Se încarcă pagina ...

"Băieţii aproape buni", ticăloşii de lângă noi - Interviu cu Bogdan Teodorescu

O cufundare crudă în sfera politică postdecembristă, manipulată de personaje sinistre “moştenite” din regimul trecut, unde totul se pângăreşte cu dezinvoltură, unde valorile, moartea şi viaţa devin nişte banale instrumente destinate atingerii scopului suprem: puterea. Mercantilismul plin de cinism, promiscuitatea lăuntrică, îndestularea grobiană, minciuna sau tupeul par a fi devenit reperele etice ale României contemporane.

 

 

Ioana Arsene, o ziaristă de investigaţii, este ucisă involuntar de Vărzică, bodyguardul drogat al unui om de afaceri. Despre acesta din urmă femeia avea informaţii că este implicat în nişte mânării ale căror fire duceau către nivelurile rarefiate ale politicii dâmboviţene. Cu ajutorul serviciilor secrete, ucigaşul şi complicii lui sunt scoşi din ţară, se declanşează nişte campanii de presă confuze, se lasă cu demiteri la nivel înalt şi peste “ţambal” se pune batista. Domnule Bogdan Teodorescu, bănuiesc că aţi intenţionat să scrieţi un thriller tare, dar, pe deasupra unei intrigi aparent simple, v-a ieşit o radiografie profundă a României ultimilor 20 de ani. Excursurile în biografiile mărunte, marcate de complexe şi de frustrări prăfuite, ale celor care se mişcă prin lumea puterii, ale politicienilor şi jurnaliştilor, au desenat o paradigmă deprimantă a elitelor politice româneşti postrevoluţionare, unde până şi conspiraţiile sunt lipsite de strălucire şi de eroism. Aici totul se petrece prin cruzime, jigodeală, şantaj şi lipsă totală de scrupule. Iar ţintele sunt, în mod clar, două: puterea şi banii. Aici, nici viaţa nu are preţ fix, nici moartea. Ci se regăsesc doar pe nişte mercuriale aleatorii, dictate de interese. Este întotdeauna exorcizarea o taumaturgie eficientă? Cum de am reuşit, după ’89, să re-construim iarăşi totul atât de prost? Suntem cumva un popor care are predispoziţia congenitală de a rata lucrurile mari? Din nemerniciile politicianiste a ieşit casa asta strâmbă?

 

Trebuie să recunosc din start că nu am intenţionat să scriu un thriller. Thriller-ul este, prin excelenţă, un exerciţiu simplificator al realităţii. Din contră, intenţia mea a fost să creez şi să administrez o realitate cåt se poate de complicată şi cåt se poate de romånească. După cum aţi constatat, nu există personaje fundamental pozitive, nu există eroi şi nu există situaţii eroice. Există însă foarte multe poveşti... Poveşti despre ultimii 20 de ani şi, de fapt, despre ultimii 40 de ani şi despre ce a rezultat din ceauşism şi din tranziţie. Nu ştiu dacă, după 1989, am reconstruit totul prost, nici nu mi-e foarte clar dacă am reconstruit ceva sau doar am mers mai departe pe fundaţiile vechi, important pentru mine a fost să încerc să văd ce a ieşit după toţi aceşti ani. Nu cred că noi, ca popor, avem vreo problemă specială. Dar cred că principala noastră pornire este generată de instinctul individual de supravieţuire. Dacă există lideri capabili să pună un semn de egalitate între acest instinct şi deziderate naţionale majore, atunci suntem capabili şi de înfăptuiri semnificative. Dacă nu, nu.

 

Ioana Arsene este o parvenită, care a urcat treptele high-life-ului, construindu-şi cu tenacitate amoralitatea. Are o singură calitate: este pe deplin conştientă de propria mediocritate profesională, deşi a devenit o vedetă. Fostul realizator TV Victor Creţeanu a abdicat şi el de la vocaţie şi s-a transformat în consultantul politic al Preşedintelui, având un singur gând: să se umple de bani. Când este pus în faţa unor probe jenante, şeful Clubului Român de Presă lasă deoparte deontologia şi se arată dispus să transforme un mare scandal de presă într-unul mai mic. Ziaristul Liviu Tomescu are un trecut dubios şi zbuciumat care-l face şantajabil. Mogulul Andrei Oancea este un narcoman terminat. Chiar şi Alin Mazilu, Supermanul de presă cu bluză de trening roşie, este dispus să-şi închirieze pixul pentru o cauză pe care el o crede mai puţin nocivă decât alta şi renunţă la publicarea celei de-a doua părţi a anchetei, care ar fi dus adevărul până la capăt. Singurul vertical, dar şi stupefiat de ce se întâmplă şi i se întâmplă este jurnalistul american Desmond Carr. În consecinţă, reuşeşte, din inocenţă, să priceapă totul, dar nu-i foloseşte la nimic: filmul pe care-l produce este senzaţional, dar se preschimbă într-un fiasco. Vreţi să faceţi ţăndări oglinda presei contemporane, acolo unde ea se vede încă drept “câinele de pază al democraţiei”? Jurnaliştii chiar s-au transformat în nişte simple trompete, în care muzica e modelată de mizele altora ori de propriile josnicii lăuntrice? Dacă ar fi cum o zugrăviţi dumneavoastră, înseamnă că, într-adevăr, nu mai e nimic de făcut.

