Se încarcă pagina ...

Mostenirea lui Lancereaux, rostul medicinei si istoria spitalelor

Data publicarii: 20.03.2017 22:21:00

Domnilor, vă întrebaţi, poate, de ce v-am chemat în acest aşezământ?

V-am chemat ca să vă fac câteva lecţii clinice - şi v-am chemat aici, căci n-am avut unde în altă parte. Într-adevăr, pentru mine nu este loc în spitalele din Bucureşti. Cei ce au reuşit să intre în aceste spitale, au avut precauţia să închidă uşa şi chiar să o zăvorască cu regulamente, care fac ca nimeni să nu mai poată pătrunde acolo - afară, bineînţeles, de dânşii şi de ciracii lor.

 

Dar mulţi dintre D-voastră mă vor întreba: De ce vrei să ne faci nişte lecţii clinice? Nu ne sunt oare de ajuns lecţiile ce ni le fac profesorii de clinică?

Desigur că aceste lecţii, primite de la profesorii D-voastră, sunt la rigoare suficiente; ele constituie un fel de clinică clasică, pe care orice medic e dator s-o cunoască.

Ceea ce vă aduc eu sunt ideile personale ale unui om de geniu care, nemulţumit cu rutina şi cu obscurităţile clasicismului medical, a clădit medicinei, piatră cu piatră, un palat măreţ, cu ferestre largi şi luminoase, în care se vede clar.

Acest om este LANCEREAUX. (n.r. Étienne Lancereaux, medic francez cunoscut pentru contribuțiile aduse în cercetarea diabetului zaharat, profesorul lui Nicolae Paulescu).

Şi ca să ştiţi cine este LANCEREAUX, e de ajuns să vă spun că omenirea n-a avut niciodată un medic mai mare ca dânsul.  

Vă miră mult cuvintele mele!

Într-adevăr, acest nume nu l-aţi întâlnit decât rareori în cărţile de medicină şi aproape nimeni dintre profesori nu l-a pronunţat înaintea D-voastră.

Veţi zice poate că admiraţia mea se explică prin împrejurarea că am fost crescut la şcoala acestui maestru. Dar pietatea elevului se află aici în faţa datoriei profesorului, care trebuie să-şi cântărească toate vorbele ce rosteşte şi să probeze tot ceea ce afirmă.

 

Ei bine, Domnilor, repet sus şi tare că medic ca LANCEREAUX n-a mai fost altul. Şi această afirmaţie o voi demonstra, cu probe palpabile, în lecţiile viitoare.

Pentru moment, reţineţi faptul că, nici înainte de LANCEREAUX, printre medicii celebri, ca LANNEC, TROUSSEAUX, RAYER - nici în timpul său, printre colegii săi renumiţi, ca CHARCOT, POTAIN, BOUCHARD - şi nici printre medicii altor ţări, ca BRIGHT, ADDISON, VIRCHOW, nu găsim pe nimeni care să-l egaleze, ca observator fără seamăn şi ca spirit ştiinţific extraordinar.

El singur a înţeles importanţa noţiunii de cauză şi a pus medicina pe drumul unei adevărate ştiinţe.

Pot zice că LANCEREAUX a fost pentru medicină ceea ce CLAUDE BERNARD a fost pentru fiziologie, ceea ce PASTEUR a fost pentru microbiologic.

Iată omul ale cărui idei vin să vi le împărtăşesc.

LANCEREAUX, murind, mi-a lăsat mie greaua povară de a duce la bun sfârşit o carte, de o importanţă capitală, pe care n-a avut vremea s-o termine. În acelaşi timp, mi-a dat şi sarcina morală să fac cunoscută lumii opera lui, care e imensă.

Dar o asemenea moştenire e peste puterile mele. Aici, în Bucureşti, mai ales, sunt ca într-un puţ. Oricât voi strigă, nu mă va auzi nimeni.

Voi face şi eu ce voi putea.

Din fericire, vă am pe D-voastră, care sunteţi în stare să vă pasionaţi, - după cum m-am pasionat şi eu - pentru adevărul ştiinţific. Vom organiza astfel o falangă românească, ce va merge să arate Franţei că cel mai mare dintre medicii lumii este fiul ei - fiu oropsit, căci, din nenorocire, n-a fost înţeles.

Am de gând să vă vorbesc anul acesta, mai întâi, despre afecţiunile rinichiului - şi pe urmă despre afecţiunile cordului şi ale vaselor (artere/vene şi limfatice) - , subiecte asupra cărora LANCEREAUX a lăsat lucrări nepieritoare.

Dar pentru a pricepe bine afecţiunile rinichiului, trebuie să încep prin a vă descrie nişte sindroame ca albuminuria, ca uremia - sindroame oarecum întinerite prin cercetări făcute în laboratorul meu... dacă adevărul mai are trebuinţă de întinerire.

Aceste sindroame vor face subiectul lecţiilor viitoare.

Pentru astăzi, daţi-mi voie să vă întreţin, spunându-vă câteva cuvinte despre spiritul ce se cuvine să-i însufleţească pe medici, când se află în faţa bolnavilor, într-un spital ca acesta în care ne aflăm.

Dar, ce este un medic?

Ce este un bolnav?

Ce este un spital?

 

 I. Ce este un medic?

 

Un medic este un om care exercită medicina. Dar ce este medicina?

Medicina este o ştiinţă şi, în acelaşi timp, o profesie.

1 - Ca ştiinţă, medicina studiază omul, - şi-l studiază întreg, corp şi suflet, din punctul de vedere morfologic, fiziologic şi patologic.

Într-adevăr, medicina, după cum ştiţi, studiază:

a) - forma corpului omenesc şi a organelor ce-l constituie (anatomia), - structura intimă a acestor organe (histologia) - precum şi evoluţia şi reproducţia individului (embriologia, obstetrica);

b) - fenomenele vitale de nutriţie şi de relaţie (fiziologia);

c) - bolile generale şi afecţiunile organelor, care tulbură fenomenele vitale de nutriţie şi de relaţie (nosologia şi patologia).

Prin urmare, medicina studiază omul şi, singură printre ştiinţe, are omul ca unic obiect al studiului ei.

Ce e mai mult - medicina, fiind o ştiinţă cu aplicaţii practice, are meritul de a pleca numai de la fapte pozitive; ea nu urmează sisteme sau utopii, care fiind întocmite pe o cunoştinţă imperfectă a omului, nu servesc decât să inducă lumea în eroare.

Medicina cunoaşte deci în mod real omul; ea ar trebui să fie principala bază a filozofiei.

2. - Ca profesie, medicina serveşte pe om:

a) - prin igienă, ce-l protejează de boli;

b) - prin terapie, ce-i alină durerile şi caută să-l vindece sau, cel puţin să-i evite moartea.

Dar nu e numai atât.

Profesia unui medic îl obligă să se devoteze pentru cei ce suferă şi, de multe ori chiar, să-şi rişte viaţa pentru a scăpa pe aceea a altora. În ce altă profesie se găseşte abnegaţia absolută de sine, pe care medicina o impune celor ce o exercită?

Este evident deci că, dintre toate profesiile, medicina este cea mai binefăcătoare.

Dar, - în plus - medicul, prin profesia sa, devine prietenul şi chiar confidentul celor ce suferă - bogaţi sau săraci, tineri sau bătrâni - , care-l ascultă şi se supun orbeşte la prescripţiile lui. Ori, cum un medic instruit cunoaşte instinctele şi prin urmare şi patimile, îi este uşor ca - prin grai şi prin exemplu - să poată să lumineze omenirea şi să-i îndrumeze educaţia socială, care combate aceste patimi - adică să răspândească principiile adevăratei morale ştiinţifice.

Astfel, părintele medicinei, HIPOCRATE, a avut dreptate să zică; „scopul final al medicinei nu este numai să vindece sau să prevină bolile - ci încă să perfecţioneze pe oameni şi să-i facă mai fericiţi, făcându-i mai buni”.

Medicul trebuie deci să fie, în acelaş timp, un savant care iubeşte din tot sufletul ştiinţa medicală, adică ştiinţa omului; să fie o fiinţă care se jertfeşte pentru alţii, până la moarte şi, în sfârşit, să fie un învăţător al omenirii sau mai bine zis, un apostol al moralei... şi aşa ar fi în realitate, dacă confraţi nedemni n-ar fi deschis tarabă în templul sacru al medicinei.

Acum înţelegeţi înalta demnitate a profesiei medicale şi respectul ce i se dă din toate părţile. „Cinsteşte pe medic”, zice Biblia, căci ai trebuinţă de el”.

 

II Dar ce este un bolnav?

