Se încarcă pagina ...

Întrebări pentru următorii 20 de ani: Cine vrem să fim? Care sunt valorile în care credem? Pentru ce suntem dispuşi să luptăm? În ce fel de stat vrem să trăim?

Data publicarii: 13.04.2010 10:52:00

Am vizitat România în martie 89 şi mi-am promis că nu voi mai veni vreodată. Anii de care au trecut după plecarea mea păreau că au stors orice urmă de voioşie din viaţa cotidiană românilor. Oamenii erau apatici, preocupaţi doar de ce se mai dă sau cum se poate face viaţa un pic mai suportabilă. Speranţa de schimbare în bine, însemna puţin mai multă apă caldă sau sprovizionare mai uşoară. Rezistenţă sau răzvrătire? Nici urmă. Mai erau zvonuri că Ceauşescu are cancer şi asta ar putea aduce schimbare dar nu neapărat spre bine. Sistemul părea de neclintit. Miliţieni graşi şi aroganţi se plimbau pe străzi şi erau ocoliţi cu umilinţă de trecători. Teama era ceva aproape tangibil, dar nu era teroarea că se termină lumea, ci mai degrabă teama de lucrurile mărunte, care puteau face viaţa şi mai neconfortabilă. Viaţa era o umilire continuă, nimeni nu considera că i se cuvine ceva şi dacă cineva cerea ceva o făcea cu atitudinea cuiva care speră că măcar va fi refuzat în mod politicos.

Oamenii pe care îi vedeam erau foştii colegi, dragii mei prieteni cu care am crescut, dar care nu au avut norocul să plece când am plecat eu. 15 ani mai târziu au devenit cu toţii maeştri în arta descurcatului cotidian, capabili să identifice oportunităţile microscopice care existau, şi considerau că ar putea fi mai rău. Cine eram eu să le spun că s-ar putea şi mai bine, că meritau mai mult? De aici decizia să nu mai revin. De aici bucuria că s-a terminat.

Iluzia normalităţii

Când au început să ajungă în Germania veştile despre „revoluţia” de la Bucureşti şi miile de morţi, victime ale Securităţii, (atunci încă nimeni nu vorbea de terorişti) mă făceau să cred că e un nou început. Primele îndoieli au fost când am auzit că Iliescu anunţa, după revelion, că obiectivele revoluţiei au fost atinse, tot ce trebuia schimbat a fost schimbat, de acum totul e în ordine, aşa că oamenii ar trebui să se întoarcă frumos la serviciu că stă producţia şi, oricum, locul unui patriot român e lângă strung. Scrisorile care au început să vină din România erau pline de gânduri care, până atunci, nu erau nici măcar rostite, necum să fie puse pe hârtie. Era multă naivitate dar şi un freamăt minunat în care totul era posibil. Oamenii au început să circule să facă comerţ se bucurau că au paşaport, că pot trece graniţa, că pot alege.

Am început să vin în România de la mijlocul lui 90 şi impresia era că, până se revine la normalitate şi aici, e doar o chestiune de timp. Ce mă atrăgea înapoi? Într-un cuvânt: OAMENII!! Căldura relaţiilor umane, curiozitatea, plăcerea de a vorbi şi a afla, conversaţia.... entuziasmul unui nou început,.... visele,.... speranţele,..... naivitatea.....

Ce este revoluţia?

Termenul de revoluţie folosit adesea pentru a descrie ce a fost aici în decembrie 1989 e nepotrivit. După părerea mea o revoluţie adevărată se întâmplă când un popor ajunge la o răscruce şi o parte vrea să meargă într-o direcţie o parte în alta. Răscrucea poate fi o idee,
(legalitatea sau ilegalitatea sclaviei) o chestiune de religie, (catolicism sau protestantism) sau una economică, (feudalism sau industrie), suficient de centrală pentru a implica pe toţi membrii comunităţii, idee care va determina o luptă da câţiva ani, pe viaţă şi pe moarte, cu tabăra opusă. Învingătorii vor scrie istoria, vor crea instituţiile care vor reflecta valorile pentru care au luptat şi le vor popula cu oamenii devotaţi cauzei comune. Este evenimentul traumatic care este văzut adesea ca punctul în care un popor devine o naţiune. Este genul de eveniment care pe aceste meleaguri nu s-a prea văzut. Care ar putea fi motivul? Tentaţia de a privi înapoi pentru a explica de ce suntem unde suntem şi cine suntem, e mare şi discuţia mai are avantajul că nu presupune vreo necesitate de acţiune şi în orice punct al discuţiei putem să ne ridicăm să plecăm, sau să mai cerem o bere sau să schimbăm subiectul şi să vorbim despre fotbal. Aici e punctul în care cineva ar fi tentat să spună pe un ton doct „deh, aşa-s românii”. Dar vreau să propun o altă abordare.

Sunt multe lucruri bune care s-au întâmplat în ţara asta, pentru care avem motive să ne bucurăm de schimbarea de acum 20 de ani. Mi-e greu să cred că sunt mulţi oameni a căror situaţie e mai rea azi decât era sub comunism. Mulţi trăiesc mai bine, considerabil mai bine. Unii prin meritul lor, alţii din norocul lor, dar, la starea de lucruri de atunci, era inevitabil ca unii să adune sume mult peste aşteptări. Citind lista românilor bogaţi din 2009, mă întrebam dacă cineva ar fi putut ghici, în 1990, pe vreunul din listă. Puţin probabil. Unii au făcut o avere la început, apoi au pierdut-o, apoi au făcut alta sau nu. Alţii au trecut prin greutăţi la început, dar au reuşit fabulos mai târziu. Experienţa de până acum nu ne ajută cu nimic să discernem cine vor fi numele sonore de peste 10 sau 20 de ani.

Două teme de gândire

E previzibil că mai mulţi dintre noi vor trăi mai bine decât azi. Dacă vor fi mai fericiţi decât azi, asta rămâne de văzut. De ce depinde oare acest sentiment de fericire personală? Dacă ar trebui să-mi imaginez un stat care maximalizează oportunităţile cetăţenilor săi de a fi fericiţi, m-aş gândi la o ţară în care legile sunt simple şi uşor de înţeles, făcute pentru a uşura desfăşurarea vieţii cotidiene, legile sunt administrate, eficient de funcţionari în a căror autoritate populaţia are încredere, taxele sunt joase, moneda e stabilă, ţara e curată şi îngrijită. În loc de asta avem aici un stat la fel de prezent în viaţa omenilor ca acum 20 de ani. Legile sunt arbitrare, şi administrate arbitrar, se schimbă des pentru că interesele celor care le scriu se schimbă, nimeni nu are încredere în nimeni şi toţi ar vrea, dacă se poate, să-i păcălească pe ceilalţi. Moneda, ca şi celelalte servicii pe care statul ar trebui să le ofere, sunt jalnice. Ţara e murdară şi neîngrijită, deşi mai puţin decât era în 1989. Sunt două întrebări pe care am putea să ni le punem.

1. Puteau oare lucrurile să stea mai bine azi decât stau? Şi dacă da, ce trebuia să fie altfel?

2. Ce ar trebui să facem azi pentru ca, peste 20 de ani, lucrurile să stea mai bine decât ar sta dacă nu facem nimic?

După parerea mea întrebarea a doua e mult mai interesantă şi este reflecxia unei atitudini care generează acţiune şi iniţiativă care are un impact pozitiv şi duce la un ritm mai rapid de schimbare.

Pentru ce suntem dispuşi să luptăm?

Mă pune pe gânduri faptul că sunt lucruri despre care trebuie vorbit şi nimeni nu o face. Întrebările care îi preocupă pe oameni sunt de genul: „Ce se spune despre noi la Bruxelles?; „Ce cred nemţii despre noi?”; „Cum ar trebui să ne branduim?” Întrebări cum ar fi: Cine vrem să fim? Care sunt valorile în care credem? Pentru ce suntem dispuşi să luptăm? În ce fel de stat vrem să trăim? - nu ne preocupă. Acestea sunt întrebările la care ar trebui să rflectăm în următorii 20 de ani şi răspunsurile la aceste întrebări nu ar trebui delegate sa fie dezbătute şi ar trebui să fie reflecţia punctului de vedere a unei pături cât mai largi din populaţie. Până nu se întâmpă acest lucru, liderii vor abuza de puterea pe care o au, pentru că vor considera că, dacă au fost aleşi, au dreptul să facă ce vor şi să decidă ce vor, în următorii 4 ani. Stilul de conducere consultativ, în care punctul de vedere al oamenilor era ascultat, nu s-a împământenit nicăieri din dorinţa conducătorilor politici ci din cauza presiunii de jos.