 

“Băieţi aproape buni” este, în primul rånd, un roman. O ficţiune cu o viaţă proprie şi cu un context propriu. Jurnaliştii, politicienii şi poliţiştii din roman nu sunt suma acestor meserii în Romånia. În acelaşi timp însă, eu am urmărit evoluţia unor evenimente şi a unor lanţuri de evenimente, detaliind căile prin care acestea sunt posibile. Şi în roman, şi în realitate. Personajele nu sunt bune sau rele, ci sunt, sper, egale cu ele însele. Vin dintr-un trecut pe care am încercat să-l descriu, trăiesc într-un prezent pe care, de asemenea, am încercat să-l descriu şi se duc spre un viitor pe care fiecare dintre personaje şi-l doreşte foarte bun. E important de remarcat că niciunul dintre personaje nu este iremediabil rău sau minunat de bun. Toate se opresc undeva la mijloc, fac gesturi excepţionale şi apoi, la fel de natural, se comportă ca nişte jigodii. De fiecare dată însă avånd justificarea personală pentru oricare dintre gesturi. Eu nu cred că există decåt un număr foarte restråns de oameni fundamental mari, oameni plini de calităţi şi fără defecte, frustrări, meschinării şi josnicii. Şi, de asemenea, cred că aceşti oameni sunt importanţi pentru fenomenul istoric, dar neinteresanţi pentru cel literar. Eu am ales să populez romanul meu cu oameni vii, cu trecut complicat, cu prezent stresant, cu vise şi cu dorinţe greu de îndeplinit, cu porniri lumeşti, cu vicii, cu lăcomii, cu acte de curaj şi cu acte de laşitate. Personajele din carte sunt fictive, ansamblul însă îndrăznesc să afirm că nu este fictiv.

 

Întrepătrunderea intereselor politice cu cele economice instituie o lume convulsivă şi meschină, unde, ca în junglă, legea o impun carnasierele. Afaceristul Doru Vrană, prin ţutărul său Claudiu Dorobanţu, bidonează bani pentru ministrul Matei Diaconescu, amestecat la rându-i într-un business dubios cu Preşedintele, de pe vremea când acesta era primar. Acest hăţiş blurează, de asemenea, o dublă crimă muşamalizată, care este, în fapt, tema anchetei pentru care Ioana Arsene este ucisă şi peste care se va aşterne, în final, tăcerea. Artizanii din umbră sunt generalul SRI George Azoiţei, consilierul prezidenţial Lulu Safta şi, din planul secund, istericul ministru de interne Nicuşor Tudose, de care Preşedintele se leapădă imediat ce situaţia se echilibrează cumva. De cealaltă parte a baricadei dreptăţii, se situează poliţiştii Florea Mannix, Sandu Bucur şi Anton Vasile. Marcaţi de ieşirea în ziare a unor dezvăluiri tendenţioase privind profesionalismul lor interesat şi de propriile biografii, aceştia acceptă compromisul: generalul Azoiţei le “reperează” onoarea tot prin presă şi le închide gurile cu nişte sume uriaşe. Aluziile onomastice le fac pe toate aceste personaje oarecum detectabile în proximitate. Aşa se întâmplă şi în realitate, domnule Teodorescu? Cu toate că biografiile lor neştiute le recomandă umanitatea şi le conferă pe alocuri căldură, ele întruchipează nişte monştri. Aţi folosit cunoştinţele dumneavoastră remarcabile despre tehnicile de manipulare doar ca să scrieţi un roman sau încercaţi să ne atrageţi atenţia, spre a fi mai prudenţi cu ce se întâmplă împrejur? Suntem noi, cetăţenii de la bloc, doar nişte marionete caraghioase şi adevărurile noastre-nişte naivităţi tâmpite?

 

Acest roman este a doua carte dintr-o trilogie prin care încerc să surprind Romånia în timpul tranziţiei post revoluţionare. Primul volum, “Spada”, se ocupa de spaţiul public, de felul în care vorbitul şi scrisul tuturor personajelor care vorbesc şi scriu în această ţară influenţează realitatea. “Băieţi aproape buni” încearcă să deseneze viaţa unora dintre cei ce ne decid destinele atåt din perspectiva acţiunilor lor nemijlocite, cât şi din prisma existenţei lor umane. Al treilea volum, “Profetul romånilor”, va analiza mecanismele şi percepţiile politicii şi media în råndul “cetăţenilor de la bloc”, aşa cum îi numiţi dv. Romanul prezent nu este un roman cu cheie. Asemănările de nume sau de situaţii nu intenţionează identificarea unuia sau altuia dintre personajele publice ale momentului. Pur şi simplu nu mă interesează acest aspect fiindcă miza mea este tocmai o panoramă a întregului. Mă întrebaţi dacă aşa se întåmplă în realitate? Da... De multe ori aşa se întåmplă, chiar dacă niciunul dintre personajele din carte nu există în realitatea la care dumneavoastră faceţi referire. Şi nu... Eu nu cred că cetăţeanul romån sau de oriunde de altundeva este sortit să fie o marionetă. El poate ajunge să devină o marionetă din comoditate, din neatenţie, din superficialitate, din orgoliu, din neştiinţă. Dar nimic nu este predestinat. Forţa manipulării este colosală, dar miracolul democraţiei constă tocmai în existenţa mai multor canale de manipulare şi, deci, ce ieri părea a fi veşnic, astăzi este deja trecut.

 

Personajul principal al cărţii nu are faţă. Fostul securist Viorel Ionescu, acum nea Vio, patronul unei cârciumi de cartier, este de fapt sforarul suprem. Manipulatorul de manipulatori. Întreaga acţiune este purtată, cu dibăcie, de orgoliile lui reci şi de setea lui de răzbunare, care-l vizează pe însuşi preşedintele ţării. Este egoist, şerpesc şi egal cu sine. Recunoaşte cu o inflexibilitate amară: “Eu sunt un ticălos”. Dar, mizând pe efectul de rezonanţă pe care-l stârneşte în sufletul interlocutorului, întreabă imediat: “Voi ce sunteţi?” şi ascultă ecoul pe care-l ştie prea bine. Povestea lui este tulburătoare. Întreaga viaţă a manipulat şi a dezvoltat tehnici de supravieţuire. A aflat totul, a folosit totul la timp, cu o precizie chirurgicală. Nu are nicio tresărire, nu ezită. Mărturisind, nu se justifică, ci se vindecă de singurătatea la care a fost condamnat. Şi pe care, la bătrâneţe, şi-o umple cu aceleaşi jocuri. De data aceasta, plătindu-le din greu. Importanţi nu sunt banii, ci răcorirea pe care aceştia ar putea fi în stare să i-o procure. Colegul său, care apare la sfârşitul romanului şi-i propune armistiţiul, îi seamănă întru-totul. Este, de fapt, el însuşi, în cealaltă tranşee. Clona sa, fabricată de un sistem demonic, este cea care-l învinge cu perversitate: nu-i confiscă însă şi speranţa, spre a-l ţine, pe mai departe, agăţat într-însa. Aceştia sunt, într-adevăr oamenii care, din tenebre, au guvernat România şi destinele noastre, în ultimele două decenii? Ei sunt anonimii atotputernici care au provocat dezastrul în care ne zbatem astăzi? Au reuşit să ne rupă în în două caste: “ei” şi “noi”? Spovedania lui nea Vio îi conferă statură. Ce e de făcut? Ar trebui să-l iertăm, să-l linşăm, să ne nuanţăm părerile? Cine e suficient de curat ca să ridice primul piatra? Oricum, lui nea Vio nu-i pasă... A fost dintotdeauna mai puternic decât noi.

 

Miza personajului nea Vio porneşte de la imaginea ticălosului în percepţia contemporană. Ticălosul, aşa cum ne este nouă våndut pe diversele canale, este un negativ perfect, o caricatură jalnică, o sumă de defecte, o creatură inumană. De aceea am vrut să creez un ticălos logic, raţional şi plauzibil. Unul care chiar poate exista în viaţa reală. Unul cu care ai putea la un moment dat să ajungi să stai la masă. Acesta a fost primul pariu. Al doilea a fost existenţa sa, odioasă în sine, dar perfect justificabilă din punctul lui de vedere. Un ticălos viu, nu o marotă stilizată şi arătată publicului pentru cele două minute de ură. Eu cred că aceşti oameni au existat şi există, eu cred că au influenţat şi influenţează în continuare mersul lucrurilor şi da, aici sunt de acord cu dumneavoastră, întotdeauna va exista departajarea “ei” şi “noi”. Ce e de făcut? Independent de nea Vio şi de ficţiunea mea, trebuie să ne asumăm trecutul, să ieşim din epoca epitetelor şi a caricaturilor şi să înţelegem cum arată, de fapt, ticălosul real. Cum arată, de fapt, beneficiarul sistemului. Cum arată, de fapt, lumea lor, relaţiile lor, organizarea lor, pårghiile lor, vieţile lor.

 

Atmosfera romanului mi s-a părut, de la început, cunoscută. Este aproape la fel cu aceea din filmul “Ticăloşii” (numit iniţial “Vânătoarea”), regizat de Şerban Marinescu, după romanul “Ciocoii noi cu bodyguard”, de Dinu Săraru. Cu Ştefan Iordache, Horaţiu Mălăele, Dorel Vişan şi Mircea Diaconu. Tăieturile planurilor şi fluxurile narative din “Băieţi aproape buni” îl apropie mult de un scenariu cinematografic, fără a-i atenua nicidecum virtuţile literare excepţionale. Pe când un film după cartea dumneavoastră, domnule Teodorescu? Necazul e că generaţia de aur care popula distribuţiile peliculelor se împuţinează pe zi ce trece. Pe cine aţi vedea în rolurile principale?

 

 Îmi plac filmele, îmi plac enorm. Şi mi-aş dori ca odată-vreodată un text al meu să devină scenariu, dar aici, nu-i aşa, nu depinde numai de mine. Şi tocmai de aceea, fiindcă, de fapt, depinde foarte puţin de mine, nu are rost să nominalizez eu actori, regizori şi aşa mai departe.

 

 Valorile-cheie, pe care se bazează întreaga poveste, mi se par a fi următoarele: sex, mâncare, minciună, tupeu, cinism, bani şi putere. Am sărăcit într-atât, nu am avut niciodată altele fundamentale? Sau nu merităm să ieşim din acest perimetru meschin?

 

O altă valoare-cheie promovată de roman este supravieţuirea. O alta este lupta pentru un mai bine individual obţinut prin orice mijloace. O alta este chiar capacitatea ca, în mijlocul atåtor nenorociri, să existe mereu o bucăţică de normalitate, fie şi numai în dreptul unei mese excesiv de pline. Adrian Păunescu parcă spunea într-o poezie devenită şi cåntec “lumea e cum suntem noi/ce cumplită asemănare”. Personajele din romanul meu sunt reflectarea lumii în care trăiesc şi, dacă am înţeles-o eu bine, reflectarea lumii în care trăim. Nu este nici cea mai frumoasă, nici cea mai bună dintre lumile posibile. Dar, repet, este extrem de important să încercăm să o înţelegem şi, mai ales, să ne-o asumăm.

 

O ultimă observaţie. Personajele din “Băieţi aproape buni” nu duc nimic până la capăt. Ioana Arsene este omorâtă aiurea, înainte de a-şi termina documentarea. Liviu Tomescu vrea să-i zdrobească pe poliţişti, dar renunţă pe drum. În plus, şantajat cu nişte poze porcoase din tinereţea lui stranie, mănâncă de la aceştia o bătaie soră cu moartea. La rândul lor, poliţiştii sunt mituiţi şi abandonează cercetarea. Alin Mazilu nu mai publică partea a doua a anchetei, la cererea lui nea Vio. Adus în şah-pat, însuşi nea Vio este nevoit să se mulţumească cu jumătatea neimportantă a răzbunării sale. Este vorba despre consecinţa lipsei de caracter, care-i face pe “băieţii aproape buni” de azi să devină mâine “băieţi aproape răi”? Versatilitatea etică ne este adevăratul brand de ţară?

 

Băieţii aproape buni de azi devin aproape răi måine, nu fiindcă se schimbă ei. Ei sunt aceiaşi. Ci fiindcă ne schimbăm noi, cei care-i privim, judecăm şi analizăm. Partea care cred însă că m-a interesat cel mai tare în roman este ideea că ei, cei de sus, cei din poziţii anume, nu cad niciodată definitiv. Şi, după un oarecare ciclu istoric în care par a fi răi, redevin buni. Şi noi, “cei de la bloc”, de cele mai multe ori, credem asta. Şi ne comportăm în consecinţă.

Sursa: SAPTAMANA FINANCIARA

Afisari: 4090
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firi╚Ťă Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircia Chelaru, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter