Echipa Romaniei a câştigat locul I în lume la cea mai importantă probă din cadrul IOAA-2011 (5th International Olympiad on Astronomy and Astrophysics) şi anume proba pe echipe. România a învins echipa Iranului (locul II) şi echipa Indiei (locul III). Niciodată drapelul nostru nu a fost medaliat cu 5 medalii de aur (fiecare copil a primit câte o medalie de aur) şi doua medalii de bronz obţinute! Felicitări tinerilor ce ne fac cinste (şi au fost şi pe Atlantykron)!...

Sursă: Florin Munteanu

Câteva concluzii, după 10 zile de demonstraţii...
În primul rând, nicio provocare nu şi-a atins scopul. Prima a fost cea cu ultraşii şi distrugerile comandate, pentru ca, în ochii opiniei publice, manifestaţia de protest să fie asimilată cu violenţa şi huliganismul. Aici se impune o observaţie colaterală. Trupele suplimentare de jandarmi, care au venit în piaţă şi i-au împins pe violenţi spre Piaţa Unirii, parcă au făcut-o în aşa fel încât să se vadă că unii-s unii iar alţii-s alţii. Adică pur şi simplu au izolat diversiunea. Or fi fost şi ultraşi printre acei provocatori, dar sigur erau manevraţi de altcineva. Diversiunea a avut efecte opuse: adevăraţii ultraşi au venit a doua zi în piaţă şi au manifestat paşic împreună cu ceilalţi demonstranţi. Adică, în loc de dezbinare, diversiunea a provocat fuziune.
 

O altă capcană a fost pancarta cu „Legalizaţi marijuana!”. Era prea grosolană ca să nu fie sesizată de oameni. Diversionistul a fost gonit.
Apoi, lozinca aceea enigmatică: USL=PDL=MIZERIE. Nu că n-ar fi adevărat ce spune (eu, unul, subscriu la faptul că toţi cei aflaţi la putere, din 1990 încoace, au constituit, într-o măsură mai mare şi mai mică, „tagma jefuitorilor”), problema este că, în context, aceasta risca să destabilizeze, să abată atenţia manifestanţilor de la dezideratul unanim „JOS BĂSESCU!”. Dirijată sau nu, diversiunea putea avea efect dizolvator, ceea ce totuşi nu s-a întâmplat.

Cea mai mare încercare (trecută, din fericire, cu brio), a fost întâlnirea manifestanţilor veniţi de la mitingul politic cu cei din Piaţa Universităţii. Puterea ar fi vrut să iasă cu păruială, ceea ce era aproape previzibil, având în vedere incidentul cu Ludovic Orban. Şi mie mi-a fost teamă că „pieţarii” îi vor respinge pe „politici”, pentru simplul motiv că erau politici. Nu s-a întâmplat aşa, dimpotrivă, au fuzionat. A fost o reacţie matură, care în urmă cu 22 de ani n-ar fi fost posibilă. De altfel, noii veniţi au avut inspiraţia sau inteligenţa de a nu veni în piaţă cu insemnele partidelor din care făceau parte.

Pe scurt, toate încercările de dezbinare de până acum au eşuat. Ele se vor desfăşura în continuare, atâta timp cât şi mişcările de protest vor continua. Dar cât vor continua? Oamenii au obosit, sunt totuşi prea puţini, iar Băsescu se va folosi de argumentul statistic pentru a-i ignora în continuare. Dar nici ignorarea nu poate continua la infinit, aşa că, la un moment dat, e de presupus că va trece la represalii maxime, dacă oamenii nu vor părăsi de bună voie piaţa. Muniţie există, din belşug...

După părerea mea însă, Băsescu nu va fi dat jos de cei din stradă, sau cel puţin nu în mod direct. El va fi trădat de propria camarilă, sau va fi părăsit. Membrii guvernului şi parlamentarii puterii au început să se teamă pentru viaţa lor şi a familiilor lor. Pentru că, chiar dacă au fost complici la nenorocirile generate de dictator, îşi dau seama că puterea acestuia s-a şubrezit îngrijorător şi că, în caz de Doamne-fereşte! (sau de Doamne-ajută!), ei sunt cei mai expuşi furiei generale. Şi nu toţi vor avea la dispoziţie un elicopter. Cam aşa stau lucrurile în toate structurile Puterii, unde slujbaşii sunt supuşi unei duble terori: cea prezentă, a lui Băsescu, şi cea viitoare, a răzbunării celor oprimaţi de Băsescu. Sub presiunea acestui coşmar, mulţi acoliţi vor claca sau vor fugi. În plus, în toate aceste structuri, există şi angajaţi de bună credinţă, care n-au stat şi nu stau degeaba, ajutând, din umbră, pe cei din stradă, prin intermediul presei. Fisura în sistem fiind făcută, urmează, sper, scufundarea.

Interviu cu Simona Bratu, medic din Tg. Mureş, „pionier” SMURD 

Să începem cu "începutul"! Târgu- Mureş, 1990, povestea SMURD.
 

În 1990 a venit doctorul Arafat, era rezident, eu eram în anul şase de facultate, şi la terapia intensivă - materia pe care ne-o preda domnul profesor Chioreanu, care a fost unul dintre promotorii SMURD în judeţul Mureş - ne-a prezentat cum vede dânsul dezvoltarea sistemului de urgenţă în România. În acel moment nu exista specialitate de medicină de urgenţă - mă rog, mi s-a părut foarte atractivă ideea cu prespitalul, spitalul, dezvoltarea camerelor de reanimare, serviciul de urgenţă separat. Eram atrasă de partea asta mai "dură" a medicinei... Eram mai mulţi, am format o echipă de voluntari care mergeam cu maşina dânsului, maşina personală, micuţă, un Opel Kadet cu inscripţia "medic de urgenţă" - ceva ciudat pentru anul 1990. Era înghesuială mare să ieşim, toţi ne doream să fim medici de urgenţă. Nu prea ştiam noi cum o să evolueze treaba, cert este că a fost fascinant... Pe lângă ore şi alte probleme, ca studenţi, ne continuam munca de voluntari. Între 1991 şi 1992 ne-am făcut stagiatura, după care am luat rezidenţiatul pe medicină generală, continuând să ne facem gărzile voluntare la SMURD. Apoi, după crearea sistemului de urgenţă, am mai dat un examen, fiind prima generaţie de "urgentişti".
 

Aşadar, până atunci, după serviciul în spital, urma "terenul", tot ca voluntari. Eraţi plătiţi pentru munca suplimentară?
 

Nu ne-a plătit nimeni până în 1996. Atunci a fost prima dată când s-au făcut angajări oficiale la SMURD. Până atunci, fiecare lucra pe secţie, în spital cu o normă şi făceam gărzi prin rotaţie, fiind 4-5 medici în serviciul de urgenţă. La început am fost patru medici voluntari care ieşeam la caz, apoi şase, opt şi tot aşa... Voluntarii ceilalţi erau o armată: studenţi şi asistenţi. Apoi am făcut prima cameră de reanimare la Spitalul Judeţean, cu ajutorul celor de la spitalul Royal din Edinburgh, care au venit cu toată dotarea.
 

Începutul a fost greu. Cum aţi reuşit să dezvoltaţi sistemul?

Noi ne-am bucurat foarte tare de colaborarea cu pompierii. Ei au început să plătească benzina la maşina mare de salvare, pentru că varianta cu Opelul doctorului Arafat era OK, însă doar pentru transportul medicilor. Apoi am primit maşini de la Crucea Roşie din Norvegia, din Germania un Volkswagen, aşa că aveam şi noi o ambulanţă mare, a noastră.
 

Gardă, şcoală, serviciu şi voluntariat... Mai încăpea şi viaţa personală?

În primii ani, sub nici o formă! Vă daţi seama, eram patru medici, lucram în gărzi 12 ore cu 24. Doi lucrau, doi dormeau... Dimineaţa ne făceam stagiile, cel care lucra noaptea rămânea până la ora unu, preluam apoi turele, destul de complicat. Mai mult am stat în spital!

Care a fost episodul care v-a marcat cel mai mult în activitatea de la SMURD?
 

Era prin 1992, ieşisem singură la o urgenţă şi a fost un accident, o maşină care luase foc după o ciocnire frontală cu un camion. Am ajuns primii la accident şi am văzut oamenii arzând înăuntru. Au ajuns apoi şi pompierii. Erau flăcări foarte mari şi eram în imposibilitatea de a face ceva. Când a explodat maşina, a fost un suflu atât de puternic încât ne-a aruncat în spate. Norocul meu a fost că nu m-am apropiat foarte mult de maşină... Nu apucasem, că eram suficient de nebună să mă duc să încerc să-i scot afară. Mai văzusem eu durere şi moarte, dar să ardă oamenii ca nişte făclii, niciodată! Era o femeie în interior, conştientă, lângă un bărbat ce părea inconştient. Ea bătea cu palmele în geam şi se uita rugător la mine, iar eu nu puteam face nimic...A fost groaznic! Atunci m-am întors la Urgenţă şi i-am spus doctorului Arafat că renunţ - bine, aveam şi eu 26 de ani, nu ştiam dacă sunt pregătită să văd atâta durere - şi mi-a spus că şi el a trecut prin aşa ceva, că şi-a pus aceeaşi întrebare, dar că trebuie să existe cineva care să facă şi această meserie. Mi-a mai spus că sunt făcută pentru aşa ceva şi că să merg acasă, să-mi revin şi să-mi reiau munca a doua zi. Scurt şi la obiect! Am plecat acasă, m-am gândit la lucruri mai frumoase şi mi-am continuat treaba. Am rămas tot aici, după 21 de ani!
 

Şi cea mai mare satisfacţie?
 

Cam la un an după ce am scos un băiat de 14 ani din stop-cardiac prin electrocutare, el a venit cu un buchet mare de flori. Nu l-am recunoscut. Era cu mama lui, mă aştepta pe coridor şi mi-a spus că exact acum un an era în stop-cardiac şi că eu l-am salvat...Apoi l-am văzut student la Medicină... şi mai ştiu că a şi terminat facultatea.
 

Să revenim la Raed Arafat...
 

Dacă nu aş fi văzut cu ochii mei tot ceea ce a făcut dânsul pentru pacienţi - vă daţi seama, au fost ani de zile în care a plătit de la el din buzunar o grămadă de cheltuieli, a instituit acest regim foarte strict de program. E un loc de muncă greu, însă ne-am înhămat - dacă pot spune aşa - de dragul lui, de dragul ideilor pe care le avea. Pentru mine a fost extraordinar să văd în toată jungla lumii de azi că există cineva care cu adevărat se gândeşte la pacient şi vrea să facă totul pentru el. Eram tânără, îmi căutam drumul şi am zis că acesta este cel mai potrivit pentru mine. Am 20 de ani de muncă grea, de lupte, mai mici sau mai mari; cu direcţia, cu recunoaşterea, cu legalizarea...Dacă n-aş fi crezut în idee, dacă n-aş fi crezut în doctorul Arafat, nu cred că aş fi putut merge înainte. A meritat şi zic că merită în continuare. Cu legea este o altă luptă grea, în tot războiul ăsta, pe care trebuie s-o dăm în continuare! Părerea mea este că nu trebuie să te atingi de un lucru bun, care funcţionează, şi trebuie găsită o variantă de a dezvolta în continuare acest sistem. Că aici nu vorbim despre SMURD-prespital, aici vorbim despre sistemul de urgenţă din România!
 

Aţi văzut şi în alte ţări cum funcţionează sistemele de urgenţă, cum sunt finanţate. Cum comentaţi proiectul noii legi a sănătăţii?
 

