Într-o ţară ca România, cel mai scurt drum spre dictatură e democraţia. O bună exemplificare este chiar situaţia recentă, cu votul pentru Parlamentul unicameral. Practic, prin acest vot, s-a anulat toată istoria României de la 1866 până în 1946 şi din 1989 încoace. Nu numai că electoratul n-a fost informat în niciun fel despre ce e aia bicameral şi unicameral, dar i s-a pus sub nas buletinul de vot exact în ziua prezidenţialelor, când oamenii erau oricum ameţiţi de conflictele şi contradicţiile specifice perioadei. Nu că n-ar fi fost nevoie de un referendum, nu că n-ar trebui schimbată Constituţia sau reconfigurate atribuţiile Camerei Deputaţilor sau Senatului. Dar de ce Parlament unicameral şi de ce acum? Mă mir retoric, bineînţeles, pentru că ştiu, ca mulţi alţii, că e vorba de un joc infam, care va pune în pericol tot ce a mai rămas nedistrus de la revoluţie încoace. Parlament unicameral înseamnă Marea Adunare Naţională, impusă de sovietici în 1946, când a fost desfiinţat pentru prima dată Senatul. Se invocă modelul suedez, dar Suedia are 9 milioane de locuitori şi e monarhie. Iar numărul membrilor acestui parlament unicameral este de 400. Ca să respectăm proporţia, ar trebui să avem (la o populaţie de 20 de milioane) un unicameral cu 800 de membri). Putem pertracta la infinit pe tema asta, cu argumente pro şi contra şi nu vom ajunge la nimic. Şi oricum e prea târziu. Pentru că problema nu era a Parlamentului, ci a parlamentarilor. EI trebuiau schimbaţi, nu instituţia. Parlamentul bicameral a fost validat de istorie, Parlamentul unicameral fost impus cu forţa şi invalidat în decembrie 1989.
Trăim o situaţie fără precedent, în care democraţia îşi arată dramatic limitele. Nu poţi, nu e corect, nu e moral şi, în plus, este extrem de periculos, să dai putere de decizie unui electorat pe o temă necunoscută, neprezentată, nedezbătută. E ca şi când l-ai pune pe un copil de şapte ani să conducă un vapor sau să piloteze un avion, ambele cu pasageri. Ei, bine, acestui electorat neantrenat i s-a indus opţiunea pentru Parlamentul unicameral (pe considerentul că e mai uşor de întreţinut). În plus, parlamentul unicameral este, în condiţiile date, nu doar anacronic (varianta târzie a Marii Adunări Naţionale) ci şi primul pas spre dictatură.
Cred că, atunci când ai o infecţie la un deget, e mai bine să tratezi buba, decât să amputezi mâna. Dacă Parlamentul e bolnav, înlocuieşti parlamentarii, nu desfiinţezi Senatul. Pentru că am putea avea un parlament unicameral cu parlamentari la fel de corupţi şi, în cazul acesta, cât de semnificativă financiar ar fi diferenţa faţă de cel bicameral? Vor fi mai puţini parlamentari care vor fura la fel de mult cât două camere. Dacă fiecare senator sau deputat şi-ar fi făcut treaba conform fişei postului, câştigul pentru ţară ar fi fost enorm. Problema e că ei NU ŞI-AU FĂCUT TREABA! Au avut treabă să-şi umple buzunarele, în orice chip, pe orice căi, prin orice mijloace. Acesta e motivul pentru care sistemul numit România nu funcţionează, nu faptul că am avut Parlament bicameral. Am avut... Acum avem Marea Adunare Naţională. Bravos naţiune!
Mai avem de făcut un pas şi vom aniversa revoluţia prin dictatură...