Într-o referire la opera pictorului flamand Peter Bruegel cel Bătrân, regretatul scriitor A. E. Baconski, mort la cutremurul din 1977, făcea o analogie uluitoare. Astfel, el compara pictura lui Bruegel cu văduva frumoasă dintr-una din povestirilor lui Boccaccio. Respectiva văduvă, asaltată până la hărţuire de avansurile unui curtezan bogat, dar indezirabil, ajunsese să trimită noaptea, în patul acestuia, o slujnică bătrână şi hidoasă. Sensul analogiei era următorul: opera lui Bruegel avea (are) ironia supremă de a se oferi iluzoriu privitorului grobian, infirm la solicitările frumosului, ignorant şi nepăsător la mesajul artistic, dar care poate încerca totuşi plăcerea epidermică a glumei îndoielnice, a unui prohab descheiat sau a cine ştie cărui detaliu amuzant. În acelaşi timp, oferă satisfacţii depline privitorului calificat, instruit, degustătorului rafinat de artă.
 

Cititorul de ziar are, în momentul anterior lecturii, o psihologie asemănătoare cu cea a copilului bolnav, care agreează sau respinge medicamentul binefăcător, în funcţie de culoarea sau gustul acestuia, nu pentru efectul său curativ sau profilactic. Medicamentele, se ştie, sunt în general amare sau greţoase. Dar dacă sunt introduse în capsule colorate sau dulci, copiii înghit capsulele şi, odată cu ele, medicamentul. „Capsula” unei ştiri se constituie din mai multe elemente: titlu, forma de redactare, aşezarea în pagină etc. Prelungind analogia, se poate spune despre un ziar că e imoral sau nociv atunci când a devenit o simplă capsulă goală sau, mai rău, o capsulă umplută cu otravă.
 

În accepţia strictă a unei posibile teorii a ambalajului (pe care încercăm să o sugerăm aici), chipul şi trupul femeii reprezintă, ele însele, componentele unui ambalaj complex, polivalent şi multifuncţional, constituindu se în cea mai fabulosă lecţie de advertising pe care ne-o dă natura. Este clar că trupul femeii, armonia liniilor şi a formelor, ascund (sau exprimă) un mesaj erotic, o trimitere subliminală spre triunghiul misterios al voluptăţii finale: sexul. Care, cantitativ, este insignifiant în economia ansamblului. Şi totuşi, câtă bogăţie estetică, ce belşug de forme, ce ambalaj sofisticat învăluie acest liman până mai ieri secret, aflat la intersecţia liniilor de forţă ale trupului, la capătul căutărilor, iscodirilor, explorărilor minţii şi privirii masculine.

Un specialist în marketing ar rezuma toate acestea la un concept vulgar care, în economia de piaţă, se numeşte aspect comercial. Puterea de sugestie a acestui ambalaj, concret şi inefabil în acelaşi timp, este atât de puternică încât, de a lungul timpurilor moderne, i s-a dedicat o adevărată industrie, inepuizabilă ca resurse şi extraordinar de prosperă: modelingul. Domeniul s-a prefecţionat (s-a „perversionat”, am putea spune) atât de mult, încât ambalajul a devenit suport al altor ambalaje - produsele vestimentare. Care, dincolo de aspectul lor strict utilitar, dezvăluie segmente, suprafeţe, porţiuni din ambalajul de dedesubt. Iar acesta, la rândul lui, exprimă acelaşi irezistibil mesaj sexual.
 

Toate cele trei domenii semnalate (operele de artă, ziarele şi corpul femeii) sunt exemple, mai mult sau mai puţin inspirate, ale aceleiaşi teorii a ambalajului, pe care am mai putea-o denumi, într o formă nuanţată, teoria ofertei iluzorii. Căci de multe ori, într-un ambalaj atrăgător (fie el tablou, ziar sau femeie), nu găsim ceea ce ni se induce că ar fi. Uneori nu găsim nimic. O femeie, de pildă, care este superbă şi atât (adică doar formă fără fond, cum ar zice Titu Maiorescu) nu e decât un ambalaj în stare pură.