 

Un bolnav este un individ în al cărui organism s-au produs - sub influenţa unei cauze patogene - tulburări ale funcţiilor vitale de nutriţie sau de relaţie, tulburări care-i pot ameninţa existenţa.

Sunt bolnavi care, fiind săraci, nu pot să-şi procure îngrijiri medicale, şi din cauza bolii nu mai sunt în stare să-şi agonisească nici măcar cele necesare pentru întreţinerea vieţii.

Astfel de bolnavi - care ar pieri dacă ar fi părăsiţi - vin la spital.

În asemenea condiţii se află, de pildă, un dulgher care, căzând de pe o schelă, şi-a frânt o mână sau un picior, un ţăran care, lovit de pelagră, şi-a pierdut minţile, un orăşean care, doborât de tifos, zace în neştire timp de trei săptămâni.

Dar, alături de lucrătorul căzut de pe schelă şi victimă a muncii - alături de ţăranul şi de orăşeanul, victime de multe ori ale unei organizări sociale defectuoase - , veţi întâlni la spital indivizi - şi încă în mare număr - victimele propriilor lor patimi (adică ale instinctelor deviate de la adevăratul lor scop) - indivizi care inspiră scârbă şi care par a nu fi demni de nici un interes.

Veţi întâlni bunăoară pe beţivul care, nevrând să-şi înfrâneze pofta de băutură, aruncă în ghiarele cârciumarului tot ce agoniseşte, până şi hrana copiilor lui; - care înveninează viaţa unei nenorocite soţii; - care-şi dezonorează părinţii; - care e ruşinea familiei şi plaga societăţii; - şi care sfârşeşte în imbecilitate, dacă oftica, dreapta pedeapsă a unei asemenea sinucideri, nu a venit să scurteze o existenţă degradantă.  

Veţi găsi, de asemenea, pe desfrânatul care, nepricepând sau bătându-şi joc de importanţa instinctului genital, al cărui scop este reproducerea - nu vede într-însul decât un mijloc de a-şi procura gâdilituri plăcute şi abuzează de actele generării, până devine tabetic, sau contractează boli, pe care poporul le numeşte, cu drept cuvânt, ruşinoase.  

Să oprim aici această enumeraţie dezgustătoare.  

Dar, în spital, veţi mai descoperi şi oameni de alte naţii, ca unguri, greci, ovrei... naţii chiar duşmane nouă şi care duc în contra noastră, unele, o luptă pe viaţă sau pe moarte.  

Or, toţi aceşti oameni, - buni sau răi, virtuoşi sau vicioşi, conaţionali sau inamici - primesc în spital aceleaşi îngrijiri, fără să se ţină seamă de meritele sau de nemernicia lor.  

Care este explicaţia acestui fapt?  

N-am putea oare să-i distrugem pe aceşti bolnavi, sau cel puţin să ne scăpăm de cei vicioşi, care sunt o povară pentru societate şi de cei de altă naţie, care sunt un pericol pentru neamul românesc?  

În antichitate, pe timpul romanilor, sclavii bolnavi, care nu mai puteau servi stăpânilor, erau abandonaţi într-o insulă, unde mureau de foame.  

De altminteri, chiar faimoasa lege, zisă naturală, a lui DARWIN, lupta pentru trai, ne invită să nu-i cruţăm pe bolnavi - care trebuie să fie suprimaţi ca nişte concurenţi căzuţi - căci în această luptă nu supravieţuieşte decât cel tare, adică cel sănătos, pe când cei slabi, adică cei bolnavi, sunt condamnaţi să piară.  

Homo, homini, lupus!  

V-am arătat, însă, altădată, că această hidoasă lege nu există în natură, ci numai în mintea smintită a câtorva atei materialişti.

 

Dar, îmi veţi zice: oamenii, ca şi animalele, au un sentiment instinctiv de compătimire, de milă, pentru semenii lor ce suferă.

Ei, bine, acest sentiment, intens pentru membrii familiei, slăbeşte din ce în ce pentru membrii tribului şi ai naţiei şi ajunge să fie aproape nul pentru membrii omenirii - şi atunci se numeşte filantropie.  

În tot cazul, mila nu exista pentru vicioşi şi mai ales pentru duşmani - prin urmare instinctul milă nu a putut prezida la alcătuirea spitalelor.

Atunci, care este cheia acestei enigme?

 

III Ce este un spital?  

 

Să lămurim şi noţiunea de spital. 

Un spital este un aşezământ - fundat de o persoană sau de o asociaţie de persoane - în care bolnavii săraci găsesc, gratis, îngrijirile medicale de care au trebuinţă, precum şi tot ce le este necesar pentru întreţinerea vieţii, în timpul bolii lor.  

Este evident că orice spital trebuie să aibă o clădire care să îndeplinească anumite condiţii de dispoziţie generală şi interioară, de aerisire, de încălzit etc., să posede un mobilier convenabil, să dispună de venituri suficiente pentru a putea face faţă, în mod larg, la toate necesităţile bolnavilor, să aibă un personal medical şi infirmier instruit şi devotat.  

Dar de când există spitalele?  

Instituţia spitalelor este de dată relativ recentă. Numeroase cercetări istorice şi arheologice arată că în vechime n-au existat spitale.  

Într-adevăr, iată ce zice în această privinţă, într-o lucrare bine documentată, un autor a cărei competenţă este incontestabilă.  

„Nici un stabiliment public, destinat în mod special şi unic bolnavilor, nu pare să fi existat în anticul Egipt”.  

„De asemenea, nu se găseşte nici o urmă de instituţii ospitaliere la evrei... Bolnavii şi infirmii se adunau sau erau transportaţi în pieţele publice, lângă piscine, la răspântii sau sub portice, pentru a primi sfaturi de la trecători - care au suferit ei înşişi sau au văzut pe alţii suferind de o asemenea boală”.  

Aceleaşi lucruri se petreceau şi la alte popoare vechi, bunăoară la Mezi, la Perşi...

„În India, spitalele erau cu totul necunoscute...”  

„În China, nu numai că în secolele trecute n-au existat spitale, dar nu se găsesc încă nici astăzi”.  

„Oraşele Greciei posedau mai toate, sub numele de Geroniae, de Gerusiae, edificii publice unde bătrânii, care aduseseră servicii eminente patriei, erau întreţinuţi pe socoteala Statului. Cynosargul era locul unde erau adunaţi copii abandonaţi; iar Xenodochul, deschis tuturor străinilor, nu primea decât oameni sănătoşi. Dar nicăieri nu este făcută vreo menţiune despre edificii destinate în mod special bolnavilor”.  

„Până în primele secole ale Erei creştine, romanii, ca şi grecii, n-au avut spitale”.  

Mai târziu, „atunci când religia lui Hristos veni să spună omului că o fiinţă omenească ce suferă este un frate ce trebuie alinat, - numai atunci, fu posibil să se creeze adevărate spitale”.

Spitalele sunt o inspiraţie a carităţii creştine”.   

Încă de pe la jumătatea secolului al III-lea şi mai ales în secolul al IV-lea, începură, atât în Orient cât şi în Occident, să se ridice azile unde erau adăpostiţi şi nutriţi infirmii săraci.  

Dar primul spital pentru bolnavi a fost fondat la Roma, în anul 380 sau 381, de o pioasă femeie creştină, Fabiola, ale cărei fapte bune ne-au fost transmise prin scrierile Sfântului Ieronim. 

Pe la aceeaşi epocă (anul 372), Sfântul Vasile, Episcopul Cesareei Cappadociei, zidi la porţile acestei cetăţi un azil celebru unde se primeau şi se îngrijeau bolnavii: „îndată ce ieşi din cetate - zice Sfântul Grigore din Nazianz - vezi un oraş nou, care este sanctuarul pietăţii. Acolo boala, îndurată fără murmur, pare a fi o încercare binecuvântată; acolo caritatea străluceşte în operele sale”.    

Mai târziu, sub împăratul Justinian şi sub urmaşii săi, asemenea azile se înmulţiră în Orient - şi tocmai pe la sfârşitul secolului al Vl-lea apărură spitale şi în Occident. Mai întâi ca anexe ale bisericilor şi mănăstirilor, apoi ca stabilimente de sine stătătoare.

 

 Din aceste fapte istorice rezultă că: 

 Spitalele n-au existat în antichitate; ele au apărut în primele secole ale erei creştine şi sunt efectele carităţii. 

 

(Conferinţă de deschidere a lecţiilor de medicină, făcută în aşezământul spitalicesc „Betleem", din Bucureşti, în ziua de 12 mai 1913) 


 Sursă: Dr. Nicolae C. Paulescu,  „SPITALUL, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria”, Editura Babel / Editura Vicovia

 

Afisari: 355
Autor: NICOLAE PAULESCU
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter