Se încarcă pagina ...

Uniunea Scriitorilor Români, o instituţie pe cale de dispariţie

Data publicarii: 17.04.2010 20:51:00

Se pare că niciodată, în istoria literaturii române, în istoria civilizaţiei autohtone – atâta câtă este şi aşa cum este – atitudinea faţă de creator, aici, pe pământul sfinţit de umbra statuilor lui Mihail Eminescu şi George Bacovia, Lucian Blaga şi Nichita Stănescu, Tudor Arghezi şi Ion Barbu, niciodată, atitudinea faţă de creator nu a coborât atât de jos. În plină dictatură stalinisto-dejistă erau azvârliţi fie în puşcării, fie în marginalitate socială spirite ca Tudor Vianu, Mircea Vulcănescu, Bacovia, pentru ca acum, în plină libertate, să fie împroşcaţi cu noroi în paginile cotidianelor de mare tiraj scriitori ca G. Călinescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Nichita Stănescu, Dumitru Ţepeneag, Eugen Uricaru, Eugen Simion, Valeriu Cristea, Cezar Ivănescu, Adrian Marino ş.a., opera cărora face parte din patrimoniul naţiunii române.

Încruntatul C.T. Popescu a bătut toate recordurile posibile, îndemnând, într-un text imund, să fie arsă o parte din opera nichitastănesciană, fără să fie supus oprobriului public pentru instigarea sa de sorginte fascistoidă nici de Academia Română, nici de Uniunea Scriitorilor din România – una dintre cele mai prestigioase instituţii ale ţării, care şi-a sărbătorit relativ de curând centenarul şi care... şi-a pierdut, pare-se definitiv, sediul din Casa Monteoru într-un proces cu moştenitorii familiei Monteoru, fără ca interesul breslei scriitoriceşti de a-şi păstra sediul de circa şaptezeci de ani – o clădire-simbol de bună seamă – să fie reprezentat în instanţă printr-o cerere de intervenţie în proces, cum s-au făcut pe când preşedinte al USR-ului era Laurenţiu Ulici, apoi Eugen Uricaru.

„Primăria a refuzat să ne dea dosarul, când l-am solicitat”

Scuzele de o seninătate incredibilă – după cum mi s-a spus; dacă e adevărat, ceea ce mi s-a spus... încep să înţeleg că nu mai înţeleg nimic – ale actualului preşedinte al USR, dl Manolescu, denotă, în esenţă, după cum se afirmă, un diletantism fără leac, lipsa capacităţii de a reprezenta breasla şi interesele ei, lipsa vocaţiei de organizare a unei instituţii, mai exact neprofesionalismul manifestat şi altădată, de pildă, în cazul dispariţiei Partidului Alianţei Civice (PAC). Cu deosebirea că, de astă dată, nu e vorba de un partid creat peste noapte, ci de una dintre cele mai vechi şi prestigioase instituţii înfiinţate de scriitorii români. Da, de scriitorii români care împreună cu câţiva boieri luminaţi – ar fi spus acad. Nicolae Breban – au creat România Mare. Datoria actualei conduceri a USR-ului – ţine de domeniul evidenţelor, al banalităţii şi al nevoii stringente de a rezista în vremuri tulburi, ostile culturii de nivel înalt, cum sunt cele traversate de noi de douăzeci de ani – era să se informeze şi să facă, de bună seamă, cu promptitudine o cerere de intervenţie în procesul început în iarna anului trecut, mai exact, în data de 29 ianuarie 2009. S-a preferat, după cum se susţine, tăcerea, în favoarea dorinţei de a câştiga cu orice preţ alegerile. Oare numai atât? Acum consiliul USR a fost pus în faţa unui fapt, după toate probabilităţile, împlinit. „N-am ştiut”, „primăria, actualul proprietar al Casei Monteoru, nu ne-a informat”, „Primăria a refuzat să ne dea dosarul, când l-am solicitat” etc. – aceste şi alte justificări incalificabile, după cum ni s-a spus, sunt vehiculate, în vreme ce pe site-ul primăriei Bucureşti, în doar câteva minute, pot fi găsite nu puţine informaţii utile referitoare la procesele legate de Casa Monteoru, subiect ce are o pagină impresionantă! Depunându-se o cerere de intervenţie în proces, USR, printr-un consilier juridic sau avocat, ar fi avut, din iarna anului trecut!, acces nu numai la dosare, ci şi, evident, la procesul de fond.

