Avem acces la dimensiunea reală a lucrurilor, indiferent dacă suntem credincioşi sau atei. Cu un simplu efort de logică putem constata că sexualitatea nu are cum să fie vulgară în sine, din orice perspectivă am aborda problema. Fie şi pentru simplul motiv că viaţa este sacră. Şi, dacă viaţa, care constituie fala şi frumuseţea planetei Pământ (ceea ce o face, până la noi descoperiri, unică în sistemul solar şi, poate în Univers), este sacră, cum poate fi vulgară, ba chiar obscenă, sexualitatea care o determină? Şi totuşi, mentalitatea generală aşa priveşte lucrurile: sexul este ceva ruşinos şi nociv, la care copiii nu trebuie să aibă acces, iar exhibarea lui, aluzivă sau directă, este imorală şi coruptivă etc.
Consecinţele în plan social ale acestei atitudini colective de respingere sunt pe măsură: nu există o lege a prostituţiei care să reglementeze existenţa caselor de toleranţă (care oricum există), publicaţiile considerate ca având conţinut obscen sunt trecute la index, iar programele TV care promovează sexualitatea sunt în permanenţă pasibile de… CNA. De ce oare? De ce este considerat atât de vulgar sexul? Dar este el într-adevăr vulgar?
Se prea poate că nu. Se prea poate ca sexualitatea să fie, de fapt sacră, ca tot ce are legătură cu creaţia, iar interdicţiile care au cenzurat-o dintotdeauna să fi avut iniţial rolul de a-i conserva sacralitatea şi misterul. Chiar lipsa de acces la practica sexuală până la o anumită vârstă poate fi considerată un program iniţiatic, potrivit căruia un om trebuie să ajungă la un anumit grad de gândire şi de trăire pentru a fi apt de aşa ceva. Lipsa de comunicare a dus însă la confuzia (şi în cele din urmă la concluzia) că ceea ce este interzis este neapărat rău, ruşinos sau degradant. În Decalog, însă, nu scrie: “Să nu faci sex!”. Scrie: “Să nu preacurveşti”. Preacurvia nu înseamnă obscenitate, ci încălcarea unei reguli a sacralităţii, o coborâre a actului sexual într-un plan inferior, laic, o profanare a misterului. De asemenea, în Decalog nu scrie “Să nu faci dragoste cu femeia ta!”, ci “Să nu râvneşti la femeia altuia”. Sunt doar reguli metodologice, nu interdicţii absolute.
Veneraţia iniţială, care a stat la baza cenzurii sexuale, s-a transformat în pudoare ipocrită şi, ulterior, în ipocrizie sexuală, subminând însăşi ideea de familie. Căci familia nu este (sau n-ar trebuie să fie) o simplă celulă a societăţii, aşa cum am învăţat la şcoală. Ea este o instituţie sacră care protejează şi conservă caracterul mistic al actului sexual, în nici un caz un buncăr al promiscuităţii. Copiilor le este interzis să ştie ce fac mama şi tata în intimidate, dar nu pentru că fac ceva urât şi ruşinos, ci pentru că ei, copiii, nu au acces raţional la ideea de sacralitate. Mai grav e că nici părinţii nu pot înţelege acest lucru şi le servesc copiilor explicaţia că sexul e vulgar şi ruşinos şi ca atare… n-au voie. Dar şi mai grav este când întreaga societate se raliază acestei atitudini, incriminând vehement orice abordare nuanţată şi grăbindu-se să asimileze sexul cu obscenitatea. Concluzia ar fi că, dacă tot ceea ce este sexual este şi obscen, nu ne rămâne decât să ne fie ruşine că ne-am născut.
 

(Din volumul "DE CE URÂM FEMEILE?", în curs de apariţie)