Pacienţii noştri nu au nume. Au o vârstă presupusă, au sexul, patologia traumatică identificată de noi, însă de multe ori nu au nume. La noi nu există criterii de departajare. În faţa bolii toţi suntem egali. Eu nu văd privatizare în medicina de urgenţă. Nu văd cum s-ar putea ca într-o treabă dezinteresată, ce ţine de umanism, să introduci interese financiare. Nu înţeleg ce se vrea, am citit legea, am întors-o pe toate părţile. Încerc să o înţeleg şi să mă plasez undeva. Nu merge! Plus că se va pierde cumva controlul. La SMURD este un sistem ce aduce cu cel militar. E vorba de ore, chiar de minute. Nu încape banul în această poveste... Ne lua gâtul Arafat dacă auzea că am fi primit vreodată ceva de la pacienţi. Oricum, lucrurile nu vor rămâne aşa. Uitaţi-vă numai ce exemplu de solidaritate cu doctorul Arafat s-a dat miercuri seara în Târgu-Mureş. S-a mobilizat lumea, s-au anunţat oamenii pe Facebook, prin SMS-uri sau vorbind cu vecinii, să stingă luminile la nouă seara. A rămas oraşul câteva minute în beznă. A fost ceva extraordinar. Aşa că rămân optimistă!

Sursă: Cotidianul.ro

Titlul original: "Ne lua gâtul Arafat dacă primeam ceva de la pacienţi!"

Autor: Marcel Bărbătei

"Cine seamănă vânt, culege furtună", părea să explice, subliminal, zâmbetul subţire, ras proaspăt, victorios aproape, al celor trei crai politici gata să expandeze pe puntea de sus a corăbiei piratate de "ăi răi". Decişi să scoată covorul roşu de sub Preş, prim şi secunzi, că deja li s-a micşorat metrajul prin sondaje, băieţii cei buni, orbiţi de luminile de semnalizare ale unor posibile alegeri anticipate, anunţau ieşirea la rampă, într-o totală şi perfectă organizare a membrilor şi membrelor propriului miriapod politic: un exerciţiu de rafinament diferit, ciudat de diferit faţă de clamările ălor din stradă (pensii, ratele la bănci, inapetenţa la impozite), nemunciţii din motiv de lipsă de muncă, umiliţii experienţelor geografice, umiliţii propriei lor neputinţe.

Nimeni, sau aproape nimeni n-a avut ochi să vadă între atâtea lozinci şi pancarte, rogojini neaprinse de deasupra creştetelor, una hilară prin singularitatea sa. Ceva în genul că avem nevoie, ne trebuie Cojocaru. Care cojocar, m-a întrebat cineva din preajmă. S-a peticit prea rău blana întoarsă şi răs-întoarsă a existenţei? Înscrisul era timid, oarecum insignifiant, greu de întrezărit prin ploaia de pavimente aruncate de microbiştii, anarhişti - punea eticheta pe ei primul-ministru - invizibil analiştilor şi analistelor de priveghi sărbătoresc la televiziunile de toate candorile. Ce "Cojocaru", când premierul e neras şi profund îngrijorat de sporurile pentru orele suplimentare prestate de jandarmi şi scutieri, sporuri care ar putea dezechilibra bugetul încă fragil al patriei dar sigur condus spre mai mult şi mai bine pentru nu ştiu care şi cine.

Cine mai e şi cojocarul ăsta? Fără să ştiu că, mai nou, doctorul în economie Constantin Cojocaru propune un nou Proiect pentru România sub sigla Partidului Poporului ( denumire nepersonalizată ) l-am recuperat din perioada imediat post-revoluţionară când, fără să-i ceară nimeni (aşa sunt tehnocraţii ăştia: răi şi încăpăţânaţi, deranjanţi) oferea un Proiect de dezvoltare economico-socială apreciat, la acel moment, şi de marele economist american de origine română, Anghel N. Rugină care, la rândul său, oferea proiectul strategic al unui "miracol" pentru România, în sine o strategie de redresare/restructurare şi raportare valorică la o Europă aflată, prin ţările dezvoltate, la mai multe lungimi în cursa spre un capitalism cu variaţiuni sociale cel puţin interesante.

Culmea ciudăţeniei era atunci că amândoi se opuneau privatizării alandala, dizolvărilor oneroase ale unităţilor industriale ("fiarele vechi" moşite de sute de mii de lucrători) şi ale inventarului agricol aflat în forma de proprietate încă unită a foştilor ceapişti, proprietarii de drept. Imuni la procentele îngoşate ale arbitrajelor specializate în vânzări şi desmembrări de fabrici şi uzine care, ca şi rugina de flotă, împiedicau marşul triumfalist al apariţiei miliardarilor autohtoni, a super-marketurilor, a contactului nemijlocit cu mălaiul de foarte bună calitate importat din Ungaria, untul din Olanda şi uleiul, zahărul, berea, etc, etc de pe acolo de unde erau exportate pe piaţa românească tot mai eliberată de surplusul de populaţie nelucrativă.

Iar surplusul ăsta, supravieţuind care cum poate prin străinătăţuri, cel puţin nu poate ieşi în stradă, că străzile din Italia, Spania, Israel nu posedă şi teatre naţionale bune de dihăit. Nu ştiu cât de bune ori nebune or fi fost proiectele respective, dar nu am ştiinţă de un al treile Proiect pentru Ţară. Nu că nu ar fi putut fi licitat un astfel de demers dar clar cum clarul că nu s-a vrut. Încurca. Prelungea dureros distanţa dintre deştepţii de aici şi conturile din străinătatea lor. Şi mă uit în jur, dincolo de stradă şi străzi, de timpul irosit pentru stupid peuple, şi ce văd: 22 de ani fracturaţi în experimente ciudate, cu pedigriuri ilizibile şi garanţii expirate. 22 de ani de antamări păguboase ale celei mai mari părţi din biografiile celor 22 de milioane de români care încep să perceapă că se află sub regimul de ocupaţie al unei caste politice care confundă ţara cu propria lor proprietate închiriată ălorlalţi, chiriaşii, impozitaţii. Şi-i ascult de câteva zile hăhăind şi cei de hăisa şi cei de cea. Culmea este că au găsit un numitor comun: profesionalismul, caratele tehnocratice ale doctorului Arafat, unul dintre adevăraţii manageri ai sistemului de sănătate publică.

