Criza sexuală este un fenomen firesc şi se manifestă în forme specifice atât la bărbaţi, cât şi la femei. Vârsta la care apar primele simptome diferă de la caz la caz dar, în mare, ea a fost delimitată ca fiind 30 de ani la femei şi 40 de ani la bărbaţi. Criza sexuală este, de fapt, una dintre formele cele mai acute ale crizei existenţiale în general. Ea marchează un moment al bilanţului, al “investiţiilor” falimentare, al satisfacţiilor şi eşecurilor, al evaluării corecte şi a resurselor rămase. Este un moment al maturităţii şi este însoţit, de regulă, de o panică paralizantă: timpul s-a scurtat, trupul s-a uzat, creditul aparent nelimitat primit la naştere şi-a dezvăluit termenul şi clauzele nemiloase.

Tinereţea este anotimpul iubirii, al arderilor inconştiente, al experienţelor permise şi nepermise, al sexului fără frontiere. Cine n-a iubit până acum, nu va şti cum s-o facă de acum înainte, iar cine a fost fericit şi nu şi-a dat seama, va trăi fără amintiri. “Eu ţi-am dat-o ca s-o dai / Nu să-mi vii cu ea în Rai” – este pusă la punct, într-o snoavă populară, o femeie virtuoasă care a ajuns virgină în Rai, în speranţa că va obţine viaţa veşnică. Este, de fapt, parafraza autohtonă şi uşor licenţioasă a parabolei cu talanţii îngropaţi în pământ.
Se spune că bărbaţii îmbătrânesc de la brâu in jos, iar femeile de la brâu în sus. Cu alte cuvinte, bărbaţii îşi păstrează la bătrâneţe farmecul şi sex-appeal-ul, dar degeaba, pentru că de la brâu în jos… Iar femeile ar vrea, ar dori…, dar tot degeaba, pentru că aspectul fizic nu le mai ajută. Pare o farsă a naturii, această ordine sucită a lucrurilor. În realitate nu e nici farsă, nici ordine sucită, ci o temă de meditaţie pe care viaţa ne-o propune, iar noi tragem concluzii după cum ne ţin curelele minţii.
 

Femeia la 30 de ani este o femeie care a făcut destule prostii cât să ştie care e diferenţa dintre ciocolată şi ambalaj, dintre ceea ce este un bărbat şi ceea ce pare el. Este o femeie matură, care ştie că nu mai are nici timp, nici voie să greşească prosteşte, ştie că bărbaţii adevăraţi nu se găsesc pe toate drumurile. Ştie, mai ales, la ce folosesc bărbaţii şi cam care le este termenul de garanţie. Termen care poate fi prelungit în funcţie de ceea ce oferă o femeie, nu de ceea ce pretinde ea de la un bărbat. O femeie care nu ştie ce să ofere, cum să ofere şi cui să ofere rămâne cu buzele umflate, se supără şi devine feministă, în timp ce una care ştie toate acestea adună potul cel mare. Şi nu-i pasă că acest pot aparţine altei femei, dacă el nu e bine păzit. Face acest lucru fără milă, fără scrupule, fără să clipească. Pentru că nu e vorba de un rapt, ci de o licitaţie: câştigă cine oferă mai mult.

O femeie lucidă care îşi caută fericirea nu va fi niciodată feministă. Feminismul este un eşec al individului (al individei, de fapt) în faţa confruntării cu propriile probleme şi refugiul într-o mişcare revendicativă cu caracter social. Primul succes al feminismului în România s-a materializat în timpul lui Ceauşescu, când s-a experimentat şi prima globalizare (acordul global, vă mai amintiţi?). Consecinţele au fost dezastruoase, în primul rând pentru femei: “Firi-al dracu’ de global / Mi-ai făcut muierea cal” – semnala un distih din folclorul Rezistenţei anticomuniste, cules şi cântat astăzi de Tudor Gheorghe. Fericirea nu se obţine, deci, prin revendicări sociale, ci prin soluţii personale. “Găina bătrână face zama bună” – pare o concluzie de bun-simţ, pe care, însă, numai femeile puternice şi lucide o pot pune în practică. Iar pentru aceasta nici măcar nu trebuie să fie morcovul tânăr. Doar să nu fie tăiat felii de vreo gospodină iresponsabilă.

Din cartea DE CE URÂM FEMEILE?, în curs de apariţie