“Dacă cel mai umil om nu poate pune în mişcare cea mai înaltă curte, Justiţia e o batjocură” – scria G.B. Shaw cu o sută de ani în urmă. În România Justiţia este superlativul absolut al batjocurii.

Nu contează că pierdem procese după procese la CEDO. Nu contează că oamenii sunt aruncaţi în stradă. Nu contează nimic în afara satisfacerii unor interese personale sau de grup. Justiţia română pare a fi un produs vândut la licitaţie, după criteriul cine dă mai mult. Nu se mai face nici efortul formal de a păstra aparenţa legalităţii. Cazul marelui regizor Dinu Cocea este relevant în acest sens. La 80 de ani el este, practic, depozitarul unei duble experienţe dramatice: teroarea comunismului care l-a obligat să se autoexileze în Franţa şi prigoana justiţiei corupte din România capitalistă care a făcut totul ca să-l izgonească pentru a doua oară.

Dinu Cocea în tinereţe

INTERZIS

Dinu Cocea este regizorul cu cea mai mare medie de spectatori pe film rulat (3.985.000), urmat de Sergiu Nicolaescu şi Mircea Drăgan. Cu doar 13 filme, a cumulat 51.809.422 spectatori de sală, adică de două ori şi jumătate populaţia României. El a făcut, practic, din Florin Piersic sex-simbolul cinematografiei româneşti (filmele cu haiduci) şi l-a consacrat pe Adrian Pintea (“Iancu Jianu zapciul” şi “Iancu Jianu haiducul”). În 1980, în urma unui scenariu care a fost considerat subversiv (“Pe apa sâmbetei”) i s-a interzis să mai facă filme. Regizorul a făcut cerere de plecare în Franţa, dar Ceauşescu n-a acceptat, deşi Francois Mitterand însuşi a intervenit pentru el. Dinu Cocea era sechestrat astfel în propria ţară, fără posibilitatea de a mai regiza. În 1986, Mitterand i-a acordat însă cetăţenia franceză, în timp ce regizorul se afla încă în România. Ceauşescu nu s-a mai putut opune. Dinu Cocea s-a stabilit în Franţa, mai întâi la Franconville, apoi la Paris, într-un frumos apartament oferit de Primăria Capitalei franceze. Aici l-a cunoscut pe fostul primar din Săpânţa, justiţiarul Toader Şteţca, într-o împrejurare pe care o vom relata separat.... Locuinţa sa din Bucureşti, de pe Căderea Bastiliei nr. 19, a fost ocupată de colonelul de securitate Constantin Anghelache, actualmente mare miliardar.

O tempora!... Tandreţe de familie

PROCESUL

După 1989, regizorul are proasta inspiraţie de a reveni în România. Îl legau prea multe de ţara natală: un frate, o soră, verişoara sa Dina Cocea (marea actriţă decedată nu demult, la 96 de ani), filmele care l-au făcut celebru, amintirile... În 1996 cere în instanţa retrocedarea locuinţei, dar, în timpul procesului, Primăria vinde apartamentul celui care-l ocupase între timp: Constantin Anghelache (deşi regizorul notificase şi Primăria, şi ICRAL-ul că apartamentul se află în litigiu). Între timp, pentru că i se încălcau sistematic drepturile, iar procesul se tergiversa nejustificat, Dinu Cocea acţionează statul român la CEDO. În sfârşit, după 10 ani de judecată la toate instanţele posibile, Dinu Cocea şi-a recuperat locuinţa prin hotărâre definitivă şi irevocabilă, “proprietarul” Constantin Anghelache fiind nevoit să părăsească apartamentul prin executare judecătorească. Fericit, Dinu Cocea a oprit procesul de la CEDO, a returnat primăriei Parisului apartamentul în care stătuse până atunci şi a venit cu soţia la Bucureşti, în vechea lor locuinţă. Bucuria avea să le fie însă de scurtă durată, căci Constantin Anghelache nu renunţase.

Dinu Cocea la Paris, după 1985

VICTORIA

Nemaiputând ataca sentinţa, miliardarul a atacat executarea judecătorească, printr-o grosolană forţare a legii: a apelat la clauza “săracului” din Legea 241/2001, mai exact de prevederile articolului 6: “proprietarul recunoscut de justiţie (adică Dinu Cocea n.r.) va încheia cu persoanele care au cumpărat locuinţa în baza Legii 112/1995 şi care o ocupă efectiv (adică Anghelache n.r.), la cererea acestora, un contract de închiriere pentru o perioadă de 5 ani”. Numai că, la pct. b) al articolulului 13 din aceeaşi lege, mai scria ceva: “Prelungirea contractelor de închiriere nu se aplică în cazul contractelor ai căror titulari sunt proprietari ai unei locuinţe corespunzătoare ori au înstrăinat o locuinţă corespunzătoare, după data de 1 ianuarie 1990, în aceeaşi localitate”. Judecătorii de la Curtea de Apel Bucureşti n-au văzut însă acest articol care îl viza cu vârf şi îndesat pe Anghelache (acesta “înstrăinase”, în 1992, două imobile personale, cedându-le... propriei firme, Impresan SRL). Iar juriştii Primăriei Capitalei (unde lucra Adelaida, soţia lui Anghelache, în calitate de director la Direcţia Generală de Statistică) au susţinut punctul de vedere al bietului miliardar rămas pe drumuri. Tribunalul Bucureşti, prin decizia din 20 februarie 2007, l-a obligat pe Dinu Cocea “să predea contestatarilor posesia apartamentului”.

Istovit şi hăituit, dar învingător

Din fericire, nu acesta a fost finalul. Dinu Cocea a reuşit să-şi recupereze casa, după o luptă costisitoare şi epuizantă. Vocaţia de luptător a regizorului a fost mai puternică decât puterea financiară a lui Anghelache, decât jocurile de culise şi corupţia din Justiţie. Prietenia lui cu fostul primar din Săpânţa, justiţiarul Toader Şteţca, nu este întâmplătoare. Viaţa i-a întâlnit într-un moment greu pentru maramureşanul care, ca şi Dinu Cocea, se autoexilase la Paris. Dar, despre această prietenie vom mai povesti...
Cum spuneam, în România, Justiţia este, probabil, instituţia cea mai incompatibilă cu noţiunea de justiţie. Este o malformaţie, un nonsens.