Dar ce facem cu organismul social al ţării, cu boala lui? Cine este, cine sunt doctorii, tehnocraţii de care am avea nevoie? Unde se ascund de nu-i vedem de 22 de ani? Cât mai preţuiesc eu sau tu sau celălalt într-o ţară în care cam totul e de vânzare, conform cutumelor acestor iluştri moştenitori de istorii, revoluţii şi, mai nou, de supra-alimentarea energetică venind din stradă. Nu au înţeles nimic! Vor relua baletul parlamentar cu anticipatele, portocaliul va amâna declanşarea, se pare că nici nu se poate altfel şi, băltâcărind, băltâcărind, uninominalii noştri de pachet vor continua să aştepte ca societatea să se taseze, sigur, fără a le modifica poliţele de asigurare de la mai bine la mult mai bine.

Proiectul de Ţară? Cred că glumeşti! Şi, uite, de câteva zile mă tot rog de-o ploaie, de-o zloată, de-o ninsoare, ceva că s-a întristat ţăranul şi grâul şi-s şi eu trist că pe nici un canal n-a mai apărut primarul României, şturlubaticul dom Traian. Mai încalecă, mai descalecă, conform arăturilor de iarnă? Treaba lui fiindcă, citându-l pe Constantin Tănase: "Au făcut, au desfăcut/ Şi cu asta ce-au făcut. N'ica?"

Avem la Cotroceni un individ bolnav de putere.
Avem un Guvern bolnav cu miniştri inculţi şi neprofesionişti.
Avem un Parlament bolnav, supraponderal, imoral, dominat de traseişti şi mercenari politici de toate etniile.
Principalele instituţii civilizatoare ale statului român şcoala, biblioteca publică, sănătatea, justiţia, armata, poliţia şi chiar biserica nu funcţionează normal.
Statul român este bolnav de corupţie, dominat de bunul plac şi imoralitate.
Avem o justiţie legată la ochi de adevăratelea.
Aşa nu se mai poate ! Ne-am săturat !

Cerem cu toată responsabiltatea:

1. DEMISIA lui Traian Băsescu.
2. DEMISIA Guvernului Boc şi instalarea unui guvern de tehnocraţi.
3. ALEGERI PARLAMENTARE ANTICIPATE în aprilie 2012.
4. REDUCEREA DRASTICĂ A NUMĂRULUI DE PARLAMENTARI cu păstrarea celor două camere.
5. ALEGERI PREZIDENŢIALE ANTICIPATE în mai 2012.
6. REFORMAREA GUVERNULUI ROMÂNIEI.
7. Reducerea lui la un cabinet cu 10-12 miniştri.
8. REFORMAREA PARTIDELOR. Toate partidele să-şi facă curăţenie în propria ogradă prin eliminarea tuturor celor care i-au făcut de râs de-a lungul anilor, pe toţi traseiştii şi mercenarii politici. Apoi să se prezinte la alegeri.
9. Vrem ca JUSTIŢIA să funcţioneze. Fără tot felul de prescrieri pentru crimele economice şi financiare. Cei vinovaţi de involuţia României în ultimii 20 de ani trebuie să plătească! Vrem o societate pluralistă, morală şi modernă.

Toate acţiunile noastre sunt paşnice. Vrem o revoluţie inteligentă de catifea.
 

Ne delimităm de orice acţiune violentă. Un dialog deschis cu autorităţile actuale e prima formă de rezolvare a situaţiei tot mai tensionate. Nu credem, însă, că actualul regim clientelar va ceda uşor. Pentru asta trebuie inteligenţă şi onoare.
 

Mulţumim tuturor celor care prezintă corect realitatea din stradă şi din ţară.
 

Mulţumim tuturor persoanelor juridice care sprijină acţiunile noastre.
 

Tot mai mulţi vom fi în pieţe pentru a ne manifesta paşnic.
 

ROMÂNIA, TREZEŞTE-TE ! DOAMNE AJUTĂ !
 

Grupul de iniţiativă pentru Societatea VREM O ROMÂNIE NORMALĂ
18 ianuarie 2012

COMUNICAT USS-CFR

Solidaritate cu manifestanţii, delimitare de acte huliganice

Profund îngrijorată de situaţia incendiară din România, Uniunea Sindicatelor din Spitalele CFR se delară solidară cu revendicările demonstranţilor paşnici din Piaţa Universităţii şi se delimitează ferm de violenţele care le parazitează, pe care le consideră înscenări organizate, tolerate sau induse de actuala putere.

Uniunea Sindicatelor din Spitalele CFR se declară, de asemenea, îngrijorată, de posibilele măsuri guvernamentale, care se întrevăd în derularea evenimentelor curente. Aceste măsuri vor avea ca scop interzicerea, într-un fel sau altul a oricăror mişcări de protest, având în vedere „escaladarea violenţei”. Aceasta este, de fapt, şi raţiunea diversiunii evidente care subminează ţinuta şi demnitatea manifestaţiei reale din Piaţa Universităţii: interzicerea dreptului la liberă exprimare.

Uniunea Sindicatelor din Spitalele CFR este alături de mişcarea de protest REALĂ, pe care o încurajează şi o salută, îndemnând societatea civilă să facă acelaşi lucru.

Uniunea Sindicatelor din Spitalele CFR consideră că extinderea SPONTANĂ a mişcărilor de protest în toată ţara pornind de la gestul de mare demnitate al medicului Raed Arafat are o profundă semnificaţie morală şi istorică, pentru că România se află realmente în situaţia unui pacient grav bolnav. Iar măsurile de urgenţă, într-o asemenea situaţie nu pot fi decât demisia guvernului actual.

