El nu avea trup, era un fel de crin cu aerul în el. Era frumos ca un înger, dar nu avea chip, numai imaginaţia noastră îi recompune efigia de împărat roman abia desluşită pe monedele de la începuturile Lumii. Ochiul meu ostenit mi-l readuce aşa cum l-am văzut ultima oară în spaţiul de clor al unei camere de spital. Cineva îl îmbrăcase elegant în unicul său costum de duminică şi, cum stătea tăcut şi impasibil, mi se părea un ginere trist care se odihneşte înaintea ceremoniei mult râvnite. Cineva îl îmbrăcase frumos. Faţa lui luminată de fulgerele nopţilor refuzate somnului avea ceva din solemnitatea fragilă a zăpezilor dintâi... Un zâmbet secret, fiind şi ironic m-a apropiat de el, liniştindu-mă. Mi se părea că urma să se ridice, zburând, "prin era şi prin ziduri, aşa cum fluturi un steag înfrânt"... Cineva îl îmbrăcase frumos şi deodată, simţind cum mă pătrunde stiletul singurătăţii, i-am strigat şoptind: Nichita! N-a răspuns, deşi putea să vorbească şi nici nu am îndrăznit să mă apropii prea mult şi să-i întind lujerul florii ce-mi îngheţase în pumnul străns. Simţeam cum "o tonă de zăpadă peste noi se răstoarnă"... Floarea mi s-a părut ca un glonţ al singurătăţii pândind aerul. O refuza zâmbind şi mi se păru că-l aud: "A mirosi o floare este un fapt de mare ruşine... E ca şi cum de propria mamă ţi-ai apropia nările"... Cineva îl îmbrăcase frumos ca pe un ginere pregătit pentru o tainică, dar îndelung râvnită ceremonie. Un zâmbet secret, o sfidare, ironic-miloasă, mă preface într-o sabie de gheaţă. Şi floare îşi desfăcu brusc bobocul, explodând în spaţiul de clor al acelei camere neutre de spital. Niciodată n-am să învăţ că el a murit...