Nu-i aşa, Excelenţă?

Neştiinţa poate fi, oare, o vină? Uneori, se pare, da. Şi una foarte gravă! Când o persoană importantă, aflată la cârma unei instituţii cum e Uniunea Scriitorilor din România, îşi dovedeşte incapacitatea de a conduce această instituţie, nu are, e de la sine înţeles, decât o singură soluţie, şi anume: să-şi dea demisia, dacă, evident, a mai păstrat un strop de onoare, de demnitate, nu-i aşa, Excelenţă, dle Manolescu? Pierderea Casei Monteoru este, evident, o lovitură de imagine imensă dată Uniunii Scriitorilor. Vă invităm, dle Manolescu, să vă retrageţi în urbea în care vă aflaţi mereu în ultimii ani, da, la Paris, unde sunteţi Ambasador UNESCO, şi să-i lăsaţi pe scriitori să o redreseze, la imaginea USR mă refer evident, salvând ce mai poate fi salvat. A conduce USR nu înseamnă, de bună seamă, exclusiv a fi prezent la şedinţele consiliului şi ale comitetului director, la unele lansări şi evenimente culturale, şi a emite, câteodată, comunicate de presă. USR lipseşte cu desăvârşire din viaţa culturală, socială românească, iar vina acestei situaţii o purtaţi dvs., dle Manolescu, nu-i aşa? Din ce motive până la începutul lunii martie s-a păstrat o tăcere de neexplicat asupra subiectului Casa Monteoru? Din ce motive USR n-a făcut public în comunicatul emis în data de 12 martie 2010 situaţia Casei Monteoru? Din ce motive USR nu s-a documentat apropo de procesele intentate în această ordine de idei? Din ce motive USR nu şi-a expus atitudinea printr-o cerere de intervenţie în proces, pentru asta neavând nevoie, după cum mi-a explicat un consilier juridic, de acorduri speciale? Membrii USR, Excelenţă, au şi drepturi, nu exclusiv obligaţii.

"Lupta nu se dă doar pentru Uniune, ci şi pentru viitorul nostru moral"

Dreptul de a fi informaţi cu exactitate figurează printre acestea. (Apropo de informaţii. Zilele trecute am primit o scrisoare amară, tristă, în care autorul acesteia – fiul unui mare poet; îmi rezerv dreptul de a nu-i dezvălui deocamdată numele – susţine că în ultimii ani, în chip uimitor, „Uniunea Scriitorilor din România a devenit o instituţie care acţionează, de fapt, concertat împotriva scriitorilor cu adevărat valoroşi”. În aceeaşi corespondenţă electronică, acelaşi mesager informat asupra vieţii literare postdecebriste îmi comunica următoarele lucruri care nu m-au lăsat indiferentă: „Lupta nu se dă doar pentru Uniune, ci şi pentru viitorul nostru moral, pentru viitorul moral al românilor în sens amplu, general. Tăcerea vinovată poate însemna şi asumarea culpei”. M-am gândit îndelung, în Săptămâna Patimilor, după lectura rândurilor de mai sus, la izolarea sălbatică, la singurătatea atroce, amară, inevitabilă, de care am parte în ultimele cincinale, acesta fiind preţul plătit şi pentru felul meu de a fi, cum să spun?... un scriitor scorţos, incomod, un scriitor care gândeşte şi simte altfel, un scriitor care a dus, fără voia sa, împotriva sa aproape, câteva „războaie mediatice”, pendulând mereu, obositor, până la uzură... între nevoia imperioasă de linişte şi echilibru, pentru a-şi scrie, firesc, cărţile, şi incapacitatea de a tăcea în vreme ce... alţi colegi, nu puţini, se spală pe mâini, tăcerea lor vinovată fiind egală, uneori-adeseori, cu asumarea resemnată a culpei sau... pur şi simplu, cu laşitatea mioritică, pe care o detest din rărunchii felului meu de a fi. Ceea ce ştiu cu fermitate – o fermitate care îmi face sângele să mai şiroiască deocamdată prin vene – este că pe mine m-a creat Dumnezeu, ca să scriu, să citesc şi să visez; sunt scriitor român şi vreau să rămân scriitor român, respectat în ţara lui, în primul rând. Da. Pretind respect. Nu accept să fim înghesuiţi – eu, cărţile mele, cărţile autorilor publicaţi de noi, revista Contemporanul – într-un colţ… mioritic. Vreau să înţeleg din ce motive scriitorul român este dispreţuit în ţara lui. Nu, nu caut să fac dreptate. Dreptatea e o altă meserie. Vreau să înţeleg ce se întâmplă; şi pentru a înţelege, am scris, scriu de, iată, circa treizeci de ani, am lansat pe circuitul mass media Apelul pentru salvarea culturii române vii, şi voi scrie în continuare.)