Uniunea Sindicatelor din Spitalele CFR a avertizat, de-a lungul ultimilor doi ani, că măsurile abuzive, legislative şi executive luate de actuala putere politică vor avea drept consecinţe, pe de o parte distrugerea sistemele vitale ale naţiunii (Educaţie, Cultură şi Sănătate), iar pe de altă parte declanşarea spontană a unor evenimente grave şi explozive, precum cele la care societatea românească este martoră începând din 13 ianuarie 2012.

În consecinţă, Uniunea Sindicatelor din Spitalele CFR, considerându-se parte organică a societăţii româneşti, susţine şi încurajează mişcările de protest ale cetăţenilor români ajunşi în pragul disperării, dar dezaprobă orice formă de violenţă. De asemenea,Uniunea Sindicatelor din Spitalele CFR face apel la discernământul civic şi sfătuieşte societatea civilă să facă distincţie între protestele sociale şi faptele huliganice care încearcă să le compromită.

PREŞEDINTE
Denisa Popovici

Tot ce s-a creat până acum în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul e aproximativ. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat, cu toţii, o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi Budha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine, şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet.

(Emil Cioran – “Schimbarea la faţă a României”)

Eminescu ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici (…) Avea pe chip acel vag surâs crispat şi copilăresc ce se zăreşte pe portretul lui Shelley (…). Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes; mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova lui natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri (...). A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feţei trădau oboseala unei tinereţi trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi şi îngheţate, gura foarte expresivă, cu buze fine, ţi traducea toate emoţiile (...).
 

Mi-am dat foarte bine seama că, din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semănă cu sentimentul unui zeu servit de o muritoare (...).
 

În toată viaţa mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le posedă. Avea vocea răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: „Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci”, a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate. Regina unei ţări s-a înălţat, spre cinstea ei, până la regele poeziei româneşti…

(Carmen Sylva – Jurnal)

I se spune „micuţa balerină a Craiovei", iar astăzi, după mai bine de şase ani de prezenţe pe scenele României şi apoi ale campionatelor internaţionale de dans, se simte răsfăţată de titulatura care îi păstrează viu sentimentul că este „de-a casei" în Bănie. De la o fetiţă care la cinci ani zburda de fericire că poate dansa, Lucia Ioana Ghivercea s-a transformat într-o domnişoară care ştie deja foarte bine ce vrea şi pentru care niciun efort nu este prea mare cât timp naşte profesionalism şi reuşite de top.

Anul trecut a însemnat pentru Lucia şase competiţii şi 16 premii, unul dintre acestea fiind titlul de campioană mondială, la Dance World Cup - Paris 2011, cu coregrafia „Stranger", pregătită de Adina Cezar. Este al doilea titlu după cel obţinut la Porec, în Croaţia, în 2010, în finala ESDU - World Dance Masters. De fiecare dată, dansul contemporan a fost cel care i-a adus locul întâi. Tot la Paris a urcat şi pe a doua treaptă a podiumului, adăugându-şi la performanţe un al doilea titlu de vicecampioană mondială, asta şi pentru că a avut o coregrafie cu totul specială la gală.

Mereu pe podiumurile Europei

„Nu aş putea spune dacă am trăit diferit campionatul din Franţa. Fiecare concurs este unic, tensiunea lui nu se poate descrie în cuvinte, la fel şi satisfacţiile când te vezi printre câştigători", a mărturisit Lucia. Anul care tocmai s-a încheiat a avut semne bune încă de la început. La Openul din România, de la ESDU - World Dance Masters, a urcat de patru ori pe podium pentru locul I, la secţiunile dans contemporan, naţional-folcloric, dans clasic şi pentru premiul special ce i-a fost acordat în urma obţinerii celui mai mare punctaj din concurs şi cea mai bună execuţie în concurs.

Îşi urmează visul

A urmat mondialul din Croaţia, unde a obţinut locurile II şi IV, la categoria 9 - 14 ani. Apoi, „With love for dance", în Bulgaria, unde i-a fost acordat şi premiu pentru cel mai bun talent din concurs, IFMD România, cu patru premii I, apoi Campionatul Internaţional IFMD World Championship de la Veszprem din Ungaria care i-a adus trei premii I pentru partea artistică, tehnică şi de excelenţă. Şi toate aceste premii au fost încununate de performanţa de la Paris, unde s-a bucurat din plin şi de aplauzele unui public format din români stabiliţi acolo, unii arătându-se chiar interesaţi să o ajute să urmeze în Franţa cursurile unei şcoli de balet.

„Îmi doresc să plece şi mâine, să îşi urmeze visul ei. Merită acest lucru, aşa cum merită orice copil din această ţară care uită de copilărie, de jocurile în faţa blocului, şi alege să facă ceva important pentru el, pentru ţara lui. Ei sunt cei mai buni ambasadori ai României în lume", a spus Valeria Ghivercea, mama „micuţei balerine a Craiovei".

Între timp, Lucia Ioana Ghivercea a căpătat statutul de colaborator al Liceului de Coregrafie „Floria Capsali" din Bucureşti, participând la spectacole alături de elevii de aici.

Antrenamentele zilnice, cheia succesului

Lucia Ioana Ghivercea pune performanţele de până acum pe seama talentului, dar şi miilor de ore de muncă, ale ei şi coregrafilor care o pregătesc. Recunoaşte că în spatele ei se află o întreagă echipă care crede în ea şi face totul pentru a o pune în valoare şi a o urca cât mai sus pe podium.

