Unii zic că declaraţiile de dragoste s-au banalizat. Alţii, mai rău, că sunt doar o strategie de manipulare a viitoarei „victime”. Mai sunt şi supravieţuitori ai unui romantism desuet, pentru care declaraţiile de dragoste au şi consistenţă, şi eficienţă. Dar, indiferent de opiniile pe această temă, în care fiecare are partea lui de dreptate, declaraţiile de dragoste nu au fost abolite total. Doar că li s-a schimbat „vestimentaţia” verbală şi li s-a restrâns conţinutul. Adică, pe de o parte, limabjul a pierdut din ceremonial, dar a câştigat în firesc şi naturaleţe, iar pe de altă parte accentul nu mai cade pe promisiunea metaforică, pe minciuna poetică (luna de pe cer, castel în Spania etc.), ci pe invitaţia directă la o partidă de sex sau pe analogiile utilitare: „Eşti frumoasă ca o limuzină”, „Eşti contul meu. Contez pe tine”, „Fii piscina mea de lux”, „Iubitul meu, fierbinte ca nisipul/ Vrăjeşte-mă şi fură-mă cu jeepul” etc.
Pe vremea lui Ceauşescu, când căldură şi apa caldă deveniseră un lux, bărbaţii agăţau femeile pe stradă cu formula ingenioasă: „Psst! Am apă caldă!”. Între timp lumea a evoluat şi, după cum se vede, argumentele s-au adaptat şi ele la condiţiile economiei de piaţă. Bădărănia patentă, de genul „Domnişoară, dansaţi, sau te pleznesc?” s-a camuflat în etalarea „ameninţetoare” a teancurilor de dolari sau de euro, care intimidează şi atrag în acelaşi timp. Senzualitatea a „evoluat” şi ea, de la mângâieri la pipăieli şi, în cele din urmă, la inventarul corporal. Au rămas undeva, în preistoria iubirii, tulburătoarele versuri ale lui Nikita: „Spune mi, dacă te aş prinde-ntr-o zi/ şi ţi-aş săruta talpa piciorului/ nu-i aşa că ai şchiopăta puţin după aceea/ de teamă să nu-mi striveşti sărutul?”. De teama ridicolului sau a cine ştie cărei acuzaţii de mentalitate învechită sau provincială, oamenii se predau fără luptă acelei pseudo-emancipări care se numeşte, de fapt, libertinaj. Dragostea devine astfel o simplă necesitate fiziologică, împreunarea – competiţie sportivă, şoaptele de amor – precizări sau indicaţii tehnice.
Şi totuşi, sentimentele supravieţuiesc. Uneori în viaţă, alteori doar în filme. „Tu mă faci să vreu să fiu mai bun” – îi spune, învins de iubire, răutăciosul personaj interpretat de Jack Nicholson lui Hellen Hunt, în filmul „Mai bine nu se poate”. Expresia iubirii poate atinge, uneori, sublimul. Cuvintele se confundă cu ceea ce exprimă, dezarmând orice suspiciune de ipocrizie sau minciună. Rugăciunea concepută de Antoine de Saint Exupery pentru soţia sa, Consuelo, este, poate, cea mai frumoasă declaraţie de dragoste care s-a scris vreodată: „Doamne, fă-mă să semăn mereu cu cea pe care bărbatul meu o citeşte în mine. Doamne, Doamne, salvează-mi bărbatul, pentru că el mă iubeşte cu adevărat şi fără el aş fi prea orfană. Şi mai fă, Doamne, ca el să moară primul, pentru că vrea el să pară puternic, dar este cuprins de teamă când nu mă aude că fac gălăgie prin casă. Doamne, scapă-l mai întâi de teamă. Ajută-mă să fac mereu tărăboi prin casă, chiar dacă va fi nevoie să sparg câte ceva din când în când”.
De la sublim la ridicol nu este însă decât un pas. Mimarea sentimentului iubirii duce adesea la „grandioase” accidente gramaticale, care divulgă caricatural impostura. „Domnişoară, eşti unsoare!”, îi scria, pe un şerveţel roz, într-un restaurant de lux, un cavaler tomnatic unei distinse vertebrate blonde. „Domnule, maţ fermecat!” – i-a întors aceasta complimentul, prin acelşi curier-ospătar.
 

(Din volumul "DE CE URÂM FEMEILE?", în curs de apariţie)