Războiul dintre sexe a început, probabil, o data cu apariţia sexelor. Mai exact, o dată cu descoperirea identităţii aferente sexului. Fiecare dintre cei doi “locatari” ai unui destin comun, adica femeia şi bărbatul, a considerat că el este mai, foarte, cel mai, aşa că merită supremaţia contextului. Extinsă la scara socială, această supremaţie s-a numit, de-a lumgul timpului, mai întîi matriarhat, apoi patriarhat. Nu ştim cum era în matriarhat, pentru că nu există documente scrise de pe vremea aceea (poate a fost o simplă confuzie a istoricilor), dar putem să ne facem o idée analizând ceea ce se întâmplă în propriile noastre familii: cine cântă, când cântă, cum cântă şi, mai ales, cât cântă. Referirea este, bineînţeles, la alternativa cocoş-găină.
Contrariile sunt, prin definiţie, în război etern. Dar, tot prin definiţie, contrariile se atrag. Civilizaţia orientală a sesizat această dialectică şi a extins-o la scară cosmică, decretînd că universal e guvernat de două principii fundamentale, opuse şi complementare: principiul masculin yang, şi principiul feminin yin. Tandemul taotist al armoniei universale, yin-yang, are corespondenţe - e drept, peiorative, dar deosebit de plastice - în civilizaţia populară românească, prin expresii ca: “sacul şi peticul”, “tusea şi junghiul”, “oala şi capacul”, “la aşa cap, aşa căciulă” etc.
În societatea modernă de tip european, care este patriarhală şi politizată până în măduva… infrastructurilor, bărbatul reprezintă “legislativul”, iar femeia “executivul”. Adică, în subtext, bărbatul este chipul, iar femeia oglinda în care se reflectă acest chip. Analogie oarecum paradoxală, în condiţiile în care se ştie cine, la propriu, se priveşte mai mult în oglindă…
Şi totuşi, femeia-oglindă este o expresie perfect funcţională şi câtuşi de puţin denigratoare a condiţiei femeii în societatea contemporană. Chiar dacă induce idea că femeia e ca luna, adică nu are lumină proprie. Ceea ce, în fond, aşa este… Într-un cuplu veritabil şi exemplar, femeia este realmente oglinda bărbatului, reflexul lui în societate şi în lume, imaginea lui într-un sistem în care “imaginea contează”. O femeie care simte valoarea bărbatului de lângă ea se subordonează acestei valori, pe care o serveşte până la sacrificiu, până la renunţarea de sine. Dar, atenţie! Femeia aceasta se subordonează unui bărbat care, la rândul lui, este deja sclavul unei idei, al unei cauze sau al unui principiu mai presus de persoana sa. Deci unui bărbat care are măreţia umilinţei supreme. Într-o ordine a ierarhiilor valorice, primii care se situează după genii sunt cei care le sesizează genialitatea. Femeia-oglindă are calitatea de a percepe geniul bărbatului şi de a-l reflecta. Bărbaţii sunt lipsiţi, în general, de o asemenea funcţie “reflectorizantă” şi aceasta este principalul lor handicap. Aşa cum, în general, femeia nu are lumină proprie, în afară de propria ei frumuseţe.
Vulgarizînd la maximum conceptul, am mai putea spune, o dată cu Doru Octavian Dumitru, că, pentru bărbatul grăbit, femeia-oglindă prezintă un mare avantaj: poate fi aburită uşor.
 

(Din volumul "DE CE URÂM FEMEILE?", în curs de apariţie)