S-a pregătit ani buni cu balerinii Lelia Vais şi Emilian Belcin, iar acum ia lecţii de dans contemporan de la Adina Cezar, de dans clasic de la Anca Mândrescu şi învaţă să-şi dezvolte calităţile în ambele direcţii de la Alina Onofrei. Alături îi sunt şi instructorii de arte marţiale Costi Dolan şi Sabin Barbu, arte pe care le practică tot în folosul baletului. Performer înnăscut, micuţa balerină a câştigat premii şi în artele marţiale, ocupând locul I la concursul de Taijiquan. Efortul micuţei nu se opreşte aici. Face gimnastică şi baschet, dar se ţine serios şi de şcoală. Este o elevă de nota zece, în clasa a V-a, la Colegiul Tehnic de Industrie Alimentară, îndrăgostită de matematică, pian şi pictură.

Printre cei mai buni

Deşi are două titluri mondiale, spune că cel mai mare premiu este că se află printre cei mai buni şi vede la ce nivel a ajuns. Admite fericită că a primit cu mare bucurie interesul manifestat de o companie franceză, de a o sprijini să se specializeze la Paris. „Nu m-am gândit la o şcoală anume şi nici nu îmi fac speranţe prea mari, ştiu că până la urmă se va rezolva. Vreau să-mi formez o carieră. Va trebui să plec pentru a mă specializa. Deocamdată nu a fost posibil din motive independente de mine, dependente de părinţii mei. Este costisitor oriunde m-aş duce", a mărturisit micuţa balerină a Craiovei.

Sursa: adevarul.es

Convergenţa unor mesaje publice poate însemna, uneori, că există mai mulţi oameni care gândesc în aceeaşi direcţie. Iar când unul din aceşti oameni ajunge într-o structură decidentă, e posibil ca scepticismul să se transforme în speranţă. În ianuarie 2010, CERTITUDINEA demara o încăpăţânată campanie (iluzorie, au spus unii) de promovare a unui concept şi a unui proiect aparţinând profesorului Florian Colceag şi intitulat MODELUL DE ŢARĂ.

Al doilea om care vorbeşte clar şi răspicat despre existenţa unui proiect de ţară este Călin Georgescu, candidatul cu cel mai bun punctaj pentru ocuparea postului de premier. Prezenţa sa din ce în ce mai frecventă în abordările mass-media poate confirma bănuielile că Emil Boc ar putea fi înlocuit cu un prim ministru competent. E vehiculată şi ipoteza ocupării (de acelaşi Călin Georgescu) a postului de ministru al Finanţelor. Acesta nici nu infirmă, nici nu confirmă zvonurile, dar ţine să precizeze: „Faptul că numele meu a fost vehiculat în presă pentru aceste poziţii mă onorează, dar subliniez că aceasta nu poate să-mi schimbe mie proiectele de viitor. Prefer să fiu competent pe ceea ce fac”.

Discursul lui Călin Georgescu este total diferit de tot ce auzim şi vedem la actualii oameni politici, pe care pur şi simplu îi desfiinţează aproape in corpore. Călin Georgescu vorbeşte, în toate intervenţiile sale, de idei şi principii abandonate demult de actuala clasă politică: patriotism, expertiză istorică, modele, performanţe, potenţial, strategii. La ultimul interviu acordat lui Victor Ciutacu, la „Vorbe grele”, a fost oarecum incomodat de direcţia întrebărilor, care vizau răspunsuri „pe termen scurt”. A reuşit totuşi să dea răspunsuri „pe termen lung”, enunţându-şi cu abilitate principiile, criteriile şi chiar câteva soluţii pentru România. Într-un alt interviu, acordat publicaţiei Ziua Veche (din care extragem, sub forma unui text compact, o parte din răspunsuri), a făcut acelaşi lucru, dar mai elaborat şi mai nuanţat...

"La Microsoft şi la NASA a doua limbă este limba română. Românii care lucrează acolo sunt produşi aici, născuţi pe pământul asta. Oamenii aceştia aşteaptă un mesaj, un semn că sunt oricând bineveniţi"

România va accede la un nivel superior de civilizaţie atunci când conducătorii ei isi vor intelege responsabilitatea fata de istorie. Când vor înţelege acest lucru, ei sau alţii, atunci va fi bine.

Nu se poate face mare lucru atât timp cât nu ai un PROIECT DE ŢARĂ, cât nu există o hartă a viitorului, cât nu ştim unde vrem să ajungem. Încă nu ne-am croit o nişă. Dumneavoastră când vă duceţi la piaţă să cumpăraţi ceva aveţi un buget, în buzunar. Nu poţi să iei o mie de kilograme de cartofi, iei un kilogram de cartofi şi iei nişte ardei, nişte roşii pentru ce ti-ai propus să gătesti, din bugetul pe care îl ai. Dacă nu ştie nimeni unde vrea să ajungă ţara asta, cum puteţi să credeţi că se pot întampla minuni? Eu vă spun că şi dacă s-ar împrumuta România de o sută de ori mai mult decât s-a împrumutat până acum, banii dispar în două săptămâni, dacă nu sunt precizate obiectivele strategice spre care se dirijează aceşti bani.

Această viziune există. Am produs un asemenea proiect de ţară, prin "România după criză. Reprofesionalizarea" (volum apărut la editura Compania, coordonatori Mircea Maliţa şi Călin Georgescu - n.red.). Adică nu sari din copac, trezindu-te dimineaţa. Te gândeşti, unde trebuie sa ajungem? România după criză ofera o viziune pe termen lung pentru a fundamenta măsurile pe termen scurt. Oameni vrednici sunt în tara asta, însă trebuie lăsaţi să se manifeste. Aceasta este prima condiţie.

A doua condiţie este că noi suntem membri ai Uniunii Europene. În martie 2010, UE a scos un document strategic important: "Europa 2020". Acolo sunt formulate cinci ţinte esenţiale, de la educaţie până la combaterea sărăciei. Acestea sunt exact si obiectivele României. Nu trebuie să inventăm altceva, trebuie să le urmăm exact, pentru că suntem membri ai unui club. Trebuie să respectăm nişte reguli. Tot in spirit european, statul trebuie să exprime şi să promoveze maximal interesele şi drepturile propriilor cetăţeni, inclusiv dreptul lor la fericire. Doar oamenii care isi respectă profesia pot face acest lucru.

Noi nu avem pe agendă problemele mari ale lumii. Ele sunt trei: hrana şi apa, energia şi protecţia mediului. În 2018-2020 experţii prevestesc o criză alimentară mult mai puternică decât ce trăim noi acum. Politica economică va trebui să urmarească un nou echilibru între consum şi resurse. Adică să consumi din ce în ce mai puţine resurse, obţinând o valoare adăugată din ce în ce mai mare. Ca să înţelegi starea economiei, te duci în Portul Constanţa. Acolo vezi ce se întâmplă. Toate danele sunt goale. Se exportă ce? Fier vechi şi cherestea. Dacă se exporta şi miere de albine eram ca pe vremea dacilor.

Subliniez ca interesele noastre fundamentale sunt legate de bunăstare si securitate. Interesul bunăstării se realizează în cadrul Uniunii Europene. Interesul de securitate se asigură în cadrul NATO, având ca factor de echilibru Statele Unite. Este limpede că România nu mai are altă variantă. Dar trebuie să ştim clar încotro mergem, ce vrem să spunem acestei lumi. Când spui că eşti român, trebuie sa fii identificat cu o nişă de excelenţă, cu o oportunitate pe care ai ştiut să o valorifici. Noi putem să facem asta. Am mai spus-o: în cele trei priorităţi ale lumii, hrana şi apa, energia şi mediul putem să avem leadership european. Asta este cert. În priviţa capitalului natural nu are nimeni ce avem noi. Avem şi creiere şi capacitate inovativă. Trebuie doar sa descătuşăm potenţialul economiei la firul ierbii, economiei civice. Atunci când micul întreprinzător devine puternic, automat creşte puterea ţării. O nişă pe care o avem este agricultura. Acum importăm 80% din ce consumăm, dar avem o ţară care poate să hrănească jumatate de Europă. Pentru a mişca lucrurile din loc, dacă gândim cu capul, trebuie să-i chemăm la treabă pe oamenii care se pricep sau pe cei care încă se mai pricep. Că restul au plecat. Şi atât timp cât pleacă din ţara lor avem o dramă, avem o problemă de securitate naţională.

Mă uit la istorie, mă uit la oamenii care sunt. Eu vă spun aşa: La Microsoft şi la NASA a doua limbă este limba română. Românii care lucrează acolo sunt produşi aici, născuţi pe pământul asta. Indiferent unde ai fi, ai în memoria ta permanent copilăria, primii ani, pe care n-o să-i uiţi niciodată. Oamenii aceştia aşteaptă un mesaj, un semn că sunt oricând bineveniţi. Unii vor pune umărul. Sunt şi acum oameni foarte buni în această ţară. Să ne înţelegem foarte bine: pentru mine nu există « nu se poate ». Şi nu există nici unda de pesimism pe care unii o cultivă permanent, cu bună ştiinţă. Am spus mai devreme că nu suntem toţi proşti şi leneşi. Sunt lucruri excelente care se fac în România. Uitaţi-vă macar în sport. Chiar aşa, nu se investeşte mai nimic şi cu toate astea apar vârfuri. De unde apar oamenii aştia? Baza succesului este munca, asta nu se înţelege încă. Dar se va înţelege! Sunt absolut sigur că sunt oameni pregătiţi să-şi dedice viaţa lor construirii acestei ţări. Reconstruirii, de fapt, a acestei ţări. Când am spus reprofesionalizarea României m-am gandit la redarea ţării către oamenii ei.

Istoric, aşa cum s-a construit România, au fost exemple de vârf totdeauna, oameni care au tras după ei un întreg popor. Pot să afirm - mai ales ţinând cont de situaţia în care ne aflăm - că nu trebuie confundat poporul cu actiunea unor elemente desuete. Dimpotriva, poporul trebuie îndemnat să se ridice la înălţimea istoriei mari pe care o are. România nu este cea care apare adesea la televiziune, ea este a oamenilor care au făcut istorie, că a fost Brătianu, că a fost Gusti, că a fost Iorga, în orice caz oameni care au spus ceva lumii întregi. Eu nu pot fi nicicând de acord, personal cel puţin, cu acei diriguitori sau comentatori de ocazie care aruncă blamul pentru necazurile prin care trecem asupra unor închipuite tare de caracter naţional. Sunt total împotriva celor care susţin că ar fi vorba de o defecţiune genetică a acestui popor - că toţi suntem hoţi şi leneşi. Nu este adevărat. Nu suntem toţi hoţi şi leneşi. Cel mult poate că am fost prost conduşi.

Am trecut cu toţii, să ne înţelegem bine, printr-o perioada foarte dificilă, timp de jumatate de veac. O cruntă lovitură dată României a fost colectivizarea. Ea l-a rupt pe român nu numai de pământ, l-a rupt de istorie, l-a rupt de trecutul lui şi l-a catapultat uşor-uşor în cutii de carton, cum spunea Iorga. Dupa 1989 ne-am aflat în situaţia de recladi elita politica pe baze precare. Pe acest fond s-a vadit si cat de nociva este absenta unor repere etice clare, a bunului simţ, a profesionalismului. Avem acum drepturi, dar uneori uitam ca avem şi obligaţii. Sunt nişte reguli pe care orice societate trebuie să le respecte.

Nu cred că e cazul să discutăm excesiv despre importul crizei economice şi financiare din afară, ci să ne concentrăm în primul rând asupra crizei noastre de sistem. Sistemul a fost prost conceput iar dificultatile actuale nu sunt accidentale, care se repară în timp si treci peste ele. Fiind vorba despre tare de sistem, este nevoie ca sistemul să fie reconstruit.
Principalul motor al reconstrucţiei sistemului este realismul şi voinţa politică. Trebuie să înţelegem odată pentru totdeauna că orice construcţie în timp, durabilă, nu se poate baza decât pe adevăr. Detaliile modului de acţiune putem să le discutăm. Dar adevărul trebuie să stea la temelia oricărei construcţii. Dacă arunci seminţe mincinoase, tot minciună vei culege!

Cea mai profundă daună adusă societăţii româneşti, în aceşti ultimi 20 de ani, este că interventia politicului a ajuns la un grad excesiv, dublat de deprofesionalizarea clasei politice. Fiind deprofesionalizată, clasa politică nu are cum să ia în calcul elemente de substanţă mari, care fac obiectul agendei politice internaţionale la zi. Viaţa economică şi socială s-a politizat prea mult, obedienţa a luat locul competenţei, iar loialitatea faţă de partid a început să înlocuiască loialitatea faţă de ţară. Nu este, deci, de mirare că s-a ajuns în această situaţie. Una este să fii în această tabără deprofesionalizată şi alta este să îţi faci treaba aşa cum scrie la carte. Ştiţi cum este: apa fierbe la 100 de grade fără directive de partid. Dar dacă vine directiva de partid şi spune să nu mai fiarbă, mi-e greu să cred că se poate.

Numai gândirea pe termen lung permite acţiunea rationala pe pe termen scurt, iar nu invers. Ceea ce văd acum nu pare să urmarească o strategie coerentă, care să aibă cap şi coadă. Tot ce se face trebuie subsumat obiectivelor pe termen lung, de 20-25 de ani. Aceasta se referă şi la investiţia în educaţie şi în ştiinţă, care se face ştiind unde vrei să ajungi, ce nişă vrei sa ocupi ca ţară. Abia după aceea programezi acţiunile pe termen scurt.

Cel mai important lucru pe care orice guvern ar trebui să îl facă este să aibă grijă de ceea ce înseamnă clasa mijlocie. Pentru comparaţie, Germania are 95% din populatie in clasa mijlocie, în România este exact invers, chiar sub 5%. Ca să corectezi această anomalie trebuie să ai in vedere o dispersie largă a capitalului, încurajarea micului producător, promovarea capitalismului la firul ierbii şi crearea spaţiului său de manifestare. Atât timp cât el nu creşte nu are cum să se dezvolte o ţară. Nu am nevoie doar de cinci baroni în agricultură, de exemplu, am nevoie de 500.000 de fermieri moderni si prosperi. Cam asta este diferenţa pe care eu o văd. Nu se poate face reformă cu o populaţie nemulţumită. Este imposibil aşa ceva.

Nu sunt importanţi numai banii, ci masurile luate în timp. Subliniez acest lucru. Uitaţi-vă la împrumuturile care se fac. Au două lacune esenţiale, vorbesc de Fond (acorful cu FMI-n.r). Prima este că în patru ani s-a triplat datoria externă. Şi a doua, lipseşte gândirea pe termen lung. Împrumuturile astupă nişte găuri fără a genera, practic, o noua dinamică a dezvoltării. E ca şi cum managerul unei societăţi comerciale s-ar împrumuta la bancă numai pentru a plăti salariile. Acela numai manager nu mai este. Poate să-şi dea demisia el primul, înainte să-şi dea demisia salariaţii. Chestiunea are cel puţin aceste două laturi. Mai sunt şi alte trei. Când iei un împrumut trebuie să te gândeşti foarte amănunţit la trei lucruri: în ce condiţii iau banii, în ce îi investesc şi dacă pot să-i dau înapoi. Eu nu cred că cineva, în momentul acesta, poate să dea un răspuns la cele trei întrebări care sunt esenţiale, sunt de manual.

În 1898, Spiru Haret spunea aşa: cum arată astăzi şcoala aşa arată mâine ţara. Aceasta este ideea. La noi nu s-a făcut mai nimic în această privinţă. Priviţi ce spun cifrele: 41% din absolvenţii de liceu nu au trecut bacalaureatul în 2009, 72% din elevii de clasa a VIII-a sunt analfabeţi ştiinţific, ştiu să citească, dar nu înţeleg nimic. Mai puneţi la socoteală abandonul şcolar masiv din România. Apoi, cel mai important este indicele PISA, care măsoară performanţa scolara a tinerilor de 15 ani, unde suntem pe ultimul loc din 47 de ţări - 51% din copii de 15 ani sunt la linia de formare, nu sunt pregătiţi pentru nimic. Aici este drama. Educaţia este absolut esenţială. Investiţia în educaţie este stâlpul care susţine celelalte elemente ale sistemului de dezvoltare al unei ţări.

Strategia de Dezvoltare Durabilă a României, pe care am finalizat-o în 2008, are drept coloană vertebrală educaţia şi formarea profesională, valorificarea optimă a capitalului uman. Elaborarea unui asemenea document este o obligaţie a României, ca şi a tuturor celorlalte state membre ale Uniunii Europene. A fost un efort susţinut, pe parcursul unui an. Variantele succesive au fost supuse dezbaterii publice, iar forma finală a fost aprobată de Guvernul României, la finele anului 2008. Deci, practic, Strategia la orizontul anilor 2013-2020-2030 este în acest moment cel mai cuprinzator document programatic oficial al României care a fost înaintat institutiilor UE. Sigur, ar fi trebuit sa fie si pus în practică încă de pe atunci. Şi chiar dacă, până acum, nu a fost luat în considerare, acest document rămâne încă în vigoare, nu a fost abrogat, iar după el este judecată performanţa României la instituţiile de la Bruxelles.

Aş mai adăuga ceva ce mi se pare important. Democraţie fără proprietate privată nu se poate. Dar proprietatea privată trebuie protejată printr-o evidenţă cadastrală riguroasa. În România nu există, practic, un cadastru modern, iar cadastrul fiscal lipseşte cu desăvârşire. Serviciile de cadastru trebuie să fie oferite de stat, nu să fie plătite de către cetăţean.

Sursa declaraţiilor lui Călin Georgescu: interviul din ZIUA VECHE, intitulat „Sunt oameni pregătiţi să-şi dedice viaţa reconstruirii acestei ţări”