Se încarcă pagina ...

Radiografia dialogului Iliescu-Tismăneanu (II). "Pas de deux"

Data publicarii: 07.09.2010 00:21:00

("Marele şoc - din finalul unui secol scurt"; Despre comunism, postcomunism, democraţie; Editura Enciclopedică Bucureşti, 2004)

 

 

 

În buna tradiţie inaugurată de un Pleşu (părtaş la guvernarile FSN din 1990) sau de un Manolescu (care îl servea prin interviu pe vechiul Iliescu în mai 1990), domnul Tismăneanu îl invită pe "noul" Iliescu la un dialog consistent, destins dar serios, sincer dar principial, purtat între doi intelectuali respectabili, foşti propagandişti comunişti, care şi-au îmbogăţit (schimbat, maturizat) viziunea. Cărţile deja publicate de protagoniştii dialogului dovedesc adîncimea numitorului comun. Exista o rezonanţă profundă între reconsiderările îndomnitului tovarăş Ion Iliescu din "Revoluţie şi reformă" (analizată la http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/irosca/carti_comentate/iliescu_revolutie_coment.htm) şi ale mister-itului ex-tovarăş Tismăneanu din "Irepetabilul trecut" (sau "Fantoma lui Gh Gheorghiu-Dej") - pe care le voi comenta în alt loc. Tandemul analitic nu aduce decît confirmarea rădăcinilor partajate şi a obiectivelor comune, empatia mergînd pînă la nivelul coitusului ideologic (gesturi fine de tandreţe intim-doctrinară). Doi foşti propagandişti roşii, membri ai unor generaţii contigue de ocupanţi comunişti, scrutează cu înţelepciune nostalgic- justificativă drumul parcurs în cadrul unei mişcări eşuate lamentabil, epavă pe care au părăsit-o la timp… pentru a sluji mai bine naufragiaţii. Ne oferă cadou un model util (lor) al tranziţiei, falsificînd trecutul, ca să corespundă noului viitor.


Preşedintele Iliescu primeşte fără rezerve "provocarea" la dialog din 2003 (cine ştie de fapt unde şi de ce a fost concepută operaţia) lansată imediat după ce declarase că în România nu a fost holocaust. După apropierea prin/pentru carte, el va admite orice îi pune în faţă Comisia Wiesel. Nu se teme de înfruntarea cu celălalt cameleon, dedicată păcii între două structuri. Cartea dovedeşte că nu avea motive să evite "confruntarea", conivenţa perfectă fiind garantată din start. Pe patru sute de pagini se lăfăie demonstrarea urbanităţii, bunei credinţe, echilibrului, profunzimii, modernităţii şi onestităţii la care a ajuns, prin învăţare, cel care a împiedicat cu orice preţ… eliberarea României.

 


Emanatul care s-a re-educat, re-educîndu-ne prelung şi iremediabil, e "bombardat" cu întrebari comode - minuate mingi ridicate la fileu… Nici o ieşire neavenită, nici un "as" nu-şi permite lingăul de serviciu, trimis la Bucureşti să-i cîştige acordul pentru aservirea României. Iniţiatul în istoria năpîrlirii comunismului sesizează uşor traiectoria protectoare a întrebărilor, dozate ca să nu rănească, ţintite ca să poată fi parate elegant; percepe eludarea meşteşugită a elementelor periculoase, evitarea insistenţelor neavenite, culoarea tăcerilor. Maieutica Tismăneniana e însă destinată acelui "stupid people" vizat de Brucan ( satisfăcînd şi mediocritatea neo-diplomată, care înţelege prin adevăr orice făcătură bine executată metodologic). Investigatorul extrage, progresiv, metodic, temeinic, elemente compunînd o imagine/mască favorabilă, un portret de om politic matur, experimentat, responsabil, fast.
E o performanţă să-l scoţi pe Iliescu curat dintr-un "interogatoriu" atît de lung despre o crimă îndelung continuată, să selectezi atît de atent fotogramele, încît să poţi cere cititorilor în final … să nu interpreteze decît ce s-a spus. Mai tîrziu, după ce s-a obţinut ce s-a vrut de la martor şi devine utilă acuzarea lui, poţi să-i faci, tot tu, rechizitoriul, scoţînd la lumină… tot ce ai eludat. Tehnici ale etapizării adevarului, rafinate în comunism, pe care nu ar trebui să le admirăm. În spatele aparenţelor incisive şi manierelor colocviale, avem de a face cu o revoltătoare "inginerie" propagandistică, cu parşivie intelectuală.
Acum nu e momentul. În locul necesarei provocări la mărturisire şi remuşcare, V.T. îi dă ocazia lui I.I. să-şi etaleze netulburat tezele despre rătăcirea/compromiterea utopiei marxiste. Ambii au devenit critici ai ideologiei în care au crezut şi la care s-au raportat toată viaţa. Operează împreună, răsfoind teoria socialismului şi confruntînd-o abil cu istoria, un proces de "deconstruire" a propagandei la care s-au pretat, de demarcare de acţiunile la care au participat. Dar nu e o renegare credibilă, o conversie sinceră spre o nouă credinţă. Simţim că oricînd s-ar putea preta la reconstrucţie, la re-reevaluare, la reconsiderare, că e vorba de un proces reversibil abil controlat, de o plămădire oportunistă din mers, de adaptare fără scrupule, de "realism pragmatic". Debarasarea de ideologie seamăna cu ascunderea corpului delict. Efortul lor nu e principial, nu e gratuit. Viziunea comunistă e găsită vinovată - doar pentru ca să fie exoneraţi cei care au aplicat-o… cu naivitate regretabilă, fără rele intenţii… Ideile sînt de vină, nu oamenii care au ucis invocîndu-le. Spre deosebire de fascism - care a comis răul premeditat, comunismul a fost un uriaş accident, o rătăcire utopică, o încercare nereuşită de ameliorare a imperfecţiunilor societăţii capitaliste… Să învaţăm din greşeli, mergînd mai departe. Fără "vînătoare de vrăjitoare". Fără pedeapsă. Fără reparaţie.


Această soluţie împacă misiunea ideologilor individualismului mercantil (cărora li se concede aici realismul) cu tezele promotorilor domesticirii omului prin stat şi cu interesele responsabililor pentru genocidul din Europa de Est. Domnul Tismăneanu va orienta probabil IICC către demascarea… păcatelor doctrinei. Va incrimina ideile periculoase (politologic, istoric, antropologic, sociologic, etc.) - şi nu persoanele responsabile. Contra acestei mistificări, care ne împinge urmaşii spre domesticire, trebuie luptat, combătînd ariviştii care lucrează la Ministerul Adevărului, întru confecţionarea Sensului Nou. Pentru noi, teoretizarea a-juridică a "erorilor" este ce mai rea abordare. Pe de o parte, se oferă uzurpatorilor statului român supapa circumstanţelor ideologice, a "erorilor de parcurs". Criminalii însărcinaţi de sovietici să transforme România într-un lagăr (şi cei care i-au acoperit după 1990) - fiind "cîntăriţi" doar istorico- politic, justiţia de tranziţie apare vinovată doar pentru că nu a penalizat "excesele". Pe de altă parte, practica subjugării populaţiilor "în numele legii" poate continua, sub acoperirea unor noi doctrine/paradigme, în numele altor misiuni. Iar egotismul asocial şi aspiritual promovat de imperialismul "postmodernist" poate fi susţinut cu argumentul eşecului "tentativei de corectare" comuniste. Folosind scuza rătăcirii ideologice, genocidul poate fi acoperit printr-o "condamnare morală", oferind o satisfacţie jalnică unor victime alienate, cărora nu li s-a permis reparaţia juridică, de două decenii. În acest timp, urmaşii beneficiari ai celor care au provocat dezastrul, spală euroatlantic prada prelevată după 1990 de la deţinuţi, albind-o în apa capitalismului post-decembrist, ascunzînd-o în albia prescripţiei, protejînd-o cu drepturile omului… ticălos.


Importantă este acoperirea împiedicării judecării crimelor comuniste, după 1990- crimă imprescriptibilă şi anulînd orice prescripţie. Evitarea acestui "mare şoc" este sarcina părţii a doua a dialogului. Cu nelimitată răbdare, Tismăneanu culege pledoaria sfruntată cu care Iliescu îşi acoperă actele, lăsîndu-l să ne explice doct de ce distrugerea României (pentru a susţine Tranziţia nomenclaturii), a fost inevitabilă. Iar s-au comis erori, excese, etc… Tot de cei care se înşeală, letal, din 1944. Şi Tismăneanu înghite tot, aprobă, fasonează, freamătă doctoral. Dacă ar fi ştiut măcar unu la mie din ce se ştie public despre uzurparea statului post-comunist, dărîmarea economiei şi jefuirea populaţiei de către ramurile FSN care au ocupat "spectrul politic", i-ar fi putut contrapune "emanatului" argumente de netrecut, i-ar fi putut micşora plaja de joc, ar fi putut forţa recunoaşteri sau măcar tăceri demascatoare.
Dacă a ştiut, dar a evitat, sprijiniind camuflarea Contrarevoluţiei, care i-au fost scopurile? Un prim răspuns poate fi dedus din suflul discuţiei, în care Iliescu face lauda mondializării, aservirii financiare, capitalismului corporatist, agresiunilor SUA. Este deci vorba de un ritual de primire a securicomuniştilor în clubul elitei mondiale. Pîrtie deschisă pentru cămătari, credite sifonate şi comisioane. Nu vom precupeţi nici un efort în promovarea noilor paradigme, în slujba noilor stăpîni, în exportul ieftin de carne de tun, de creier, sex şi salahorie. Numai să se recunoască dreptul la impunitate a celor ce au acaparat România, să se garanteze protecţia lor în spatele valorilor europene. Şi mai ales, să nu se umble la proprietăţile realizate în Tranziţie, sfinţite… prin grele păcate.

 


Dacă nu ştia nimic, atunci cine l-a aburcat, la doi ani după acest dialog, în postura de vîrf al demascării comunismului metamorfozat? Şi de ce? Infruntarea Ministerului Adevărului impune urmărirea longitudinală a activitaţilor sale. Urmarea acestui "pas de deux" (Iliescu-Tismăneanu) este semnificativă, arătînd că părţile s-au sprijinit, întru îndeplinarea unor agende intersectate, cuprinzînd, pe lîngă vasalizarea la noua Poartă (guvernul SUA aliniat la politica Israeliană) - şi ca pare a ei - minimizarea genocidului comunist în raport cu holocaustul.
 

Sursa: Piatauniversitatii.com
 

VA URMA

Afisari: 1412
Autor: Ioan Roşca
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: cheche (Oct, Fri 08, 2010 / 16:18)
Hahahaha!!! Inspirat titlul, parca-i vad pe cei doi protagonisti echipati cu rochitze cretze, cu decolteuri generoase ca sa le puna in evidenta mararul de pe pept si ridicandu-se pe poante sacadat, ca doua profesioniste ale genului.

Apropo de vasalizare, eu am convingerea, o convingere care se intareste de la o zi la alta, ca neamului asta al nostru ii este dat sa existe doar ca vasal, ca neam de sluga.
Am avut aceasta revelatie prin `90, cand ducandu-ma eu la IDMS sa-mi ridic masina pe care o asteptasem sub Ceasca vreo trei ani, un individ de la coada mi-a transmis ca el ii tine locul "stapanului". Dupa un moment de uluiala l-am intrebat daca nu cumva e vorba despre patron, ca doar nu e caine sa aiba stapan. Nu, e vorba despre stapan - mi-a raspuns omul - patron se zice aici la oras, la noi la tara e stapan. Am rumegat mult timp incidentul si chiar azi ma bantuie. Am trecut pe rand de la revolta "cat de prost sa fii sa consideri un semen drept stapan", la condescendenta "in fond, ce sa ceri de la un om simplu de la tara nescolit", pentru care un vecin cu pamant pana la resemnare. Va urma ...
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter