadar, să fim raţionali şi nuanţaţi pentru a reducem risipa de fonuri, acolo unde este cazul, dar pentru a încuraja, prin venituri decente, munca şi excelenţa! Să nu ne autosabotăm, când şi aşa suntem pe marginea prăpastiei.
 

P.S. Şi ca să închei cu un alt exemplu în care excelenţa este descurajată: este oare conştientă lumea “non-academică” că, din cauza crizei, ni se iau, celor care aducem resurse extrabugetare, 25% din aceste venituri? Altfel spus, nu doar că nu primesc bani de la buget, dar şi din banii pe care îi mobilizez din surse extrabugetare (consultanţă în mediul privat, granturi, contracte cu mediul privat, naţional şi/sau internaţional) mi se ia de către stat 25%? Şi asta se întâmplă doar dacă eşti la universităţi de stat (care acoperă majoritatea outputului ştiinţific al României) şi evident se întâmplă profesorilor şi cercetătorilor care mobilizează aceste resurse. Cei care sunt „odihniţi” nu pierd nimic, deoarece 25% din 0 resurse mobilizate prin cercetare sau servicii inovative înseamnă 0. Nu reproşez nici măcar acest lucru, deoarece ţara este în criză şi trebuie să fim solidari; reproşez însă faptul că dacă tot nu suntem apreciaţi pentru că mobilizăm resurse, din care o parte merg pentru susţinerea ţării în criză, nici nu suntem lăsaţi în pace şi suntem făcuţi nesimţiţi! Care specialişti de top credeţi că se vor întoarce în ţară sau vor rămâne aici în aceste condiţii?

Sursa: VoxPublica
 

Afisari: 1715
Autor: Prof. Univ. Dr. Daniel David
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: Adrian (Jan, Sun 02, 2011 / 20:08)
Cu tot respectul datorat personalitatilor din mediul universitar imi permit sa atrag atentia asupra aspectului care tine de respectul meseriei. Trebuie sa poti fi respectat imi mai ales pntru ceea ce faci. Cit timp se apreciaza doar reusita manifestata prin posesii detip "gipan" sau "aparitii" pe coperte nu putem provoca mulatia printre tineri . Sunt locuri unde un dascal este respectat pentru ca este dascal bun nu pentru ca are bani. Desigur trebuie sa ii creezi conditii cel putin decente, dar acestea trebuie adresate performntei. Unde sunt campusurile universitare in care un cadru universitar poate trai decent . Daca pun la dispozitie acestuia acces gratuit la energie, deplasare, documentare, intretinere (sigur intr-o ordine aleatorie) va putea lucra fara preocuparea suopravituirii. Unde e mandria de a apartine unui corp profesoral, care nu este neaparat bogat dar prestigios prin activitatea pe care statul o recunoaste. Nu egalitate (aceasta exista si trebuie sa fie aparata doar in fata legii) ci respect pentru merit. Si sa nu uitam atit de bizara genrtica a carierelor universitare Doamne ce de familii de profesori (bunic, tata fiu, nora, frati etc) prolifereaza in aceleasi catedre. Sau poate nu stiu eu (posibil) si avem de-a face cu zeci de familii Curie (de la Marie si Pierre la Pierre Joliot-Curie sic !) Cum sa incurajezi un tinar sa studieze cind cadrul didactic nu mai este un model... la toate nivelurile (si nu ma refer la prostiile despre viata personala desi si acelea pot fi pernicioase daca au loc in rindul studentelor sau elevelor). Am calatorit, am studiat si am lucrat afara si le datorez enorma dascalilor de la prima invatatoare la profesoi din facultate (desi repet am trecut prin licee stine si nu am fost handicapat cu nimic de pregatirea primita in invatamintul dinainte de 1989 (sunt nascut in 1959) O tara are nevoie ca sa se dezvolte de invatamint si de sanatate Da invatamintul universitar trebuie sa se schimbe Tine de atitudinea societatii
Nume: Mr Carter Collins (Jan, Mon 18, 2016 / 23:03)
Numele meu este domnul Carter Collins, eu sunt un creditor privat, care da
împrumut la persoane fizice ╚Öi juridice. A╚Ťi fost refuzat
de atât de multe bănci? Ai nevoie de finan╚Ťare pentru a stabili afacerea dvs.? Do
ave╚Ťi nevoie finan╚Ťare pentru extinderea afacerii dumneavoastră? Sau ai nevoie de o
imprumut personal?. contacta╚Ťi-ne acum :: cartercreditunionoffer.link@gmail.com
Debitori FORMULAR DAT
1) numele dumneavoastră:
2) SEX:
3) Țara ta:
4) ocupa╚Ťia dumneavoastră:
5) Stare civila:
6) Telefon:
7) venitul lunar:
8) Adresa:
9) SCOP:
10) CREDIT CERERE:
11) CREDIT DURATA:
Daca sunteti interesati sa ne contactati prin e-mail copie acest: cartercreditunionoffer.link@gmail.com
Salutări
Mr Carter Collins
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firi╚Ťă Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea ╚śerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter