Se încarcă pagina ...

TEMĂ DE GÂNDIRE. Despre eutanasie. Povestea belgiană

Data publicarii: 28.02.2014 09:05:00

Aleg foarte des sa scriu articole despre subiecte controversate. Unii ar spune că o fac pentru a ieși in evidență, pentru senzaționalism. Se prea poate, dar raționalizarea mea diferă de asta. Aleg subiecte controversate pentru c, în anumite cazuri, subiectele controversate sunt  simptomele unui establishment care se clatină. Altfel nu ar fi controversate, ar fi doar ignorate. Se spune că, numai atunci când establishmentul se clatină, un singur individ are putere ca individ, că cea mai mica forța poate înclina balanța într-o parte sau alta. Așa că, iată-mă.

 

Subiectul de față, deși l-am discutat de nenumărate ori pe Facebook, am simțit nevoia să-l las scris, într-un mod atât de coerent pe cât sunt în stare, și pe blog. Mi-a trebuit puțin curaj pentru asta, pentru că mi se pare foarte delicat chiar, și pentru mine. Nu aș vrea să spun că aș vedea lucrurile în același fel, dacă aș fi pus într-o anumita situație și pentru asta spun mersi. Și poate că e mai bine să privesc mai detașat.
 
Belgia a aprobat acum câteva zile  legea eutanasiei in cazul copiilor. Desigur, articolele românești  prezinta lucrurile într-o forma senzaționalista, arătând cu degetul și aruncând cuvinte gen criminali sau naziști. Comparația mi se pare atât de deplasata încât articolele mi se par pur și simplu de prost gust. Privind de undeva mai de sus, îmi pare fix opusul nazismului, este libertatea umana exprimata la maxim, este libertatea suprema in care poți face ce vrei cu trupul tău, fără ca alții sa te oprească, pentru ca ei “nu cred”  ca e bine, sau că  “STIU” ca e greșit.

 

Aici subiectul e ceva mai delicat, pentru ca e vorba de copii și se tot arunca in vânt argumentul consimțământului. Iar asta cu consimțământul e cu dus și întors. Ca oameni, de-a lungul timpulu, suntem supuși unui proces neîncetat de schimbare, de evoluție. Orice decizie luata, in orice moment din viată, este luata raportat la datele pe care le avem, la trăirile și experiențele din trecut. Ce decizie am lua la 20 de ani nu e aceeași cu cea pe care am lua-o la 30 șamd. Și, de aceea, orice decizie luata oricând este corecta pentru ca ăștia am fost la acel moment.

 

Linia trasata intre zona de vârsta cu consimțământ și cea fără e mai mult arbitrara și aleasa in baza unui vag model care stipulează ca pe acolo se termina maturizarea cerebrala. Adevărul e ca maturizarea cerebrala nu are mare legătura cu maturizarea psihologica pentru ca, după cum spuneam, conștiința e in perpetua schimbare.

 

Desigur, se pot da multe definiții pentru ce înseamnă a fi matur, se poate folosi argumentul momentului in care suntem in stare sa ne asumam răspunderea pentru lucruri, însă și ăsta e un argument ales de noi, adulții. Adică noi, adulții, cei care ne-am autodefinit a fi adulți, am setat regula respectiva in funcție de noi. Și apoi i-am dat numele de lege. Intr-o lume in care speranța de viată ar fi de 14 ani, situația ar fi absolut diferita. Și poate ca situația va fi iarăși diferita in viitorul apropiat, in care diferențele cognitive și intelectuale intre noua generație și vechea generație vor fi atât de mari, încât copiii vor fi cei care vor stăpâni lumea și regulile ei. Cu alte cuvinte, durerea pe care o resimte un copil este a lui și numai a lui. Nu e aceeași durere pe care ai resimți-o tu, cum nicio durere nu e la fel pentru nimeni.
 
Dar, in fine, am luat-o puțin pe arătura și am deviat de la subiect. Susțineam ca acea limita a liberului arbitru e ceva vag, ales, și nu ceva ce exista dincolo de percepția noastră asupra lui. Așadar, revenim la problema copiilor și a eutanasierii lor. Acea persoana (pentru ca îmi place sa cred ca sunt și copiii persoane, nu doar niște cățeluși ) are o alegere de făcut, diagnosticat fiind cu o boala incurabila in stadiul terminal și având in fata opțiunea finalului vieții in durere. Poate alege sa fie tratat pana putrezește intr-un pat. Poate alege sa aștepte un leac minune. Poate alege sa fie pompat cu morfina (heh, cred ca asta ar fi varianta mea) pana moare. Poate alege sa moara și sa evite toata chestia asta. Face asta având toate informațiile la dispoziție. E alegerea lui, indiferent ce vârsta are, atâta timp cat durerea aia e a lui. E alegerea lui. Nu a ta, cel care crezi ca știe mai bine ce trebuie sa facă și trebuie sa îndure. Nu a ta, pentru ca tu crezi ca o sa ajungă in iad prin asta și atunci ii dictezi viată după credințele tale. Nu a ta, pentru ca viată lui e mai valoroasa pentru tine decât pentru el și, in egoismul tău, îl forțezi sa rămână alături de tine, pentru ca te simți tu mai bine așa. Nu a bisericii, nu a guvernului sau a altei reprezentări a majorității ce își impune voința colectiva asupra minorității. Ăsta e adevăratul nazism.
 
Acum vreo trei ani, a murit bunicul meu. Era o persoana pe care o respectam mult și îmi plăcea mult ca om. Intr-o zi s-a îmbolnăvit și in scurt timp a fost mort. A fost singura persoana draga pe care am pierdut-o pana acum și m-a marcat mult. Când am ajuns acolo, a fost prea târziu, se mai găsea doar un corp neînsuflețit pe o masa, cu gura deschisa și vata in nas. In jurul lui, un alai care îl jelea și la care am participat și eu. Întreaga scena de boceala se autostimula și mă stimula și pe mine sa bocesc. Și cu alai a mers bunicul meu pe strada spre cimitir, cu claxoane și cu popa, cu bocete și cu un soare bolnăvicios. La un moment dat, impactul pentru mine a fost atât de puternic, încât am simțit ca mă detașez de mine și mă vad de undeva din a afara, ca vad o scena mai mult comica decât tragica și ca asistam la o piesa de teatru din care eu nu mai făceam parte. Am fost la un pas de a începe sa rad isteric. Și apoi s-a terminat totul cu un sicriu in pământ. Game over.
 
După cum spuneam, m-a marcat profund evenimentul respectiv. Dar cel mai mult m-a marcat ceea ce mi s-a povestit ca s-a întâmplat înaintea morții. Un bătrân chinuit care urla de durere și se ruga la Dumnezeu să-l ia, pana nu baga el degetele in priza. Nu înțeleg cum ceva in genul asta poate exista in ziua de azi. Nu înțeleg cum omul ăla, care nu a făcut nimic rău, a fost blând și generos cu toata lumea și cu toate animalele, sa ajungă la punctul respectiv. Sa sufere atât de mult și sa nu i se ofere alternativa. Nu vorbesc neapărat de eutanasie, vorbesc măcar de niște doze mari de morfina. Orice, numai sa ușureze suferința pe care nici nu pot sa mi-o închipui. Cam pe atunci s-a întâmplat sa îmi formez părerea asta, atât de puternica, legata de alegerea de a muri.
 
Mă uit cu din ce in ce mai mult respect către popoarele nordice și disprețuiesc din ce in ce mai mult propria nație și propriile idei majoritare asupra a ce e bine și rău. Pentru ca, in prea multe cazuri, aici e bine sa fie rău. Ba chiar TREBUIE sa fie rău. E bine sa suferi pentru ca așa trebuie. E bine, deși e rău. E bine sa nu faci sex înainte de căsătorie, sa nu faci sex fără sa faci copii și sa nu faci sex prea des. Deși e rău. E bine sa nu mănânci prea mult, sa ai perioade in care nu mănânci nimic și nu bei decât apa. Deși e rău. E bine sa nu faci sex cu persoane de același sex, deși asta e ce te reprezintă și asta e felul tău de a-ti exprima sexualitatea. Deși e rău. E bine sa mori in chinuri groaznice. Deși e rău. E bine sa te târăști prin viată, in loc sa ti-o trăiești.  Asta suntem. Un popor care si-a ales un sistem de valori sado-masochiste, in care plăcerile sunt interzise și suferința e încurajata.
 
Sunt OK cu legea belgiana și mă bucur ca măcar in tari mai evoluate lucrurile se mișca. Sunt ok cu legea așa cum este ea și nu cum este prezentata pe la noi. Cu faptul ca eutanasie rea e doar o ultima varianta când orice altceva a eșuat și tot ce a mai rămas e doar chin. Sunt de acord cu ea, atâta timp cat este alegerea bolnavului (pentru ca, daca nu mai are capacitate cerebrala, practic nici nu mai contează, orice decizie ar fi vizează doar o bucata de carne). Sunt de acord, in condițiile in care viată trebuie încurajata atât cat se poate, atâta timp cat bolnavul are toate opțiunile la dispoziție și le-a încercat, și nu mai vrea. Sunt de acord, atâta timp cat tot ce i se poate oferi pentru a proteja viată nu a funcționat. Sunt de acord, atâta timp cat ultimul cuvânt, după ce toate au fost spuse și făcute, aparține lui, cel ce are de ales.


Pana una-alta, iată un documentar excepțional despre eutanasie. Este realizat de binecunoscutul autor de ficțiune Terry Pratchett, diagnosticat cu Alzheimer, boala care a fost și motivul realizării acestui documentar. Este dur, este sfâșietor, dar îmi pare cinstit și consider ca trebuie văzut.

 

 

În același timp, tocmai am dat peste acest articol despre un băiețel diagnosticat cu cancer și care a decis sa întrerupă tratamentul. Cred ca spune multe despre posibilitatea decizionala a unui copil. Nu despre toți, doar despre el. Și pana la urma legea in cauza specifica excepțiile, nu regula.

 

Sursă: DYSTALGIA

 

Afisari: 2112
Autor: AUREL MIRON MANEA
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: ioana... (Mar, Sat 01, 2014 / 00:10)
"Acum vreo trei ani, a murit bunicul meu. Era o persoana pe care o respectam mult și îmi plăcea mult ca om. Intr-o zi s-a îmbolnăvit și in scurt timp a fost mort. A fost singura persoana draga pe care am pierdut-o pana acum și m-a marcat mult. Când am ajuns acolo, a fost prea târziu, se mai găsea doar un corp neînsuflețit pe o masa, cu gura deschisa și vata in nas."

am o nevinovata intrebare, baiete:) ! pe Tine cine te-a eutanasiat? ca esti...vai de capul...tau...vrei cumva sa-ti mai citesc articolele?...hai...pas!...si nu uita! bunicu' (totusi!) te iubeste!:)... poate ca doar el stie...ca esti cumva ab...(scon(x/s)):)...
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter