O scurtă incursiune prin istoria masculină a cugetărilor ce au avut ca sursă de inspiraţie femeia relevă faptul că prezenţa magică, obsedantă sau insuportabilă a acesteia s a făcut simţită peste tot, în orice împrejurare, în orice catastrofă, în orice idee. A fost uneori atât de incomodă încât, în secolul VI, Conciliul ecumenic de la Macon a pus în discuţie dacă femeia are sau nu suflet. S a pronunţat afirmativ cu o majoritate de... un vot. Vorbind despre singurătate, scriitorul englez Alexander Pope zicea că mulţi solitari au părăsit societatea numai aşa cum l a părăsit Eva pe Adam: pentru a conversa confidenţial cu Diavolul. Miguel de Unamuno constata, cu maliţiozitate, că, dintr o sută de legături între un bărbat şi o femeie, în mai mult de nouzeci de cazuri seducătoarea este ea, iar cel sedus este el. Nici Ortega Y Gasset n a fost mai îngăduitor. O fată de cinsprezece primăveri, zicea el, obişnuieşte să aibă un număr mai mare de taine decât un bătrân, iar o femeie de treizeci de ani ascunde mai multe decât un şef de stat. Anatole France, la rândul lui, cita în Sur la pierre blanche, rugăciunea incredibilă, adresată Madonei de o tânără din orăşelul Riviera de Gennes: „Sfântă Maică a lui Dumnezeu, care ai conceput fără să păcătuieşti, dă mi mie harul de a păcătui fără să concep”. Continuîndu l pe Shakespeare („Nestatornicie, numele tău e femeie!”), Tudor Muşatescu zicea că minciuna e de genul feminin, iar o expresie, intrată în folclorul misogin, susţine acelaşi lucru despre memorie, cu specificarea că de aceea ne înşală. Supărat pe femeile pe care toată viaţa le a iubit, Balzac scria, cu obidă: „Femeile sunt obişnuite, prin nu ştiu ce înclinare a minţii lor, să nu vadă într un om de talent decât defectele, iar într un prost calităţile”. Şi tot el făcea o observaţie genială: „Când femeile ne iubesc, ne iartă orice, chiar şi crimele. Când nu ne iubesc, nu ne iartă nimic, nici chiar virtuţile”. Turcii ţin ca femeile lor să fie invizibile şi retrase. Ei spun că, atunci când sunt expuse la lumina zilei, ele au aceeaşi soartă cu a tablourilor valoroase: stârnesc în cel ce se uită la ele, dorinţa de a le cumpăra. „Pe femei le cunosc doar bărbaţii lor” – scria Lev Tolstoi în jurnal. Din cauza asta spunea şi Lesing că toţi soţii zic: a existat o singură femeie rea şi aceea este nevastă mea. În faţa altora ele se prefac cu atâta artă încât nimeni nu le vede aşa cum sunt în realitate, mai ales dacă sunt tinere”. Omul este o trestie gânditoare” – zicea Blaise Pascal, iar Jules Renard că „femeia e o trestie cheltuitoare”.
Toate aceste aspre observaţii masculine sunt nimic faţă de pedeapsa pe care ar putea o aplica o femeie altei femei. Bărbaţii, cu toată slăbiciunea lor faţă de sexul frumos, le cunosc bine psihologia, atunci când nu sunt turmentaţi de dragoste. Şi, când vor să se răzbune pe ele, le pun judecător tot o femeie. La vizigoţi, de pildă, o femeie născută liberă, care se dădea unui bărbat însurat era trecută în puterea soţiei acestuia, ca să dispună de ea după bunul ei plac. Nici CNA ul nu ar putea face o justiţie mai excesivă...
În concluzie, vorba lui A. Bierce, în Dicţionarul Diavolului, „femeile ar fi încântătoare dacă ai putea cădea în braţele lor, fără să cazi în mâinile lor”. Şi toate acestea în condiţiile în care, scria Sabatier, „femeile sunt dădacele noastre în copilărie, tovarăşele noastre în vremea maturităţii, sprijinul nostre la bătrâneţe şi victimele noastre în toate timpurile”.
 

Din cartea "DE CE URÂM FEMEILE?", în curs de apariţie