Nu vi se pare orwellian ceea ce se întâmplă?

În comunicatul de presă referitor la şedinţa consiliului şi a comitetului director al USR din 12 martie 2010, comunicat publicat în presa literară, inclusiv în România literară, nu se menţionează nimic referitor la pericolul de a pierde Casa Monteoru, sediul Uniunii, o clădire-simbol, „mormânt al tinereţilor noastre” (expresia îi aparţine domnului acad. Nicolae Breban), probabil cea mea valoroasă clădire aflată în administrarea USR, nu-i aşa? Ca şi când ar fi vorba de un amănunt lipsit de importanţă, unul, aşa, de duzină, cum ar fi, bunăoară, pierderea unui pix de serie.
Nu vi se pare orwellian ceea ce se întâmplă? Nu vi se pare, stimaţi colegi, membri ai consiliului USR, membri ai comitetului director, nu vi se pare incredibil?

„Dacă un organism nu reacţionează atunci când este atacat, acest organism este fie pervertit, fie mort”

E suficient să urmăreşti, „privitor ca la teatru”, dialogurile, între multe altele, dintre Traian Băsescu şi G. Liiceanu, e de ajuns să urmăreşti curtea făcută de autorul Jurnalului de la Păltiniş sau de H.R. Patapievici preşedintelui ţării, ca să te apuce plânsul... Tinichigii şi ospătari să creştem! Că filosofi... avem destui. La acest capitol, ce mai, îi batem de departe pe toţi, inclusiv pe nemţi! Biata literatură română, care a rezistat cu brio tăvălugului proletcultist. Biata literatură română, care a rezistat uneia dintre cele mai barbare şi sălbatice dictaturi din Europa, dând opere comparabile cu operele de vârf ale Europei, fără nici un complex, de orice speţă! Lipsa de solidaritate a scriitorilor români, în chip evident, îi va costa, se pare, nu puţin; lipsa de solidaritate ne va costa pe toţi, fără excepţii. Poate, inclusiv dispariţia USR. Pierderea Casei Monteoru este, din păcate, un prim semn, nu-i aşa? Ce va urma?
Nicolae Breban susţinea, acum câţiva ani, următoarele: „Dacă un organism nu reacţionează atunci când este atacat, acest organism este fie pervertit, fie mort”. De un timp, mă întreb obsesiv, cu „gravitate disperată” – ar fi spus Rainer Maria Rilke – neştiind ce anume să răspund: noi, scriitorii români, suntem pervertiţi sau... am murit demult?

(Fragment din studiul „Casa Monteoru şi literatura română vie » de Aura Christi. Textul integral va apărea în nr. 5 al revistei Contemporanul - Ideea europeană)
 

Afisari: 1413
Autor: Aura Christi
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter