Una dintre marile probleme ale momentului actual este generată de o imprecisă înţelegere a structuruii şi a rolului statului în societatea modernă. Ca să înţelegem aceasta, este nevoie să avem o viziune istorică asupra evoluţiei în timp a statului.

Primele forme de guvernare de tip tribal cuprindeau trei direcţii şi trei tipologii umane: direcţia acţiunii de tip militar, care cerea un lider carismatic, capabil să însufleţească oameniii; direcţia rezolvării problemelor legate de spiritualitatea locală, care impunea un lider organizatoric, capabil să organizeze viaţa socială a oamenilor; direcţia asigurării hranei şi a conditiiolr de trai – lider tehnic, capabil să asigure generarea de activităţi care ţineau de asigurarea hranei şi supravieţuirea fizică.

Acest tipde stat de stat “tricefal” datează din vremea paleoliticului, fiind completat ulterior, în neolitic, de încă trei funcţii, mai elastice: funcţia de negociator - ce completează si se opune funcţiei războinice, funcţia de făuritor de unelte - ce completeaza şi se opune funcţiei celui care asigura hrana, şi funcţia de educare şi creşterea nivelului de conştiinţă şi emancipare - ce completează şi se opune funcţiei organizatorului.

Această structură mai elastică a permis apariţia şi dezvoltarea statului modern. Exercitarea funcţiilor specifice a creat însă, în permanenţă, coliziuni între atribuţiile structurii, coliziuni ce au fost semnalate încă de pe vremea lui Platon. Puterea – căutata în primul rând de structura războincă - şi averea – căutată de structura tehnică de producţie - au avut tendinţa de a diminua rolul implicării sociale (reclamat de structura organizatorică), al competenţei (cerut de structura de emancipare), al responsabilităţii (cerut de structura de negociere) şi al calităţii - cerut de structura făuritoare de unelte.

Epoca modernă, în statele cu structură echilibrată, a introdus necesitatea dialogului, asumarea delegării de funcţionalitate, descentralizarea activităţilor statului clasic de tip centralist, introducerea feedback-ului în relaţiile dintre structuri, partajarea deciziilor prin consultare publică, precum şi alte mecanisme care permit statului, modelat în neolitic şi actualizat prin diferenţierea fiecărei funcţii, să aibă o funcţionare mai bună.

Această funcţionare se bazează atât pe structura piramindală clasică, cât şi pe structura reţelelor de competenţă, create pe diverse domenii (şi între domenii) şi aplicate, prin programe specifice, tuturor domeniilor de interes.

Strucutra piramidală este necesar să se mentină deoarece asigură, potenţial, urmatoarele: viteza de interventie, acumulări de fonduri necesare intervenţiilor în regim de urgenţă, o reţea umană cu un anumit grad de specializare, care poate lucra pentru crearea unei viziuni de dezvoltare şi poate menţine continuitatea programelor.

Instrumentul principal, pe care structurile piramidale statale pot realiza aceste obiective, este banul ca simbol al statului. Acesta are putere atâta timp cât oamenii au încredere în structurile piramidale. În societăţile moderne, toate aceste atribuţii sunt preluate şi de societatea civilă, mai ales în epoca modernă, cu ajutorul tehnologiilor IT.

De exemplu, reţeaua de farmacii conectate între ele, care răspund clientului furnizând un anumit medicament, chiar dacă acesta nu se găseşte pe teritoriul lor sau în depozitele proprii. Rezultatul este că, în cel mult 24 de ore, clientul are medicamentul livrat prin poştă către farmacie, sau găseşte specialistul de care are nevoie. Toate acestea se fac fără controlul statului centralizat, datorită existenţei alianţelor profesioniste din domeniul sanitar (breslele) care, de asemenea, sunt inventate în perioade vechi, dar mai târzii decât cele neolitice. Actualizarea acestui tip de structuri sunt acum în înflorire directă cu ajutorul informaticii, ceea ce permite dezvoltarea structurilor de reţea în raport cu statul piramidal.
Avantajul uriaş pe care-l aduc aceste structuri de reţea este că, prin ele, sunt valorificate multe alte tipuri de valori, în afara valorilor monetare care permit intervenţia în timp real şi colaborarea oamenilor în rezolvarea problemelor curente. O descriere sumară a modelului de functionalitate este facuta în MODELUL DE ŢARĂ.
 

Periplul devenirii, maturizării, avea să înceapă la finele anului 2002. Atunci s-a ivit pentru întâia oară oportunitatea de a pleca la studii. Aşadar, cu un an înainte de a părăsi meleagurile natale, totul părea frumos, o nouă „mică” excursie. Ştiam de Sorbona, dar nicidecum de Paris 1 Panthèon-Sorbonne, sau de UFR 11 – Sciences Politiques.

Totuşi, clipa plecării avea treptat să se concretizeze... examenul DALF la Institutul Francez, o mică cercetarea mai profundă legată de facultate şi sistemul de învăţământ francez... pe scurt, conştientizarea. Acest fapt avea să-mi taie entuziasmul... aveam să realizez că lăsam în urmă iubirea, prietenii, aerul boem al studenţimii din Bucureşti, tot ceea ce era viaţă la acel moment. Pentru ce anume? Nici eu nu eram sigur...
La începutul toamnei lui 2003, am plecat la studii la Paris, parcă pe urmele vechilor paşoptişti, dar cu un aer profund de mileniul trei; plecasem pentru a termina facultatea (cursurile de Licence şi Maîtrise – ce avea să devină M1 – Master 1, în noul sistem Bologna), neştiind că voi ajunge să urmez cursurile de DEA (M2 – Master 2, sistem Bologna).

Primul şoc avea să se numească limba... nu semăna deloc cu ceea ce învăţasem în timpul liceului, sau pentru examenul DALF, nu era limba lui Francois Villon, dar nici a lui Balzac, Zola sau Marcel Proust, nici a Micului Prinţ al lui Antoine de Saint-Exupéry ori Străinul lui Albert Camus... recent îmi spunea cineva că pentru a învăţa cu adevarat o limba străină trebuie să schimbi mentalul, elementele de referinţă ale sinelui, modul de a gândi... Aveam să constat acest fapt...
La începutul experienţei pariziene aveam să resping o reală socializare, nedorind să mă rup de acasă în niciun fel... Vin dintr-o familie de istorici unde respectul pentru memoria neamului şi valorile meleagurilor natale sunt mai mult decât profunde... Totuşi, ca orice generaţie nouă, revoluţionară, format în mentalul politic şi nicidecum cel istoric, am privit mereu patriotismul în mod realist, pragmatic, ca o îmbinare sublimă a calităţilor, precum şi a defectelor unui neam. Aveam să realizez că mândria naţională sunt arme de preţ ale identităţii unui popor, poate tocmai de la acel popor care a ştiut întotdeauna să facă apel la valorile sale cultural-spirituale.

De la mii de kilometri depărtare, România se vede altfel, conturată de, poate, cel mai pur cuvânt românesc: DOR. Am realizat că pentru a înţelege mai bine un element, un lucru, o idee, trebuie să iei o oarecare distanţă, pentru a avea capacitatea de a privi, în ansamblu... Da Vinci spunea: „... detaliile crează frumuseţea, dar frumuseţea nu este un detaliu”, totdeauna am completat acest dicton cu „frumuseţea este armonia detaliilor”. Am învăţat nu doar să-mi admir mai profund ţara, neamul, dar şi să trec peste acele elemente negative, defetiste, caracteristice oricărui grup social.
Când am revenit acasă, am constat că iubeam Parisul, am constat ca trebuie să învăţăm să degustăm frumuseţa lucrurilor în sine, să încetăm să comparăm. De atunci până în prezent „predic” cu înverşunare, aş putea afirma, importanţa experienţei studiului peste hotare. Tind să cred că aceasta prezintă numai avantaje, atât de ordin educativ-cultural, cât şi de ordin spiritual, în viziunea maturizării.
Întors la obârşie, am fost deseori întrebat „de ce?”... şi chiar până în ziua de azi replica mea rămâne neschimbată „noi românii avem o vorbă: omul sfinţeşte locul”; consider că nu am nevoie de un loc bun, călduţ pentru a-mi fi bine, ci totul depinde de mine, de cum îmi aştern, şi de oamenii care-mi sunt alături.

Neamul acesta are un potenţial imens, dar suntem „în criză de lideri” aşa cum afirma recent camaradul meu Sebastian Burduja – preşedintele LSRS. Totuşi, această criză este o criză a valorilor, a reperelor, şi de afară se poate observa că nu ne aparţine doar nouă... întreaga lume se găseşte la moment de răscrucere, în plină mutaţie identitară... mutans mutandis. Ceea ce ne trebuie este un pragmatism social, o împrospătare economică, politică, culturală, pe baze juridice solide, conturată de o viziune pe termen lung, durabilă şi unitară.
În ţară am ajuns să mă lovesc de sistem, am învăţat şi continuu „să fiu educat”, să mă adaptez acestuia. Frica schimbării şi opoziţia îndârjită în faţa acestor tendinţe natural-sociale se manifestă în întreaga societate românească.
Totuşi, tind să cred că inerţia nu mai este posibilă; singura cale rămâne schimbarea, transformarea acestei lumii româneşti. Problema ce se pune este de pe ce baze pleacă această evoluţie, deoarece impactul nu va fi simţit de noi... ci de generaţiile viitoare.

În prezent, sunt peste 50.000 de tineri români plecaţi la studii, împrăştiaţi pe întreg mapamondul, şi numărul acestora este în continuă creştere. Mulţi hotărăsc să rămână departe de casă, nu neapărat uitând creuzetul ce le-a dat fiinţă... mai degrabă uitaţi de sistem. Ţara este elementul unitar şi convergent al unui popor şi este de datoria ei, prin reprezentanţii acesteia, să menţină vie conştiinţa acestui neam.
Recent afirmam potenţialul extraordinar al diasporei româneşti, menţionând faptul că statul român utilizează poate sub 5% din adevărata forţă a acestei resurse umane, intelectuale. Interconectarea reală, pe baze durabile, cu această forţă umană răspândită la nivel global ar potenţa poziţia României, nu doar pe harta Europei, dar a întregii lumi.
Am realizat de curând două lucruri care ar trebui să-i pună pe gânduri, în primul rând, pe cei de datoria cărora este să valorifice întreaga paletă de resurse de care dispune acest popor, şi anume faptul că: patriotismul este o meserie de final de carieră, iar conştiinţa identitară răzbate mai puternic peste hotare... Schimbarea vine din afară, vine cu forţă, neţinând cont de dorinţe ori de previziuni, fiind de natură funcţională... Tot ceea ce este necesar, este ca aceasta să fie profund integrată şi conştientizată...

Articol apărut şi în DILEMA VECHE

În urmă cu o lună mi s-a propus să împărtăşesc experienţa mea, de tanăr absolvent de studii peste hotare, angajat în sistemul public românesc. Iniţial, nu ştiam dacă sunt capabil să scriu despre sistem, ca element angrenat în cadrul acestuia... Voi încerca să mentin, totuşi, un oarecare mister al... neîmplinirii reformei administrative...

În 2006 aveam sa inchei studiile masterale la Universitatea Paris 1 Panthèon-Sorbonne, iar gandul imi zbura spre rasarit, ACASA. Odata revenit in tara, aveam sa fiu necontenit intrebat "De ce te-ai intors?". Replica mea a devenit prea bine cunoscuta: "Omul sfinteste locul"... Insufletit de experienta pariziana, de un suflu revolutionar, de dorinta de implicare, credeam ca lumea-mi apartine si voi putea sa o schimb...

Dar avantul meu avea sa fie curmat de mai multe ori... O incapacitate de a intelege sistemul... O revolta in fata conformismului si a rigiditatii birocratice, a castelor deja stabilite... un inadaptat. Aveam sa realizez ca "intrarea" se face prin conformare... "Ca sa intri, urmeaza un stagiu, cu un contract temporar, iar apoi examenul este o formalitate...", "... nu era timpul ca tu sa intri"... aceste enunturi inca le mai aud cu nostalgie... Intotdeauna trebuia sa cunosti pe cineva din sistem. As fi ipocrit sa nu recunosc acest fapt...

Odata intrat, entuziasmul avea sa inmugureasca iarasi, gata sa iau cu asalt sistemul din "interior". In scurt timp aveam sa acaparez mare parte din activitatea sectiei in care lucram. Eram fericit si totul mergea asa cum visam... In fiecare zi invatam ceva nou...

Dar aceasta euforie avea sa dureze scurt timp... Nu ma conformam sistemului... Prea multa initiativa, prea direct si cinstit in afirmatii... "Capul plecat sabia nu-l taie..." – continuarea acestei afirmatii nu are nicio relevanta in sistemul nostru... Dimpotriva, primeste salarii de merit.

Am descoperit si cultura planificarii a lui "la fumat", desi nu sunt fumator – izvor de informatii... gestiunea relatiilor de casta.

Spirit rebel, in viziune birocratica, "tacerea este de aur, iar vorba de argint", am invatat cultura rabdarii si a ideii ca "ceea ce nu te omoara te intareste".

Nu transpare nicio urma de lamentare; dimpotriva, o satisfactie a "reusitei" impotriva "vantului". Am invatat foarte multe, am intalnit toate valentele personalitatii umane... Am descoperit domeniul de activitate, in intreaga sa complexitate...

Tind sa cred ca, in tara noastra, nu ajungi desavarsit fara sa te fi calit in sistemul de stat... Inveti sa te adaptezi, sa reusesti sa promovezi proiecte fara a te promova neaparat pe tine insuti, inveti adevarata valoare a unui demers, cat si importanta grupului si a relatiilor interumane... Stiu ca aceste idei pot parea nesincere, dar am invatat ca daca vrei sa supravietuiesti in cadrul sistemului trebuie sa vezi finalitatea cu speranta, sa privesti cu incredere spre reusita.

Opt ore pe zi inseamna a trai... a te introduce intr-o cultura... a avea rabdare, incredere, perseverenta, mai ales atunci cand resursele, financiare, logistice etc. lipsesc, cand singurul sprijin vine din ceea ce ai invatat si ceea ce esti capabil sa faci... si nici macar internetul nu iti este la-ndemana, cu toate ca data inscrisa pe monitor te "nominalizeaza" ca individ al mileniului al treilea.

In pofida acestor "dezamagiri" traiesc o experienta interesanta, provocatoare in fiecare moment. Un sistem cu numeroase carente care daca nu te distruge te caleste si te maturizeaza.

In perspectiva procesului de re-profesionalizare a sistemului public pe baze meritocratice, intrebat daca as elimina din cadrul acestui organism birocratic, de casta, 80 la suta dintre cei care il alcatuiesc, am afirmat ca nu as aduce un suflu nou mai consistent de 20 la suta; o schimbare atat de masiva, precum cea sugerata, ar destabiliza sistemul si "noua generatie" are nevoie de timp sa inteleaga si sa opereze in acest "mediu"; iar daca nu ai de la cine sa "furi" meserie nu ai ce sa inveti.

Imbunatatirea sistemului vine dinspre noi... cei cu initiativa, cei dispusi sa riste si sa se conformeze, pastrandu-si in acelasi timp integritatea etica si intelectuala, gata sa fie caliti, avand mereu in minte tinta schimbarii.

Sa speram ca vom fi destui atunci cand va veni momentul oportun, deoarece cursul prefacerii este unul natural; problema este sensul "metamorfozei"!
 

Care este diferenţa între "politics", adica politică şi "policies", adica politici publice?
Diferenţa este foarte vizibilă în ţările foste COMMONWEALTH, iar separarea acestor două concepte este la fel de clară ca şi separarea puterilor în stat.
"Politics", adică politicile, aşa cum le ştim noi, se bazează pe lupta pentru putere, comportament pe care-l regăsim în lumea animală la majoritatea nivelurilor de dezvoltare. La peşti, de exemplu, prin această caracteristică, se alege masculul sau femela alfa, care are cele mai puternice gene transmisibile urmaşilor. Din acest motiv, fiind un comportament instinctual, politica recurge la mijloacele intimidării, acaparării resurselor, coruperii, minciunii, creării de alianţe efemere bazate pe interesul prinderii unei prăzi şi alte comportamente cu care ne-am obişnuit din relatările media. Astfel de structuri sunt şi mafiile, bandele, găştile sau haitele de câini, dar şi partidele politice create pe interese de afaceri. Câştigătorul competiţiei trebuie să aibă anumite calităţi printre care carisma, capacităţi organizatorice, personalitate dominatoare. Iar la oameni, din punct de vedere intelectual, un IQ în jur de 150 pe scala Stanford Binet, pentru a fi recunoscut de ceilalţi implicaţi în lupta politică. Aceasta face ca, prin limitarea superioară a inteligenţei, să nu fie un vizionar, un savant sau un om de o mare plajă culturală. Astfel de persoane nu sunt acceptate decât extrem de rar în postura de lideri şi numai de către sistemele în care liderii sunt selectaţi pe criterii profesionale la orice nivel de conducere sau de administrare.
"Policies", adică politicile publice, sunt cu totul altceva decât "politics". Politicile publice presupun o largă cunoaştere în domeniile de referinţă, nu doar la nivel local, ci şi la nivel internaţional. Presupune, de asemenea, reţele de experţi care conlucrează pentru atingerea unor obiective specifice prin studii de analiză şi de impact asupra unui domeniu şi asupra domeniilor conexe ce pot fi influenţate de către domeniul de bază. Astfel de structuri de experţi sunt absolut necesare în luarea deciziilor politice, datorită faptului că ajută la optimizarea deciziilor.
Dacă politicianul îşi ia răspunderea asupra unor decizii, specialistul în politici publice face ca decizia să se bazeze pe studii care să-i asigure validitatea informaţiilor şi aplicabilitatea practică cu consecinţe pozitive.
Marea greşeala care se face şi în România este considerarea politicianului ca fiind "policy maker", deoarece semnătura stă în vârful pixului politicianului. Această greşală are consecinţe catastrofale pentru bunul mers al administrării unei ţări. Politicianul care nu are în spate o armată de experţi, care rămân stabili la fluctuaţiile create de lupta politică, încearcă să se bazeze pe oamenii proprii care au un grad de cunoaştere redus în domeniile pe care le administreză. Aceasta are mai multe consecinte, extrem de grave:
În sistem se acţionează la comanda şefului care, deseori, ia decizii arbitrare, insuficient fundamentate. Managementul secundar al sistemului administrat politic se face, în lipsa experţilor, pe criterii clientelare, ceea ce conduce la raportare falsă la vârf. Iar pe orizontală la relaţii ce corup sistemul administrat, în favoarea celor numiţi pe criterii clientelare.
Aceste consecinţe au marcat atât de grav viaţa României încât, în acest moment, devine incertă o ieşire din crizele actuale, datorată adminsitrării politice, deoarece aceasta a pierdut încrederea populaţiei.
Ieşirea din această situaţie se face, în ţările cu democraţie funcţională, prin mai multe sisteme. Sistemul "watch dog" (câine de pază) prin care se supraveghează administrarea de către societatea civilă, împreună cu sisteme de intervenţie contra abuzurilor sau neregulilor. Un alt sistem este cel al deciziei prin consultarea "stakeholder-ilor" adică a persoanelor care sunt implicate direct sau care suferă consecinţele aplicării unor reguli impuse de sistem. Acest din urmă program produce o presiune mare asupra transparenţei deciziilor sau utilizării fondurilor, resurselor umane, etc. Un alt criteriu, extrem de important pentru bunul mers al unei naţii, este schimbarea şefilor cu alţii mai buni din punct de vedere profesional. Aceasta permite îmbunătăţirea permanentă a managementului care, în aceste condiţii, poate produce valoarea adăugată care să permită şi salarizarea mult mai bună a creşterii performanţei. La noi însă, prin numirea politică a managementului secundar, nu se produc astfel de situaţii. De aceea, o reformă a statului trebuie făcută prin schimbarea mecanismelor numirii pe post, orientându-le pe criteriile performanţei profesionale.
Un exemplu de program proiectat de "policy makers pentru un tip de activităţi este programul de retehnologizare a României.
Aceste observaţii arată şi modul prin care se poate stabiliza şi îmbunătăţi viaţa în România prin participare publică şi parteneriat public-privat pe diverse domenii de interes.
O ultimă observaţie este următoarea: Politicianul răspunde în mod obişnuit la urgenţe, iar pentru aceasta trebuie să fie ales conform unor calităţi, abilităţi, competenţe şi comportamente, nu pe criteriile de tipul "cine dă mai mult prinde un post în Parlament pe lista unui partid". Policy maker-ul raspunde la ceea ce este important, viziunea de viitor, instrumentele tehnice care cer o foarte scrupuloasă muncă de configurare sau selecţie de pe piaţă. Pentru a asigura o colaborare între politicieni şi policy makers este necesar ca politicienii să aibă studii de specialitate, care să le permită totuşi să recunoscă o soluţie corectă atunci când li se pune în faţă.

Click pentru a putea vedea PROGRAMUL DE RETEHNOLOGIZARE A ROMÂNIEI

 

Modelul de Ţară al lui Florian Colceag seamănă izbitor, în privinţa expertizei istorice, a diagnozei sociale, a motivaţiei şi a reperelor de bune practici (preluate din experienţa sistemelor britanice) cu teoria Statului Organic a lui Mihai Eminescu. Modelul de Ţară nu este însă doar o teorie, ci şi (mai ales) un manual de lucru, Florian Colceag având avantajul instrumentelor de cercetare ale secolului XXI. “Modelul de ţară” este un fel de maşină pe care autorul ei te învaţă şi cum s-o construieşti, şi cum s-o utilizezi.

“Se poate şi fără stat, direct cu publicul şi finanţatorii europeni”

Daţi-mi un argument decisiv pentru care Modelul de Ţară n-ar trebui să aibă nicio opoziţie din partea statului român.

L-am formulat deja: nu cere bani de la buget. În schimb, aduce bani la buget.

Şi dacă statul va… sta deoparte?

Se va afla într-o situaţie destul de ingrată. Pentru că derularea programelor va fi la vedere, în faţa întregii opinii publice naţionale şi internaţionale. Dacă statul va sta deoparte în condiţiile în care nu trebuie să investească nimic, fiind iniţiativa societăţii civile, iar proiectul e agreat şi susţinut de întreaga Uniune Europeană, precum şi de instituţii de prestigiu din lume, atunci instituţiile politice din România vor fi percepute în afară ca duşmani ai proiectului, deci duşmani ai redresării României. Nu cred că le convine această perspectivă.
Şi dacă, totuşi, statul român nu va dori să se implice în Modelul de Ţară nici măcar cu atât de puţin cu cât i se cere, deşi are posibilitatea, proiectul se poate face prin societatea civilă. Dacă stăm să numărăm, statul e reprezentat, în instituţiile sale fundamentale, de 2.000-3.000 de oameni. Nu reprezintă nici populaţia majoritară şi nici cea mai bine profesionalizată. Se poate şi fără stat, direct cu publicul, direct cu antreprenorii, direct cu finanţatorii europeni.

Uniunea Europeană ar agrea să colaboreze cu proiectul, fără girul statului român?

Nu cu orice proiect, dar cu acest proiect da. De ce? Pentru că un proiect de sustenabilitate în guvernanţă cum e Modelul de Ţară trebuie să fie validat undeva. Trebuie să fie experimentat undeva. Probleme de guvernanţă nu sunt doar în România, sunt peste tot. Este nevoie de un laborator. Deci ar fi dispuşi să susţină un model de dezvoltare durabilă şi sustenabilă în regim de criză.

“Ferească Dumnezeu ca un om foarte prost să aibă şi puterea!”

Dumneavoastră, Florian Colceag, aveţi suficientă vizibilitate şi notorietate în Europa ca să puteţi fi perceput ca o garanţie pentru instituţiile decidente ale Uniunii Europene?

Da. Eu sunt cunoscut şi bine perceput în mediile ştiinţifice internaţionale, la OECD, Clubul de la Roma, Banca Mondială şi chiar Uniunea Europeană. Acest proiect, din clipa în care va ieşi pe piaţă, va constitui obiect de studiu inclusiv pentru premianţii Nobel. Am o plajă de recunoaştere destul de largă în lume, suficientă ca eu să constitui o garanţie morală şi profesională…

În România nu sunteţi “utilizat”…

Nu. Şi din păcate nu sunt o excepţie în acest sens. Dar aş vrea să se înţeleagă un lucru: acest proiect nu urmăreşte să mă scoată pe mine în evidenţă, ci ca să ajute în momentul de dificultate, la găsirea unei soluţii pe o intenţie corectă: intenţia reformei instituţiilor statului şi a ieşirii din criză cu dezvoltare sustenabilă…
Interesant e că sistemul Gifted Education pe care-l promovez de atâţia ani în România a prins la populaţie. Acum există deja campusuri care vor creşte pe Gifted Education… Dar n-a prins la autorităţi. Iar ce apare în legi, pe programele de excelenţă în educaţie, apare datorită eforturilor pe care le-am făcut împreună cu colaboratorii şi colegii mei. Există o rezistenţă colosală a mediocrităţii în decizie, izvorâtă din frica mediocrilor de a-şi pierde poziţiile, deşi ne costă şi îi costă. Ei ar fi mai fericiţi şi mai în siguranţă dacă ar exista oamenii potriviţi la locul potrivit.

Şi totuşi, nu cred că România putea fi distrusă numai de mediocri. Doar incompetenţa nu putea fi atât de eficientă şi de… sistematică. Pare mai degrabă un scenariu, un program…

Observaţia este judicioasă. Jaful naţional s-a comis, într-adevăr, cu multă competenţă. Pentru că, deşi majoritatea celor care au ocupat şi ocupă funcţiile publice sunt mediocri, în spatele lor, sau printre ei, s-au aflat întotdeauna creiere cu înalte abilităţi. De unde au apărut aceste creiere? Nu din senin, evident. Ceauşescu a adunat în jurul său, în ultimii ani de dinaintea morţii, un număr de tineri şefi de promoţie cu abilităţi evident înalte. I-a plasat în posturi de consultanţă la vârf şi i-a supus unui regim extrem de competitiv, pe direcţii precise, astfel încât să se aleagă nişte câştigători (procedeu utilizat peste tot în reţeaua KGB). Aceşti tineri au stat în umbra puterii, s-au hrănit cu laudele şefilor şi şi-au transformat personalitatea astfel încât să placă acestora. Trăind în mediul lor izolat, au ajuns ulterior să concureze între ei pe ceea ce părea, la momentul anilor `90, ca fiind lucrul cel mai intersant, adică acumularea unor averi cât mai mari. Având însă sentimentul că sunt ilegitimi în structurile puterii, nu au gospodărit averea ţării, ci au jefuit-o, comportându-se ca nişte prădători (comportament curent în istorie, atât la colonizatorii unor teritorii, cât şi la imigranţi). Mulţi dintre acei tineri au rămas în sau pe lângă structurile puterii şi au dus ţara la punctul în care se află acum. Interesant, din punct de vedere psihologic, este şi modul lor de manifestare în raport cu posibilii competitori: tinerii supradotaţi şi specialiştii în diferite domenii. Aceştia au fost percepuţi nu ca nişte resurse valoroase pentru ţară, ci ca nişte posibili competetitori pe poziţiile câştigate cu greu între ei, prin bătălii permanente, de tip politic. Din nou devine vizibil acel sentiment de ilegitimitate, prin lupta de conservare a anumitor caracteristici a ierarhiilor de partid şi a sistemului proletcultist, moştenit din comunism.
Se observă însă şi o tendinţă de a se făli cu puterea, cu poziţia, cu averea, în faţa puţinelor persoane care i-au cunoscut în copilărie, când erau nişte tineri săraci şi fără perspective. Comportamentul lor exprimă tot timpul o atitudine demonstrativă de tipul „vedeţi ce-am ajuns?” Astfel, din partea acestor foşti tineri capabili şi frustraţi, putem vedea acte „generoase” gen construirea unei biserici, a unei grădiniţe, sau alte „ctitorii”, dar niciodată orientarea eforturilor spre reconstrucţia naţionala. Ilegitimitatea se vede la nivelul lipsei de conştiinţă, de responsabilitate faţă de destinul naţiunii. Ţara este considerată o vacă de muls, cu excepţia unor mici regiuni ce trebuie protejate pentru a le preamari lor existenţa.
Avem, de partea cealaltă, competiţia tinerilor cu studii în afara ţării, ce se întorc în ţară ca să ajute la ieşirea din criză. În mod evident, aceşti tineri au alte motoare interioare şi nu au fost formaţi să fie concurenţi între ei. Au, de asemenea, un nivel înalt de cunoştinţe, dar sunt orientaţi către problemele ţării, nu ale grupului elitist cu care se întrec. De aici se vede şi reacţia autorităţilor vizavi de aceşti tineri, pe care-i sfidează cu sloganuri şi atitudini dispreţuitoare gen „puterea se cucereşte, nu se oferă”. Ceea ce nu ştiu ei e că aceşti tineri chiar o vor face. Altfel însă decât se aşteaptă ei. Actualii deţinători ai funcţiilor cheie sunt bine antrenaţi să fure cu acte în regulă, scopul lor fiind puterea şi averea. Tinerii ce vin înapoi în ţară sunt formaţi în spiritul competenţei, calităţii, responsabilităţii şi implicării sociale, având şcoala vestică în spate, nu şcoala KGB. În plus sunt informaţi în privinţa realităţii de la noi, nu sunt în necunoştinţă de cauză. Ei vin de asemenea pe un vid de competenţă şi calitate, nu de putere, cum era în 1990. Pe aceşti tineri, instituţiile statului, dacă îi primesc, încearcă să-i pervertească, să-i deformeze după modelul lor de lucru. De aceea, şansele acestor tineri de a putea face ceva în Romania se află în mediul privat, unde autoritatea statului nu mai are prea mare putere, mai ales într-un stat atât de slăbit şi de ineficient cum este al nostru. Pentru acesti tineri „Modelul de Ţară” reprezintă schema funcţională de inserare şi acţiune prin accesarea fondurilor europene care ocolesc structurile statului. Ei pot construi o altă Românie, chiar pe spaţiul în care România, aşa cum e ea proiectată de actualii lideri, se află în degenerare rapidă. Aşa se schimbă în general istoria: datorită sau din cauza unor variabile de tip psihologic. De aceea este o eroare să credem că liderii noştri politici sunt incapabili din punct de vedere intelectual. Ei sunt doar greşit orientaţi şi egocentrici. Depinde de noi să alegem alţii, cu abilităţi cel puţin la fel de înalte, dar care sunt orientaţi spre binele naţional. Începem să avem de unde alege, prin reîntoarecerea tinerilor în ţară.

Care este cea mai mare piedică în calea realizării Modelului de Ţară?

Nu cred, în acest moment, că sunt opoziţii atât de mari încât proiectul să nu poată fi realizat. Momentul este cel mai potrivit, pentru că, practic, e singura soluţie. Pot să vă spun însă care este cel mai mare duşman al normalităţii de orice fel. Un prieten din Australia mi-a atras atenţia asupra unui pasaj dintr-o carte pe care tocmai o citise. Există - scria în acel pasaj - o trăsătură comună între oamenii foarte puternici şi oamenii foarte proşti: şi unii şi alţii încearcă să schimbe mediul în care trăiesc, după propria lor concepţie, în loc să-şi schimbe concepţia în funcţie de mediul în care trăiesc. Şi ferească Dumnezeu ca tu să fii mediul în care trăiesc ei, pentru că vor face absolut orice ca să te deformeze. Acum vin eu şi completez: ferească Dumnezeu ca acel om foarte prost să aibă şi puterea!
 

Click pentru a citi proiectul MODELUL DE ŢARĂ

Modelul de Ţară al lui Florian Colceag seamănă izbitor, în privinţa expertizei istorice, a diagnozei sociale, a motivaţiei şi a reperelor de bune practici (preluate din experienţa sistemelor britanice) cu teoria Statului Organic a lui Mihai Eminescu. Modelul de Ţară nu este însă doar o teorie, ci şi (mai ales) un manual de lucru, Florian Colceag având avantajul instrumentelor de cercetare ale secolului XXI. “Modelul de ţară” este un fel de maşină pe care autorul ei te învaţă şi cum s-o construieşti, şi cum s-o utilizezi.

“În Suedia, un secretar de stat rezistă şi zece mandate”

Hai să aruncăm o privire în curtea vecinilor. Ce au ei şi noi nu avem?

Ca să fac o glumă aş putea să răspund: nemţi! Glumesc... Răspunsul este mentalitatea. Am stat odată de vorbă cu directorul unei mari bănci belgiene. Avea un fiu care lucra tot în mediul bancar. L-am întrebat: “E angajat la banca ta?” Mi-a răspuns: “Nu. Nu e destul de bun pentru banca mea”. Mi s-a părut definitoriu pentru un anumit tip de mentalitate.

Care este, în ţările cu tradiţie democratică, statutul unui specialist integrat într-o structură politică? Într-un minister, de pildă…

În Suedia, de exemplu, un secretar de stat rezistă şi zece mandate. Chiar dacă e promovat de un partid, el rămâne acolo atâta timp cât este competent. Este atât de puternic implementată atitudinea asta, încât nici nu se pune problema să fie schimbat de următorul guvern. Pentru că ministerele au interesul să funcţioneze, nu să-şi creeze singure probleme. Specialiştii sunt preţuiţi, nu depreciaţi...

Consecinţele crizei sunt egale pentru toate ţările?

Un lucru e clar: criza afectează pe toată lumea. Dar nu în mod egal. Sunt ţări care trec relativ uşor şi fără traumatisme sociale peste ea.

Care sunt aceste ţări?

Ţările Commonwealt-ului… Sau ţările care au monarhie. Se poate constata pe baze statistice că monarhiile traversează mult mai uşor efectele crizei.

Care-i explicaţia?

Bătălia politică nu e atât de acerbă în sistemele monarhice. De ce? Pentru că există structuri care permit continuitatea programelor. Şi anume structurile Policy Maker, alcătuite din specialişti pe toate domeniile, care cunosc totul pe aceste domenii. Totul, adică la nivel internaţional. Ei se pot raporta la tot ce constituie parte din acest domeniu şi-şi dau seama de unde vine optimul. Ei pot duce mai departe continuitatea programelor, chiar dacă se schimbă şefii politici. Iar monarhia mai prezintă un avantaj: durează mai mult de patru ani. Este, practic, veşnică. Şi, ca un corolar, aici apare o mare problemă a democraţiilor făcute pe genunchi, cum e cea din România: pe nimeni nu interesează proiectele pe termen lung, adică mai lungi de patru ani, pentru că nimeni nu e sigur că va mai fi în funcţie la următorul mandat.

De ce aceste structuri există cu precădere în ţările monarhice şi mai puţin în republici?

Pentru că monarhia nu are suport. Monarhia e acceptată de populaţie nu prin mecanismul democratic al votului, ci doar prin tradiţie. Şi, ca să reziste, instituţia monarhică are nevoie să se înconjoare de cei mai capabili specialişti în toate domeniile, care pot rezolva problemele populaţiei. Monarhia este selectivă la nivelul liderilor, în timp ce populaţia, în sistemele nemonarhice, are doar instinct, nu are principii de selectivitate care să-i permită să aleagă cei mai buni specialişti şi cei mai sănătoşi moral. Populaţia alege după criterii manipulatorii, adică după cum îi duc alţii de nas. Inconvenientele acestui sistem se văd cel mai bine în situaţiile de criză.

“Avem un sistem antieconomic”

Există totuşi republici “bătrâne”, cu îndelungi tradiţii democratice. Acolo cum sunt reglate aceste “inconveniente” ale democraţiei?

Implementând sistemul policy making în sistemul politic propriu-zis. Politicienii francezi, de exemplu, nu sunt integraţi în politică după principiul “cine plăteşte ăla intră”. Trebuie să fie absolvenţi ai uneia dintre marile şcoli: Ecole normale superieure, Ecole normale politique, Ecole des minnes, Ecole Politechnique. Adică acele şcoli care le-au dat capacitatea de a arăta oamenilor că, din punct de vedere profesional, sunt “beton”. Pe de altă parte, într-o ţară cu tradiţii democratice, nimeni nu-şi permite să aducă pe post un politician acolo unde nu se pricepe foarte bine. La noi e o practică curentă. La noi se consideră că cineva care a gestionat prost un sector poate gestiona bine alt sector. De 20 de ani avem un sistem absolut aberant, în care intră un ministru totalmente pe lângă problemă, în patru ani învaţă câte ceva, după care e înlocuit cu unul care nu ştie nimic şi totul se repetă. Iar el, care între timp, a devenit ceva mai capabil, nu transmite nimănui ce a învăţat, pentru că nu avem o formă de continuitate a experienţei. La noi democraţia nu e democraţie…

Dar ce este?

O formă de guvernare mafiotă, apărută datorită unor anomalii constituţionale.

De pildă…?

De pildă, conform constituţiei noastre, puterea se dă partidelor politice. Partidele politice nu au însă filtre de selecţie profesională. Din această cauză, politicienii, când intră pe funcţie, nu sunt selectaţi pe principii profesionale, ci clientelare. Mai mult, unii dintre ei ajung în comisii profesionale, făra ca ei să fie profesionişti pe domeniu. În concluzie, noi avem un sistem antieconomic.
Pe de altă parte, finanţarea partidelor politice e lăsată pe mâna… partidelor politice. Care, când trebuie să ajungă într-un mecanism electoral, iau bani de unde apucă. Toate acestea constituie baza compromisului şi a corupţiei.

Semănăm cu cineva, din acest punct de vedere?

Noi am preluat modelul american, dar nu l-am preluat complet, ci numai cât le-a convenit politicienilor. La americani, cineva care a intrat în campania prezidenţială poate fi sprijinit cu sume mari, de diverşi finanţatori. Dar, tot în America, un candidat poate fi sprijinit şi printr-un SMS. Şi dacă, într-adevăr, populaţia te vrea, te sprijină mai bine decât finanţatorii. La noi nu există această posibilitate. Şi, dacă pui cap la cap selecţia păguboasă a parlamentarilor, cu finanţarea la fel de păguboasă şi cu reprezentarea în parlament, care se face pe criterii teritoriale şi etnice, dar nu şi profesionale, ajungem să avem nişte oameni incapabili să rezolve problemele reale ale populaţiei.

Sistemul Policy Making şi stakeholderii

Şi ce-i de făcut? Mai este ceva de făcut?

Da. Reforma instituţiilor statului. Aici îi dau dreptate preşedintelui Băsescu, pentru că şi el declară acelaşi lucru. Dar să vedem cum o face, pentru că plaja soluţiilor s-a îngustat.

Dumneavoastră aveţi soluţii?

Da. Proiectul “Modelul de ţară”. Care există şi este, de câteva zile, făcut public pe www.sustainability-modeling.eu. Ca şi proiectul Noii Constituţii, care este şi el publicat pe internet pe www.nouaconstitutie.ro. Aici îmi permit să fac o mică paranteză: nimeni, niciun om politic nu scoate o vorbă despre existenţa acestui proiect, dar toţi iau bucăţi din el şi-şi fac propriul proiect. Diferenţa dintre proiectul meu de Constituţie şi al lor este acela că al meu este pentru ţară, al lor e o Constituţie de partid. Dar se vorbeşte foarte mult acum despre schimbarea Constituţiei, ceea ce înseamnă că demersul meu de anul trecut – a fost şi o dezbatere în aula Academiei Române pe tema asta - începe să aibă efect. Chiar dacă fiecare se gândeşte la interesele personale sau de grup, faptul că a devenit o temă publică e în folosul ţării. Căci socotelile fiecăruia nu se vor potrivi cu rezultatul final.

Concret şi cât de cât punctual, ce ar trebui făcut?

Păi, de pildă, un sistem de Policy Making…

Hai să lămurim şi problema asta. Ce înseamă, de fapt, policy making şi cu ce se “mănâncă”?

O echipă de specialişti – cei mai buni dintr-un domeniu sau altul. Aceştia trebuie puşi în structuri care să dea continuitate programelor, indiferent ce guvern sau ce partid se succede la putere. E foarte simplu, e foarte avantajos, dar n-a făcut-o nimeni. Acum a devenit imperios necesar. Iar Parlamentul propriu-zis trebuie dublat cu o cameră de specialişti care să facă studiile de impact, studiile de analiză a nevoilor şi aşa mai departe şi care să împiedice apariţia unor legi abuzive sau aberante. În esenţă, trebuie procedat ca atunci când urci în avion. Preşedintele, de exemplu, când alege un pilot, îl alege pe cel mai bun. Din clipa când a pornit avionul, nimeni nu-i spune pilotului cum să piloteze, pentru că e absurd. Acesta are o singură sarcină: să ducă avionul la destinaţie. Rezolvarea problemei naţionale – pentru că deja se pune problema existenţei noastre în viitor – nu poate fi făcută decât printr-un mecanism cooperativ clar, bine executat la nivelul specialiştilor, şi prin stabilirea unei relaţii foarte clare între putere şi stakeholderi, aşa cum se întâmplă în ţările în care problemele chiar se rezolvă…

Ce sunt stakeholderii?

Sunt cei care suportă consecinţele reglementărilor făcute de putere. Adică populaţia. Dacă nu ai un dialog real cu cei pe care tu îi gestionezi, atunci e jale. La noi s-au făcut atâtea greşeli politice majore, care ne-au costat atât de mult, încât nu ne mai putem permite să facem altele.

“Din punct de vedere financiar, statul nu mai poate fi luat în cosiderare, pentru că e falit“

Îmi daţi nişte exemple?

S-a pus, de exemplu, problema descentralizării administrative. Felul în care s-a făcut la noi a fost, de fapt, o feudalizare. Preşedintele consiliului judeţean este pur şi simplu un fel de rege. Nu dă socoteală nimănui, nici măcar preşedintelui ţării. Nu există niciun fel de relaţie de feed-back. Cât timp n-ai feed-back, nu poţi gestiona nimic, lucrurile scapă de sub control. După ce au făcut prostia asta, au început bătălia pentru politizare. Adică fiecare partid să-şi bage cât mai mulţi oameni de-ai lor, ceea ce a dus la o accentuare a feudalizării, a autonomiei arbitrare. De aceea este cu atât mai necesară implementarea sistemului Policy Maker.

Cum facem posibil acest sistem? Cum îl facem real, fizic?

Modul şi strategia realizării acestui sistem sunt incluse în “Modelul de ţară” despre care vorbim, de fapt. Până acum am făcut doar o scurtă analiză a contextului şi am subliniat necesitatea unui demers serios. E un proiect absolut tehnic, ştiinţific, are o teorie economică în spate, care justifică tot ce cuprinde. El a fost gândit pentru acest moment de criză majoră şi are, în principiu, calitatea de a putea fi aplicat în orice altă ţară, fie pentru ieşirea dintr-o criză, fie pentru optimizarea unui curs normal al lucrurilor.
În Modelul de Ţară instituţiile conlucrează. Au programe. Instituţiile nu dublează eforturile ca să facă ceva, ci pot privi acelaşi obiectiv din două capete, astfel încât să-l facă să funcţioneze mai rapid. Instituţiile au feed-back. Aşadar, în Modelul de Ţară statul nu mai este doar o sugativă de bani pe care să-i gestioneze cum doresc cei care sunt la putere, ci un sprijinitor de programe. Cel puţin pe două direcţii mari: retehnologizare şi reprofesionalizare.

În ce ar consta sprijinul statului?

Din punct de vedere financiar, statul nu mai poate fi luat în cosiderare. E falit. Poate sprijini însă prin reglementări. Dar nişte reglementări bine gândite, după nişte programe. Să luăm un exemplu: în momentul de faţă, noi avem invenţii. Multe şi extrem de rentabile, dacă intră în producţia de serie. Prin ele – şi vorbesc în cunoştinţă de cauză - România poate deveni lider pe piaţa mondială de tehnologii inovative. Asta ne-ar putea scoate din marasmul economic în mare viteză.
Pe de altă parte, avem mulţi antrepenori care au rămas fără pieţe, sau care nu mai au ce fabrica. Unii dintre aceştia sunt dispuşi să-şi rişte timpul, efortul şi banii proprii pentru a se reorienta spre alte tipuri de produse pe care aceste invenţii le pot scoate în faţă.

“Bugetarii puterii şi bugetarii naţiunii”

De ce nu s-a făcut nimic, până acum în acest sens? OSIM-ul există de mult…

Păi să vă spun ce n-avem, referitor la OSIM. Noi n-avem o unitate care să vândă aceste brevete pe piaţă. N-avem oameni care ştiu să aprecieze nevoile pieţei, să ştie să găsească finanţările necesare şi n-avem o lege care să explice în ce măsură fiecare coparticipant la o nouă tehnologie poate să câştige procente din profit prin sistemul de redevenţe (royalties). Deci statul poate câştiga prin promulgarea unei legi şi prin menţinerea unui grup de 10-12 persoane care să organizeze experţii din domeniu, care să poată spune că acea invenţie nu e o prostie, că poate avea succes economic, că n-are concurenţă care s-o elimine. Pentru asta, statul ar trebui, conform proiectului meu, să plătească 12 salarii. Restul banilor şi-i câştigă fiecare singur, din acele procentaje din beneficii. În esenţă e vorba de ceva foarte mic care poate aduce beneficii foarte mari, uriaşe chiar.

Are interes statul? Ce interes are să sprijine aşa ceva, având în vedere că e alcătuit din persoane care ori nu înţeleg, ori au interese de altă natură, în sensul de “mie ce-mi iese”?

Sigur că are interes! Pentru că, dacă nu se mai produce nimic, nu mai are din ce să ia impozite. Că, uite, noi importăm de şase-şapte ori mai mult decât exportăm. Iar 60% din exporturi sunt ale firmelor străine din România. Iar dacă aceste firme vor zice “pa” şi vor pleca din România, rămânem, practic, fără nicio posibilitate de a mai avea buget. Deci, logic ar fi ca statul, chiar şi în condiţiile expuse de dumneavoastră, să fie interesat de existenţa unui program care nu-l costă nimic, nu cere bani de la buget – dimpotrivă, aduce bani la buget – şi care îi asigură indirect existenţa.

Au început reducerile de personal în sistemul bugetar. E bine sau rău?

Aş saluta această iniţiativă a preşedintelui Băsescu, aşa cum aş saluta şi reforma în politică, justiţie etc. Este minunat să înlături ce este excedentar şi redundant în orice instituţie. Le-aş saluta şi le-aş aplauda dacă aş şti că în spatele acestor declaraţii publice s-ar afla nişte programe funcţionale şi responsabile. Dar, până acum, preşedintele nu ne-a spus decât CE nu şi CUM. Tare mi-e teamă că aceste programe nu există şi, în această situaţie, reducerile nu vor face decât să grăbească şi să accentueze colapsul.
Pe de altă parte, bugetarii care protejează instituţiile puterii sunt mult mai puţin atinşi de această reformă decât bugetarii care protejează intersele naţiunii. Aceasta se vede inclusiv în discuţiile despre reformarea sistemului de pensii.

VA URMA
 

Modelul de Ţară al lui Florian Colceag seamănă izbitor, în privinţa expertizei istorice, a diagnozei sociale, a motivaţiei şi a reperelor de bune practici (preluate din experienţa sistemelor britanice) cu teoria Statului Organic a lui Mihai Eminescu. Modelul de Ţară nu este însă doar o teorie, ci şi (mai ales) un manual de lucru, Florian Colceag având avantajul instrumentelor de cercetare ale secolului XXI. “Modelul de ţară” este un fel de maşină pe care autorul ei te învaţă şi cum s-o construieşti, şi cum s-o utilizezi.

Paradigma caprei

...O ţară îşi poate reface economia pornind de la prestigiul unui brand, a unor valori de cunoaştere sau comunitare. Acestea din urmă, de pildă, denotă o bună organizare internă, ceea ce înseamnă că oamenii sprijină nu numai o persoană sau alta, ci ideile, principiile, soluţiile, invenţiile. În managementul crizelor - şi noi suntem în criză - singura soluţie o constituie programele de autoorganizare. Ca în chibuţurile evreieşti.

Ce sunt chibuţurile?

Chibuţurile sunt mici organizaţii în deşertul din Israel. Adică în jurul unei oaze s-au strâns câteva mii de oameni care au trebuit să supravieţuiască. Şi au făcut-o oferindu-şi unii altora serviciile, ajutându-se unii pe alţii. Venitul unui chibuţ e echivalent cu venitul naţional al unui stat mediu.

 În România s-ar putea realiza aşa ceva? Noi avem o problemă cu... “paradigma caprei”... Capra vecinului....

Să ştiţi că nu e naturală, e de import. Ni s-a inoculat această mentalitate. Ăsta a fost rolul statului comunist, să cultive nişte principii greşite la populaţie, să-i facă egocentrici, să n-aibă idei generoase, să nu-şi asume riscuri. Fiind egocentrici, erau uşor de manipulat… Acum ne aflăm în faţa unei situaţii care are aparent două soluţii. Una e falsă, perdantă şi, din păcate, este pe cale să fie preluată de sectorul politic. Şi anume ţinerea în mână a sistemului, ca pe vremea proletcultismului, când totul era controlat prin politruci. Dacă se va merge în aceeaşi direcţie, se va ajunge la explozii sociale grozave, la emigrarea în masă a populaţiei şi la schimbarea structurii etnice.

Cum s-a ajuns la situaţia asta?

În ’90, când s-au format partidele politice, au intrat în ele şi oameni valoroşi - intelectuali de bună factură, specialişti în diverse domenii… N-au rezistat din cauza oportuniştilor. Mai devreme sau mai târziu, coaliţiile care s-au creat în interiorul partidelor pe bază de interese materiale şi pe dat tunuri i-au trecut pe cei buni în linia a doua, apoi în linia a treia, până când i-au făcut să dispară de tot.
În momentul de faţă există şi alţi oameni în România – oameni care au expertiză în politici publice, pentru că s-au luptat, în interiorul partidelor, să promoveze lucruri de calitate, principii de calitate, programe adevărate. Sunt cei rejectaţi de grupurile de interese dubioase.
Până acum, bătălia asta ne-a adus pe noi în situaţia pe care o cunoaştem: suma imensă de 1.500 de miliarde de euro care a fost, practic, furată din ţară, căderea şi colapsul economic din momentul actual, plus starea generală a naţiunii din acest moment (populaţie demotivată, neinformată, gata să fugă în altă parte ş.a.m.d.).
În toată acestă perioadă se punea greşit problema că iniţiativele de dezvoltare naţională nu merg. În realitate, nu exista voinţă politică. De fapt, interesul politic se vede în acest moment de bilanţ, prin banii care au fost furaţi pe căi aproape legale, dar nu şi morale, din România.
Deci, ne aflăm într-o situaţie mai mult decât critică, pentru că oportuniştii şi-au văzut doar propriul interes iar ceilalţi nu s-au putut organiza. Asta nu înseamnă că nu se pot reorganiza. Uite, de pildă, partidele mici, de buzunar, care nu sunt puternice, dar sunt legal constituite şi la care pot adera foştii membri refuzaţi de partide pentru că erau de calitate. Ei, având deja o experienţă, pot fi reactivaţi în sensul de a forma tineri pe criterii de competenţă.

De fapt şi la urma urmei, de ce au fost refuzaţi?

În primul rând pentru că nu erau şantajabili. S-a petrecut o selecţie ciudată, pe persoane. O selecţie foarte dură, numai cu persoane şantajabile, pentru păstrarea “legii tăcerii”... Pentru că partidele erau, de fapt, incubatoare de afaceri, nu incubatoare de politici publice cum ar fi trebuit să fie. Toate acestea au fost făcute sub protecţia partidelor, la limita legii. De fapt, legile au fost făcute în aşa fel încât să le meargă. Au fost legi făcute chiar şi pentru o singură persoană – o anumită persoană. De aceea era nevoie ca toţi cei implicaţi să fie şantajabili – ca să păstreze legea tăcerii.

Mai funcţionează această lege?

Asta-i problema. Legea tăcerii a fost ruptă şi nu mai poate fi dreasă. Pentru că s-au împuţinat resursele şi nu mai au cu ce să cumpere tăcerea. Au fost prea mulţi lupi la stână şi, în momentul actual, nu mai au ce fura. Din această cauză a apărut, în lupta politică, o disperare fără precedent. Sunt în stare să-şi scoată ochii să-şi dea în cap, să se ucidă, orice…

“Dacă o ţară nu-şi poate plăti datoriile, ea aparţine de drept Fondului Monetar Internaţional”

Pe ce se mai bat? “Ciolanul” nu mai are carne pe el….

Pe ultimii bani europeni. Pentru că Uniunea Europeană preferă să bage bani în România prin instituţiile statului, nu direct, la furnizorul de servicii.

De ce?

Ei, aici e o problemă cu un mare semn de întrebare. În principiu, e limpede. Statul e garantul care poate fi executat de Uniunea Europeană. Pentru că e o instituţie, nu o reuniune de persoane. Un contract semnat cu o asemenea instituţie se face pe o garantare cu bogăţiile naţionale. O bogăţie este şi teritoriul. Şi atunci au interes să facă un shortcut pe linia politicului, astfel încât noi să vindem încet-încet şi ce ne-a mai rămas, ca să nu mai avem autonomie. Să luăm exemplul cu banii de le FMI. FMI-ul nu dă bani, ci împrumută. Împrumutul e cu garanţii. Garanţia înseamnă, până la urmă, ţara. Dacă o ţară nu-şi poate plăti datoriile, ea aparţine de drept Fondului Monetar Internaţional. Şi atunci se poate vinde, ca orice proprietate. E un amănunt pe care oamenii nu-l ştiu. Sunt destul de multe popoare care nu au ţară.

Adică Uniunea Europeană face un joc?

Da. E un joc. Şi trebuie să ţinem seama că resursele sunt limitate pe planeta asta. Una dintre resurse – repet - e teritoriul. La o populaţie care a explodat demografic şi cu o economie în declin, teritoriul contează. E clar că există tot soiul de bătălii şi de influenţe pentru obţinerea resurselor, inclusiv a unor alte teritorii…

“În curând vom deveni emigranţi în propria noastră patrie”

Vreau să ştiu dacă am înţeles bine: se poate pune problema teritoriului României, în jocul ăsta al Uniunii Europene?

Evident. Si nu e vorba doar de Uniunea Europeană, ci şi de o instituţie mondială sau de un alt stat. Uitaţi-vă la China, care deţine acum aproximativ jumătate din Africa şi cam un sfert din Statele Unite. Au cumpărat, pur şi simplu aceste teritorii… Pentru populaţia locală schimbarea unei forme de guvernământ nu e atât de dureroasă. Faptul că pe noi ne conduc români, sau nemţi, sau irlandezi, sau altceva, atâta timp cât avem ce mânca şi o oarecare bunăstare, nu deranjează foarte mult. Însă pentru ei, pentru cei care văd România ca pe o ofertă - ieftină şi uşor de cumpărat în momente de criză - acest aspect e important în ecuaţie. În acest moment apare promiscuitatea politicului care – oamenii politici, mai exact – se oferă să mai vândă ce se mai poate, pentru nişte beneficii personale sau de grup. De aici şi bătălia politică: cel care prinde puterea se alege cu câştigul. Problema noastră este că în curând vom deveni emigranţi în propria noastră patrie.

În ce sens?

Dacă nu plecăm noi, vin alţii. E foarte natural ca migraţia forţei de muncă - masivă în perioade de criză - să ducă la modificarea structurii etnice. Întreprinzătorii noştri nu vor mai putea lucra cu români, pentru că aceştia sunt plecaţi în altă parte, şi vor angaja chinezi, de exemplu, pe care-i cumpără ieftin. Şi care sunt mulţi. China a făcut o treabă extraordinară, ca politică proprie de stopare a crizei, prin plecarea celor care n-au de lucru.

E un fel de invazie mascată…

Exact. Dar se petrece peste tot în lume, nu e numai la noi… Şi acum, ca să revenim, nici corupţia politică nu e o invenţie românească. Ea a fost gândită şi provocată, ca să poată fi folosită pe termen lung. Momentul cel mai propice al exploatării ei este criza… O a doua problemă, la fel de importantă, este faptul că a scăzut încrederea în administraţie şi în guvern deoarece, în acest moment, guvernul este finanţat de bănci, nu este un dirijor de programe de dezvoltare care să permită sustenabilitatea ansamblului. În aceste condiţii, cine finanţează decide.
În democraţiile adevărate deciziile se iau în urma consultării specialiştilor în politici publice (policy making), iar aceştia au tot interesul să întărească structura economică şi decizională a ţării.

VA URMA

Click pentru a citi proiectul MODELUL DE ŢARĂ

 

Nu este nici o nouă utopie, nici o păcăleală gen “luminiţă de la capătul tunelului”. Este un proiect funcţional care se va derula oricum, cu voia sau fără voia statului român. Tot ce ar avea de făcut Parlamentul, Guvernul sau Preşedinţia ar fi să-i asigure cadrul legal. Dacă nu, o va face Uniunea Europeană. Autorul proiectului este prof. dr. Florian Colceag.

Modelul de Ţară seamănă izbitor, în privinţa expertizei istorice, a diagnozei sociale, a motivaţiei şi a reperelor de bune practici (preluate din experienţa sistemelor britanice) cu teoria Statului Organic a lui Mihai Eminescu. Modelul de Ţară nu este însă doar o teorie, ci şi (mai ales) un manual de lucru, Florian Colceag având avantajul instrumentelor de cercetare ale secolului XXI. “Modelul de ţară” este un fel de maşină pe care autorul ei te învaţă şi cum s-o construieşti, şi cum s-o utilizezi.

“Avem în diaspora somităţi mondiale despre care în România nu se ştie nimic”

Să revenim pe pământ. S-a mai realizat în lume ceva asemănător?

Nu de o asemenea anvergură. Dar toate programele funcţionale din lume se pot exprima printr-o reprezentare matemtică.

Pe ce se bazează, în afară de proiectul propriu-zis, estimarea succesului acestui proiect? Care sunt premizele favorabile?

Bunele practici, adică experienţa anterioară. E un principiu fundamental în demararea oricărui proiect. Există un număr de capete de program care, peste tot în lume unde au fost aplicate, au adus beneficii. Dar nu fiecare singur, ci la pachet. Prin “modelul de ţară”, noi putem pune pe picioare o structură funcţională cu 120 de specialişti iniţial – câte patru pe fiecare direcţie mare – care, la rândul lor, gestionează fiecare un alt număr de persoane pe care le specializează pentru derularea unor zeci de programe. E vorba de o formare de formatori care se desfăşoară simultan cu derularea programelor. Acest mecanism se poate face rapid, dar numai cu oameni specializaţi.

Avem aceşti specialişti?

Bineînţeles. I-am avut dintotdeauna, dar nimeni nu i-a luat în seamă. Şi – atenţie! – o bună parte dintre aceştia se află în diaspora. Nu li s-a cerut niciodată sprijinul, pentru că nu li s-a înţeles rostul. Oamenii ăştia, somităţi internaţionale de care în România nu se ştie nimic, sunt dispuşi să contribuie la redresarea ţării de origine. Asta dacă li se cere acest lucru şi dacă ar avea în România conexiunea credibilă pentru ei.

Ce înseamnă o conexiune credibilă?

Oameni ca ei. Care gândesc şi acţionează după aceleaşi reguli, care cunosc aceste reguli şi care sunt specialişti recunoscuţi în domeniu. Specialiştii, de oriunde ar fi, se cunosc între ei, de la un anumit nivel de autoritate în sus.
Revin… Aşadar, specialiştii există. Iar acum, în situaţia luptei pentru resurse europene, suntem în situaţia de a avea soluţia şi de a nu o putea aplica, din cauza atitudinii greşite a instituţiilor statului român.

“Nu convine nimănui să fim altceva decât o piaţă de cumpărători mărunţi”

Invenţiile româneşti, printre care motorul cu apă al lui Mihai Ruşeţel, sau dispozitivul care reduce consumul de carburant cu 90% al lui Iordan Stavar, sau invenţiile lui Justin Capră, sunt luate în calcul de “modelul de ţară”?

Bineînţeles. Invenţiile constituie una dintre direcţiile majore ale redresării economice a României. Să luăm exemplul pe care l-aţi dat: motorul cu apă, care a fost pus la punct încă de acum 30 de ani. Dacă sprijinim producţia unui asemenea motor – şi cercetarea prealabilă producţiei – piaţa este, practic, infinită. Bineînţeles că asta va declanşa tot soiul de conflicte şi piedici, pentru că va fi afectată piaţa maşinilor cu carburant clasic – benzină sau motorină - , dar să ştiţi că aceste piedici nu sunt atât de mari pe cât se aude… Aici e vorba de manipulare, de nişte fantasme induse subliminal, că, vezi, Doamne, nu te lasă unii să demarezi aşa ceva… Să fim serioşi, a încercat cineva şi n-a reuşit? Conflicte vor fi, bineînţeles, la nivelul politicului economic înalt, la nivel european. Pentru că e un fapt evident - nu există nicio teorie a cospiraţiei - nu ne doreşte nimeni competitivi pe piaţă cu asemenea produse, şi nu convine nimănui să fim altceva decât o piaţă de cumpărători mărunţi. Deci e clar că se vor opune cumva, dar nu în stil mafiot. Se vor folosi mai mult de tendinţa noastră spre delăsare, pe ideea că vom renunţa înainte de a începe. Dovadă numărul foarte mare al invenţiilor pe care nu le-a produs nimeni în serie, până acum. Nici n-a încercat nimeni vreodată, nici din partea statului, nici în mediul privat.

Deci, pe scurt, care e soluţia redresării reale a României?

Răspunsul complet este “modelul de ţară”. Un rezumat al răspunsului: politicile publice (policy making) şi specialiştii în aceste politici publice.

Am identificat până acum, din cele ce mi-aţi spus, două mari forţe, două resurse umane ale Modelului de Ţară: inventica şi inventatorii, pe de o parte, şi “creierele” din diaspora. Aceste “forţe” sunt înştiinţate de existenţa proiectului, sunt dispuse să-l sprijine?

Da, sunt avizate de existenţa proiectului şi sunt dispuse – aş spune chiar nerăbdătoare – să participe la derularea lui.

“Protecţia statului este doar o facilitate”

Mai sunt şi alte forţe pregătite să intre în “joc”?

Da. Destule. Mai multe decât minimul necesar. În afară de persoane izolate, încadrate în diferite structuri de specializare - academicieni, medici, ingineri, economişti, jurnalişti – care şi-au oferit sprijinul activ, necondiţionat, există o structură compactă, constituită special pentru reconstrucţia României: Liga Studenţilor Români din Străinătate. Este “noua generaţie paşoptistă”, cum le place lor să se prezinte. Sunt super-deştepţi, puternici, neinhibaţi, neşantajabili şi... mulţi. Viitorul lor e asigurat în afara ţării, pentru că sunt foarte competenţi şi ofertaţi de o mulţime de universităţi, instituţii sau corporaţii. Refacerea României este o opţiune pentru ei, nu o soluţie impusă. Imaginaţi-vă 1.500 de super-creiere adunate la un loc ca să acţioneze într-o direcţie comună. Iar direcţia e asta. Nu i-a obligat nimeni, nu i-a forţat nimeni.

Şi dacă “statul” nu va marşa la ideea asta?

Oportunitatea susţinerii nu este atât pentru proiect, cât pentru stat. Pentru că proiectul poate fi validat direct de Uniunea Europeană şi se va derula oricum, nu e dependent de stat. Protecţia statului este doar o facilitate. Deja proiectul este trimis către Clubul de la Roma, către World Future Forum şi catre OECD spre studiu, ajungând astfel şi la Uniunea Europeana..
Guvernul României are mai multă nevoie să sprijine acest proiect, decât are proiectul să fie sprijinit... Dar, cu sau fără ajutorul guvernului, al Parlamentului sau al oricărei instituţii a statului român, aplicarea “modelului de ţară” este inevitabilă.

Valoarea financiar-monetară e singurul criteriu al Modelului de Ţară?

Este doar una dintre valorile pe care se bazează proiectul. În România, faptul că valorile-brand, valorile de cunoaştere şi valorile comunitare nu sunt apreciate, ci depreciate, ne-a pus pe noi într-o situaţie extrem de subţire în faţa Europei şi a lumii. Pentru că o ţară îşi poate reface economia pornind de la prestigiul unui brand, a unor valori de cunoaştere sau comunitare. Acestea din urmă, de pildă, denotă o bună organizare internă, ceea ce înseamnă că oamenii sprijină nu numai o persoană sau alta, ci ideile, principiile, soluţiile, invenţiile. În managementul crizelor - şi noi suntem în criză - singura soluţie o constituie programele de autoorganizare. Ca în chibuţurile evreieşti.

Ce sunt chibuţurile?

Chibuţurile sunt mici organizaţii în deşertul din Israel. Adică în jurul unei oaze s-au strâns câteva mii de oameni care au trebuit să supravieţuiască. Şi au făcut-o oferindu-şi unii altora serviciile, ajutându-se unii pe alţii. Venitul unui chibuţ e echivalent cu venitul naţional al unui stat mediu.

VA URMA

Click pentru a citi proiectul MODELUL DE ŢARĂ

De câteva zile a fost postat pe internet proiectul MODELUL DE ŢARĂ. La prima vedere ai zice că este ori o nouă utopie, ori încă o păcăleală gen “luminiţa de la capătul tunelului”. Nu este nici una, nici alta. Este un proiect funcţional care se va derula oricum, cu voia sau fără voia statului român. Tot ce ar avea de făcut Parlamentul, Guvernul sau Preşedinţia ar fi să-i asigure cadrul legal. Dacă nu, o va face Uniunea Europeană.
De fapt, derularea MODELULUI DE ŢARĂ a început. Forţele care-l susţin, pe componente sau integral, sunt personalităţi din mediul academic şi de afaceri, structuri din societatea civilă, personalităţi şi instituţii din diaspora, structuri ale Uniunii Europene şi chiar persoane din mediul politic românesc. Autorul proiectului este Florian Colceag.

IMPORTANT: Modelul de Ţară seamănă izbitor, în privinţa expertizei istorice, a diagnozei sociale, a motivaţiei şi a reperelor de bune practici (preluate din experienţa sistemelor britanice) cu teoria Statului Organic a lui Mihai Eminescu. Evident, Florian Colceag are avantajul instrumentelor de cercetare ale secolului XXI, dar proiectul lui nu este doar o teorie, ci, mai ales, un manual de lucru. “Modelul de ţară” este un fel de maşină pe care autorul ei te învaţă şi cum s-o construieşti, şi cum s-o utilizezi.
Statul român nu mai reprezintă un factor decident în derularea acestui proiect, pentru că n-are nicio legitimitate şi nicio contribuţie. Tot ce poate face e să spună DA şi să-l gireze.

Florian Colceag: “Modelul matematic constituie arhitectura sistemului”

 Matematician, profesor cu 20 de ani de experienţă în educaţia copiilor supradotaţi şi în antrenarea olimpicilor la matematică, a obţinut peste 60 de medalii de aur la competiţii internaţionale în această disciplină. Este reprezentant în România al World Council for Gifted and Talented Education. Profesorul Florian Colceag este, de asemenea, fondatorul IRSCA Gifted Education – România (asociaţie non-profit cu scopul de a promova şi sprijini dezvoltarea persoanelor cu har şi talent în toate domeniile) şi preşedintele EDUGATE (Consorţiul Român pentru Educaţia Copiilor şi Tinerilor Supradotaţi si Talentaţi). Este autorul proiectului Noua Constituţie (făcut deja public) şi al Programului de Retehnologizare şi Modernizare Tehnologică a României, care va fi şi el făcut public, în curând. Ambele reprezintă elemente constitutive ale proiectului de bază.

Domnule profesor, ce este “modelul de ţară”?

 Este un proiect de ieşire a României din criză, cu mijloace şi resurse existente, dar pe care nimeni nu a ştiut sau nu a vrut să le acceseze.

Cu ce este mai bun proiectul dumneavoastră decât orice alt proiect încercat până acum?

 Până acum nu s-a încercat nimic în sensul ăsta şi, de fapt, în niciun sens. Toate proiectele – sau, mă rog, ceea ce au numit unii proiecte - nu urmăreau redresarea României, ci jefuirea ei.

Am încercat să-l citesc. Este arid, aproape imposibil de lecturat...

 Eu sunt matematician. De aceea proiectele mele sunt modele matematice. În forma astfel redactată, modelul de ţară e dificil de înţeles pentru un nespecialist, dar îl înţeleg cu uşurinţă specialiştii în politici publice. Modelul matematic constituie arhitectura sistemului.

Convingeţi-mă pe mine, ca necunoscător, că aşa ceva poate funcţiona şi în realitate.

 Cea mai bună dovadă o constituie proiectele mele anterioare care, deşi sunt modele matematice... funcţionează (Râde). Au fost preluate de foarte multe ţări... Orice proiect trebuie să aibă o logică de acest tip în spate, pentru că altfel este incoerent sau nesustenabil.

“Nu l-am inventat, l-am descoperit”

 Daţi-mi câteva exemple de astfel aceste proiecte care vă aparţin.

Unul ar fi “Development and Ability”, publicat pe un site al Naţiunilor Unite şi care e folosit pe toate meridianele lumii, din Australia până în China. E un proiect de dezvoltare de domenii. Un altul este “Romania European Integration”, publicat de Universitatea din Sidney şi studiat de toate cancelariile europene înainte de integrarea noastră în UE. A avut o contribuţie importantă la intrarea României în Uniune, pentru că a facilitat înţelegerea dinamicii populaţionale şi a interferenţelor culturale. Sau, poftim, IRSCA Gifted Education – Romania... Centrul pentru dezvoltarea persoanelor cu har şi talent în toate domeniile. Există, se află la noi în ţară şi funcţionează. E un model matematic.

Citez din proiect: “Modelul teoretic final este o categorie triangulată de sisteme disipative aflate în relaţie omologică, care formează un vector echilibrat şi structuri fractale ce dezvoltă mirror symetry... Modelul este util nu doar pentru coerentizarea politicilor publice şi a guvernanţei, ci şi pentru coerentizarea programelor finanţate”. Vreţi să-mi traduceţi în... româneşte?

 Modelul are aparent la bază două triunghiuri echilaterale, unul cu vârful în sus, altul cu vârful în jos. De fapt o categorie triangulată care este proiecţia unui octaedru cu anumite proprietăţi specifice. Orice diagramă comutativă este generată de trei cicluri şi orice ciclu este generat de trei diagrame comutative. Atât ciclurile cât şi diagramele sunt laturi ale octaedrului.

Eu văd ceva ce seamănă cu Steaua lui David...

 De departe seamănă cu steaua lui David, dar e încărcată de multiple semnificaţii şi are o logică internă proprie, bazată pe algoritmi de generare şi pe mecanismele ştiintelor complexităţii. Există, desigur, şi multe alte detalii matematice, sugestive pentru specialiştii în domeniu, dar neinteresante pentru public.

Ce bine că m-aţi lămurit!... Vă întreb altfel: ce reprezintă cele două triunghiuri?

 Vârfurile primului triunghi reprezintă componentele statului: statul-guvern, statul-naţiune şi statul-afaceri. Celălalt triunghi reprezintă domeniile de lucru, programele: retehnologizare, reprofesionalizare, coparticipare. Unind vârfurile celor două triunghiuri se creează o reţea având forma unui hexagon. Punctele de intersecţie ale tuturor liniilor din desen formează noduri de reţea. Două noduri apropiate ale reţelei generează noi caracteristici concretizate în programe specifice. De exemplu, statul guvern şi reprofesionalizarea generează standardele de calitate şi bună guvernanţă.

Ce sunt structurile fractale?

 Un fractal este o figură geometrică fragmentată sau frântă, care poate fi divizată în părţi, astfel încât fiecare dintre acestea reproduce figura întregului.

Adică putem aplica schema matematică iniţială pe orice domeniu sau subdomeniu al proiectului?…

 Exact. Dar, bineînţeles, fiecare domeniu sau subdomeniu este alcătuit din propriile lui elemente specifice. Această componenţă e pusă la lucru după modelul iniţial…

Dacă înţeleg bine, dumneavoastră aţi inventat un model matematic, în care vreţi să introduceţi un întreg univers social şi să-l forţaţi să funcţioneze după el?

Nu l-am inventat, l-am descoperit. Nici Newton n-a inventat legea gravitaţiei şi nici Einstein n-a inventat teoria relativităţii. Ei le-au descoperit, ceea ce e cu totul altceva. Şi nu forţez lumea să funcţioneze după modelul meu, dimpotrivă, încerc să-i asigur confortul unei funcţionări normale.

 VA URMA

Click pentru a putea citi proiectul MODELUL DE ŢARĂ