Chiar dacă ar trăi zece vieţi, omul tot nu ar putea dobândi o înţelegere clară şi suficientă a propriei sale firi şi a rosturilor lui în această lume. Uneori nutresc credinţa că destinul fiecăruia este exact ceea ce fiecare gândeşte despre el. Unii înţelepţi consideră că o bună gândire este aceea care continuă idei care au fost deja încercate, alţii cred că o bună gândire are la bază libertatea totală, fără nicio îngrădire. Lumea noastră ne arată cu fiecare zi că, atunci când libertatea este prost înţeleasă, gândirea o ia razna şi, pierzându-şi adâncimile, degradează caracterele oamenilor. Nu mai vorbesc de cei ale căror gânduri nu pot fi spuse cu voce tare. Doamne, înţelege-i şi mai îndreaptă ceva, dacă poţi . Omul se apropie de sine şi se descoperă numai în faţa marilor încercări. „Obstacolele ce împiedică dorinţa devin elanuri ce te imping spre împlinire” (Shakespeare ). Fiu al propriilor sale fapte şi gândiri, omul, această „umbră” a cărui sânge este durerea - după cum ne-a lăsat vorbă bădia Mihai, prin Decebal regele Daciei - , sfârşeşte întotdeauna tragic şi nesătul de nemurire, fără să ştie că a vorbi despre moarte înseamnă a vorbi despre viaţă şi sensurile ei. „Pentru slobozenie şi moşie – spunea Dimitrie Cantemir – cu cinste a muri decât prin mulţi veci cu necinste a trăi”. Vorbind despre „Ispitirea Sfântului Anton„ a lui Flaubert, Paul Valery spunea că a trăi înseamnă sa duci în fiecare clipă lipsa de ceva, să încerci să dobândeşti acel ceva, dar să tinzi prin aceasta a ajunge iar în starea de a-ţi lipsi ceva .
Unde sunt, Doamne, vremurile acelea când întrebările existenţialiste îmi erau total străine şi mergeam la o înmormântare fiindcă mergea mama şi tot satul, fără angoase metafizice, nu ca la ceremonia unei enigme, ci cu plăcerea unui „spectacol” şi satisfacţia unui colăcel din făină de grâu mai bună, când majoritatea copiilor mâncau pâine făcută din mălai? Cel pe care nefericirea îl urmărea şi nu era acolo când „baba” (de obicei femeia cea mai în vârstă) împărţea colacii la sfârşitul prohodului, dintr-un fel de sac în care băga mâna după fiecare colac până la cot – şi uneori pănă la umăr, se apropia spăşit şi pierdut şi zicea:
- Lele Floare, mie nu mi-ai dat colac ...
- Cum nu ţi-am dat?
- Nu mi-ai dat...
Uneori faţa aceea zbârcită şi schimonosită de trecerea vremii se lumina şi o mână uscată cotrobăia prin sacul care parcă nu avea fund, scotea un colăcel şi zicea: „Na!”, alteori „umbra morţii” te privea pieziş şi zicea: „Acuma aşteaptă să dau la toată lumea şi dacă mai rămân îţi dau şi ţie, de ce n-ai fost acolo când am trecut?”. În acea clipă, cel lovit de soartă se simţea pierdut pentru veşnicie şi privea tâmp la noi ceilalţi care muşcam din colăcei şi molfăiam aluatul dulceag cu iz de cărbune şi tulei arşi. În urechile lui reverberau vorbele babei, ca un blestem: ”De ce n-ai fost acolo când am trecut... trecut... trecut?”
În priceperea de a trăi eram atunci nişte începători. Dar, uite că „a trecut baba cu colacii” a rămas ca o înţelepciune, ca un îndemn la veghe care, împreună cu atâtea altele, „ne-au mâncat şi ne-au gÇŽtat”, cum zic bătrânii şi, cu toate acestea, în priceperea de a trăi tot nişte începători am rămas şi foarte rar suntem în stare să hotărâm singuri pe care plante trebuie să le plivim şi pe care să le udăm la rădăcină, unde am greşit şi unde am făcut bine, şi dacă am greşit cine se face vinovat, mintea sau sufletul nostru...?
Acum, când scriu aceste consideraţii, îmi vine în minte o întâmplare foarte nostima şi bine ilustrativa la cele de mai sus. Se juca, la Teatrul Naţional din Cluj, o piesă de succes în care un personaj feminin, episodic, la un moment foarte exact stabilit, ce nu admitea nicio întârziere, intra în scenă si spunea nişte vorbe care, dacă ar fi lipsit, s-ar fi creat o mare confuzie în dezvoltarea povestirii . S-a întâmplat că actriţa respectivă s-a îmbolnavit şi a fost înlocuită cu Vera Mărgineanu, o actriţă arătoasă, foarte dăruită şi muncitoare. Vera, cum se întămplă adesea în teatrele de repertoriu, nu mai fusese distribuită de multa vreme, aşa că, prinzând acest rol mic dar important în economia piesei, şi-a invitat şi ea neamurile şi prietenii la reprezentaţie. A venit la spectacol cu două ore înainte, şi-a potrivit şi îmbrăcat costumul, s-a machiat, a făcut vocalize, a repetat intrarea de mai multe ori, a învăţat replica partenerului pe de rost şi era foarte emoţionată şi îngrijorată să intre în scenă exact la replică. Regizorul tehnic, un neamţ pedant în cămaşă şi cu cravată, care controla tot spectacolul, i-a spus: „Vera, dragă, nu te impacienta, că eu sunt în partea cealaltă a scenei, la arlechin, şi când o să aud replica partenerului, atunci voi ridica mâna. Tu să ai grijă să mă urmareşti. Când o să las mâna să cadă, intri în scenă şi de acolo înainte te descurci, că eşti fată deşteaptă”. Zis şi făcut, numai că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. În momentul când regizorul tehnic a ridicat mâna de atenţionare, cineva l-a întrebat ceva. S-a enervat şi a zis: „Omule, nu mă bate acuma la cap, că n-am vreme de tine, nu vezi că sunt foarte ocupat, trebuie să-i dau intrarea în scena actriţei celei noi, care n-are voie să greşească şi tu mă”... Cand a întors privirea spre actriţă, replica partenerului se consumase. Dezamăgit şi sfârşit, a mai adăugat cu lehamite, fără să coboare bratul: „Na !... Vera ... a trecut”... Cine a vazut faţa Verei în acea clipă a avut viziunea Izgonirii din Rai.
Viaţa fiecăruia dintre noi nu este decat o intrare episodică în Marea scenă a lumii. Zile şi ani ne pregătim să învăţăm, unii demnitatea umana, alţii pe cea a rumegătoarelor. Uneori susţinem cu furie şi încăpăţânare că ne merge bine, când de fapt totul merge prost. Ne sulemenim şi ne cosmetizăm pentru Marea Intrare, cu replica Fundamentală: A fi sau a avea; cu alte cuvinte, ne pregătim să trăim viaţa cât mai bine şi, în momentul în care trecem la fapte, constatăm cu uimire şi mare durere că viaţa noastră, de fapt, A TRECUT...