Abordarea pe care o sugerez este să nu vorbim despre poporul român şi soarta sa, ci despre ce este dispus fiecare dintre noi, personal, să facă pentru ca lucrurile să se schimbe în bine. Vă propun următorul exerciţiu mental. Imaginaţi-vă că va dura zece generaţii ca ţara asta să fie genul de ţară pe care ni-l visăm. Primul pas este să descriem în cuvinte ce fel de ţară ne dorim. Al doilea pas este să răspundem individual la întrebarea „ce sunt eu personal dispus SĂ FAC acum, pentru ca acest vis să devină realitate?”

Întrebaţi-vă care sunt lucrurile pentru care aţi fi dispus să ieşiţi în stradă, să spuneţi: până aici, asta nu permit, nu plec din faţa parlamentului până nu se schimbă această situaţie! Nu prea suntem obişnuiţi să ne asumăm o poziţie sau un punct de vedere. Dar până nu învăţăm să facem acest lucru e puţin probabil că se va schimba ceva. E trist să recunoaştem că cei care au fost dispuşi să-şi asume ceva au fost cei care au emigrat. Majoritatea celor cu care am stat de vorbă mi-au spus că o fac pentru ca măcar copiii lor să crească într-un stat normal. Aici nu vedeau nici o speranţă că aşa ceva se va întâmpla.

Ce înseamnă „a-mi asuma”?

Vorbitul, pentru a descrie ce fac alţii sau ce ar trebui să facă alţii, sau pentru a-i descrie pe acei „alţii” este un exerciţiu inutil, pentru că prin asta nu se schimbă nimic. E doar zgomot verbal. Veniţi să contribuim la binele comun prin actul de a tăcea. Dacă folosim acel timp pentru a începe să reflectăm, cu atât mai bine. Când am început să discernem nişte puncte de vedere pe care considerăm că merită să le împărtăşim, vom face efortul să le exprimăm mai cu atenţie. Poate vom descoperi oportunităţile pe care ni le oferă limba română pentru asta. Poate, vom redescoperi sensul termenului „a-mi asuma”. Poate prin ascultare, vom găsi oameni care gândesc sau vor lucruri similare cu noi. Împreună ne sintetizăm punctele de vedere şi acţiunile comune şi vom căuta să lărgim grupul de oameni care au convingeri similare cu noi. Din aceste grupuri se vor naşte cu timpul adevăratele partidele politice şi se vor scrie viitoarele platforme electorale. Din păcate, partidele politice care există azi în aceste „cică-democraţii” est-europene sunt mai degrabă nişte găşti mafiote care ajung la putere prin acea ceremonie care se cheamă alegeri şi care le dau legitimitate în ochii democraţiilor occidentale.

Brucan spunea că e nevoie de 20 de ani să ne transformăm într-un stat normal. Din păcate nu a spus ce trebuia să se întâmple în cei 20 de ani, aşa că am considerat că trecerea timpului e suficientă. Dar nu e. Noua generaţie care a crescut vine cu aceleaşi mentalităţi cu care veneau precedentele. Am risipit 20 de ani vorbind despre tranziţie, fără să fi făcut mare lucru. Poate că, în următorii 20, vom începe să şi întreprindem lucruri în care credem, în speranţa că măcar unele vor avea impactul sperat.
 

Afisari: 1316
Autor: Alexander Fuhrmann
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: Liana (Apr, Thu 15, 2010 / 01:39)
Felicitari pentru o sumarizare atit de realistica a ultimilor 20 de ani! Ma bucur ca a aparut aceasta publicatie, si ca noi cei "de afara" mai putem avea speranta ca lucrurile vor deveni mai bune in urmatorii 20 de ani daca oamenii care intretin aceaste rinduri vor avea din ce in ce mai multi adepti. Ma bucur ca mai exista oameni care au curajul sa gindeasca si sa impartaseasca gindurile lor!
Multumesc!
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter