Sfârșitul anului 2015 a scos la lumină inevitabilul despre care eu unul vorbesc de ceva vreme: Rusia și SUA au ajuns la o înțelegere formală în legătură cu criza siriană. Această “minunată înțelegere” a permis Consiliului de Securitate al ONU îndeplinirea pompoasă a ritualului adoptării unei Rezoluții, de parcă ar mai crede cineva că în clădirea de pe malul Hudsonului se asigură pacea lumii.

1. Frontul arabo-musulman

Rezoluția cheamă – cum se putea altfel? – la încetarea focului și la instalarea unui regim de tranziție care să permită găsirea unei soluții politice menite a restitui Siria sirienilor în condițiile recunoașterii libertăților și drepturilor civile ale acestora. (Drepturi de care, în realitate nimeni nu se sinchisește și pe care, oricum, cetățenii sirieni nu le-au exercitat cu adevărat niciodată.) De la încetarea focului sunt exceptate ISIS, Al Quaeda și în general formațiunile islamice fundamentaliste, înțelegându-se astfel că de acum Rusia și Occidentul vor lupta împreună sau cel puțin coordonat împotriva lor. Asta înseamnă că “opoziția siriană moderată” nu va mai fi atacată de ruși dar și că plecarea Președintelui Bashar al Assad nu mai este pentru Occident o condiție prealabilă căutării unei soluții politice. Actualul regim sirian devine deci – la Washington, Londra, Paris și Berlin – parte a soluției după ce fusese exclusiv parte a problemei. (În aceste afaceri geo-strategice Bruxellesul dinnou nu contează întrucât nu este decât o cutie de rezonanță a Berlinului.)

Cei care credeau că în Siria are loc sau este pe punctul să izbucnească un război între SUA și Rusia sau mai mult de atât, în termeni orwellieni, între Oceania și Eurasia, acum răsuflă ușurați. În fine, o veste bună. Aceia mai naivi dintre ei merg mai departe și aduc slavă ONU pentru restabilirea păcii.

Lucrurile sunt departe de a fi așa. Că ONU nu a făcut decât să oficializeze acordul negociat între miniștrii Lavrov și Kerry, fără de care Consiliul de Securitate ar fi șomat, este evident. Impotența ONU, de mult consemnată, rivalizează doar cu irelevanța UE în definirea și apărarea unei ordini internaționale juste, fezabile și durabile. Vestea proastă este că întreg sistemul instituțiilor internaționale / transnaționale garante ale păcii este în colaps. (Includ aici și instituțiile finanțatoare în frunte cu FMI dar de acest aspect mă voi ocupa ceva mai încolo.) Stabilitatea și securitatea lumii au ajuns iarăși la discreția câtorva mari puteri preocupate în primul rând de menținerea controlului lor asupra tuturor statelor lumii iar în al doilea rând, atunci când atingerea unui asemenea obiectiv se dovedește imposibilă, de împărțirea între ele a sferelor de influență.

Pe de altă parte, nici alianța ruso-americană în lupta împotriva fundamentalismului islamic nu s-a născut abia acum. Un prim element al acesteia a fost intervenția Rusiei pentru rezolvarea crizei armamentului chimic al Siriei, cu câțiva ani în urmă. Atunci Moscova a luat inițiativa, de conivență cu Washingtonul, spre a evita implicarea militară a SUA practic de partea fundamentaliștilor. Manevra a făcut inevitabilă revenirea în jocul negocierilor internaționale a guvernului sirian legitim, readucând astfel discuția pe terenul dreptului internațional.

Problema a fost, atunci ca și acum, că tacticienii neo-conservatori americani nu au găsit formula strategică pentru ieșirea în condiții rezonabile din scenă a Președintelui al Assad – prea slăbit de criză pentru a mai rămâne pe termen mediu și lung în fruntea statului sirian dar imposibil de dizlocat pe termen scurt în favoarea unei opoziții religioase (sunite) fără a se provoca dezechilibre geopolitice inacceptabile pentru orice minte lucidă. În orice caz inacceptabile pentru Rusia dar și pentru Iran sau chiar îndepărtata Chină. În lipsa respectivei formule tranziția nu a putut începe.

În schimb a început războiul Nordului euro-asiatic cu Sudul arabo-musulman. Acesta a fost impus de avansul forțelor ISIS – după depășirea crizei armelor chimice – nemaisprijinite de SUA dar sprijinite în continuare de vechii parteneri strategici ai Americii, respectiv Turcia, Arabia Saudită și alții. Ceea ce a rezolvat acordul Lavrov-Kerry a fost nu evitarea războiului dintre Eurasia și Oceania, dintre lumea euro-atlantică și cea euro-asiatică, ci reglarea rivalității la conducerea Nordului euro-asiatic (de la San Francisco la Vladivostok) în campania din Orientul Mijlociu, pe frontul medio-oriental / arabo-musulman. În această dispută de importanță secundară în gestiunea celui de la treilea Război Mondial aflat în desfășurare, se poate spune că punctul de vedere rusesc a câștigat.

Mai mult, lăsând cumva inițiativa Rusiei în Orientul Mijlociu în lupta cu fundamentalismul sunnit și implicit cu neo-otomanismul care se folosește de acesta ca de o armă pentru impunerea unei noi ordini mondiale, SUA recunosc eșecul strategiei lor neoconservatoare (promovată de adminstrația Bush Jr. în principal sub impulsul vicepreședintelui Dick Chenney) vizând instaurarea controlului american asupra petrolului arab. Spre a impune o “pax americana” statelor arabe producătoare de petrol și a câștiga astfel competiția cu ceilalți actori globali consacrați sau emergenți (în special Rusia dar și China), tacticienii neo-conservatori americani au subminat regimurile politice naționaliste din țările arabe care nu le acceptaseră tutela, sub cuvânt (de altminteri drept) că sunt dictatoriale (vezi răsturnarea regimului Saddam Hussein în Irak și apoi “Primăvara arabă”). Ei nu au putut însă anticipa că mișcările islamiste folosite ca “berbece de asalt” și ajutate să preia puterea, pe de o parte, nu vor fi în stare să asigure coerența statală a unor societăți în mare măsură încă tribale și pe de altă parte, nu se vor supune conducerii externe. Iată de ce acum, o Americă incapabilă să oprească haosul, renunță la geo-strategia sa petrolieră (energetică) și abandonează terenul în favoarea Rusiei.

Rusofilii trebuie să își stăpânească însă entuziasmul. SUA au cedat pentru că dezangajarea lor din luptele de avangardă din Orientul Mijlociu (foarte costisitoare și pentru ele rămase fără perspective) le economisește forțe pentru luptele de ariergardă din Occeanul Pacific, acolo unde se ridică irezistibil și amenințător pentru supremația mondială americană, puterea Chinei. Iată de ce Rezoluția Consiliului de Securitate nu anunță apropiata încetare a războiului mondial ci extinderea ariei lui într-un viitor nu foarte îndepărtat.

2. Frontul balcanic

Asupra viitorului ne lămuresc și veștile primite de la NATO. Ele sunt în număr de trei; la care se adaugă non-știrea de la Deveselu (care, oricum, este o bază americană iar nu nord-atlantică). Astfel, dintr-o suflare NATO a decis: a) să întărească frontiera turco-siriană – dar nu pentru a apăra Turcia împotriva Rusiei, așa cum ne-am fi așteptat, ci pentru a împiedica repetarea unor incidente cum a fost doborârea “din greșeală” a unui avion rus despre care s-a dovedit că nu părăsise spațiul aerian sirian dar amenința formațiuni de luptă de pe teritoriul Siriei, înarmate de Turcia (sic!); b) să invite Muntengru, cu facilitățile sale portuare de la Marea Adriatică, ca membru al alianței – “pohta ce a pohtit” încă administrația Clinton; c) să reia relațiile cu Rusia în cadrul Consiuliului NATO-Rusia – fără a mai aștepta retrocedarea Crimeii sau retragerea sprijinului rusesc pentru secesiunea malorusă.

Dacă introducem în pachet și scutul antirachetă de la Deveselu – care, în condițiile acordului de neproliferare încheiat cu Iranul, apare a fi mai mult un element de negociere la care se va putea renunța în schimbul unor concesii din partea Rusiei sau pentru a face mai ușor de oficializat anumite condiții deja convenite – avem imaginea proiectului inițial al unei noi linii de demarcație dintre Est și Vest în emisfera nordică, linie care permite unirea forțelor lor în lupta dintre Nord și Sud. 

La prima vedere – ca și la prima strigare – deciziile NATO displac Rusiei în măsura în care aceasta a considerat totdeauna că Balcanii intră în zona intereselor sale vitale. În fond, Primul Război Mondial a început nu numai din Balcani ci, din perspectivă rusă, chiar pentru Balcani. De când a avut viziunea identității sale ca putere mondială Rusia a știut că are nevoie de ieșirea la mările calde și că, în acest sens, stăpânirea Mării Negre nu este suficientă dacă nu asigură libera trecere spre Mediterana prin strâmtori. Ca să domine Europa avea nevoie să controleze “poarta belaruso-ucraineană”, gurile Dunării și strâmtorile Bosfor și Dardanele. Atunci când Europa a vrut să lase Rusia în afara posibilității de a influența decisiv jocul politic regional și global i-a răpit aceste poziții.  

De aceea, ca o garanție a menținerii lor, precum și spre a avea un coridor alternativ către Mediterana atunci când trecerea prin strâmtori devine problematică (așa cum se întâmplă chiar în prezent), strategii ruși au căutat mereu o poziție dominantă în Balcani. Dezinteresul Germaniei pentru Balcani, proclamat încă de Bismarck, a fost una dintre bazele pactelor strategice de “neagresiune” ruso-germane.  

Iată însă că acum, prin invitarea Muntenegru, întregul litoral adriatic al Balcanilor intră în tabăra euro-atlantică (deci sud conducerea SUA) după ce același lucru s-a întâmplat deja cu litoralul vestic și sudic al Mării Negre. În plus, principalul aliat al Rusiei în Balcani – Serbia – se vede înconjurat de state membre ale NATO. Ceea rușii par a fi câștigat în Siria, sub rezerva incertitudinii aferente unui război în curs, par a fi pierdut în Balcani, la nivelul certitudinii oferite de un fapt împlinit.  

Lucrurile nu sunt însă chiar așa cum par. Că SUA / NATO și-au întărit pozițiile în vestul Balcanilor transformând Adriatica într-un “lac american” (sau, în orice caz, euro-atlantic) este adevărat. Câștigul nu este însă pur și simplu. El vine la schimb cu acceptul pentru transformarea Mării Negre în “lac rusesc”.

Chiar dacă apartenența Crimeii la Rusia nu va fi recunoscută oficial pentru multă vreme, faptul nu va mai avea nici un impact asupra relațiilor Rusiei cu Occidentul euro-atlantic. De asemenea, Ucraina va fi lăsată să se prăbușească economic în brațele Rusiei, sancțiunile economice impuse Moscovei desprinzându-se de problema ucraineană spre a deveni parte a unui război economic despre care vom vorbi mai încolo și care deocamdată a reușit, prin efect de recul, să distrugă ordinea stabilită la Bretton Woods.  

În același timp, SUA au cerut Turciei să își retragă trupele din Irak iar NATO, după cum am mai spus, intenționează să “securizeze” granița turcă în sensul împiedicării acțiunilor aviației turce în spațiul sirian împotriva forțelor ruse. În ceea ce privește Irakul, acesta a cerut ajutor militar din partea Rusiei. Totodată, Rusia a deplasat forțe în Armenia, la granița de nord a Turciei. Dacă flota sau aviața rusă va răsunde în forță la blocarea tranzitului navelor sale prin Bosfor de către turci, toate semnele indică faptul că NATO nu va interveni.

La urma urmelor, turcii au declanșat conflictul iar nu rușii. Prin urmare, cel atacat nefiind Turcia, nu sunt întrunite condițiile pentru ca un război al strâmtorilor să fie considerat un casus foederis care să pună în mișcare sistemul de apărare colectivă prevăzut de articolul 5 al Tratatului de la Washington. Turcia este deci mai încercuită decât Serbia. Aliații din NATO au lăsat-o la discreția Rusiei, care își poate deschide drumul spre Mediterana pe cât o țin mușchii, fără a mai avea nevoie să treacă prin Balcani.  

La pachet vine și Georgia. Perspectiva intrării ei în NATO sau/ și UE este nulă, după cum nulă este și perspectiva recuperării Abhaziei și Osetiei de Sud, practic anexate de Rusia. Guvernul georgian nu mai are altă posibilitate decât de a se înțelege cu Moscova. Orice altă variantă rămâne, cel puțin pentru un interval de timp indefinibil, o pură iluzie.

Revenind în Balcanii propriu-ziși, încercuirea Serbiei este mai mult decât discutabilă:

a). Deși membru NATO, Ungaria se apropie tot mai mult și tot mai nesancționată de Rusia, renunțând la democrația liberală și la integrarea europeană și euro-atlantică în favoarea revenirii la vechea sa agendă națională. Faptul nu justifică atâta mirare cât liniștea cu care Occidentul euro-atlantic îl acceptă. Să fie oare “defecțiunea” maghiară parte a înțelegerii Occidentului (căruia Budapesta nu îi aduce nici un avantaj economic, politic, financiar, militar sau geografic) cu Rusia?

b). Pusă la colț de troica formată din FMI, Banca Centrală europeană și Comisia europeană (deci de binomul Washington-Berlin), Grecia, și așa, în mod tradițional, americano-sceptică, turcofobă, germano-ostilă, ruso-pozitivă și sârbo-filă, va fi bucuroasă oricând să blocheze orice presiuni occidentale asupra Belgradului.

c). La fel va proceda probabil și Bulgaria care, lăsată pe o poziție de membru de mâna a doua al UE și NATO, precum și mânată de vechile resentimente anti-otomane, va simpatiza mai mult cu politica Moscovei în Balcani decât cu cea a oponenților acesteia.

d). Ce să mai vorbim de Macedonia, a cărei intrare în NATO a fost refuzată și care se află sub crescânda presiune a albanezilor susținuți de SUA? Apropierea de Serbia și alinierea acestei țări la politica rusă par singurele sale opțiuni geopolitice.  

În concluzie, dacă este vorba de încercuire, încercuită nu este Serbia ci România. 

Așadar, în afara mânii libere date în confruntarea cu Turcia și acceptarea planului rus pentru stabilirea ordinii în Orientul Mijlociu, SUA / NATO propun o linie de demarcație în Balcani potrivit căreia Balcanii de Vest (limitați la statele coastei adriatice – Albania, Muntenegru, Croația și Slovenia, plus Kosovo) revin Americii iar Balcanii de Est (populați în majoritate de slavi ortodocși) Rusiei. Pentru ca Rusia să accepte un astfel de partaj este obligatoriu ca înțelegerea să vizeze și frontul ucraiean.

3. Frontul ucrainean

Fostul Secretar de Stat american Henry Kisinger opina că SUA ar fi trebuit să negocieze cu Rusia granițele Ucrainei iar nu să intre în război cu Rusia pentru Ucraina. Scoasă din context ideea sună prost. Cum să negocieze două state determinarea teritoriului unui al treilea stat?!

În realitate nu trebuie uitat că Ucraina s-a autodeterminat și s-a desprins din URSS cu frontierele ei sovietice, stabilite după criterii geo-strategice, în timp ce normele de drept internațional referitoare la autodeterminare au în vedere criteriul naționalității. Ulterior acestui eveniment care, împreună cu autodeterminarea Rusiei și a Belarusului, a pus capăt ordinii bipolare, arhitectura de securitate din Europa de Est a fost unilateral desenată de SUA și aliații săi euro-atlantici.

Atunci când Moscova a pus în discuție această decizie unilaterală, care nefiind luată cu consimțământul ei nu o implica, problema frontierelor ucrainene trebuia tratată în contextul securității regionale și globale. Un acord asupra unui pachet mai cuprinzător, care ar fi stabilit statutul post-sovietic al Rusiei în ordinea post-bipolară, ar fi putut salva Ucraina. În locul dialogului, care indiscutabil ar fi dus la un globalism multipolar nedorit de SUA, au fost preferate, însă, revoluțiile portocalii “maidaneze”. Rezultatul, perfect previzibil, a fost războiul civil, rapid internaționalizat prin implicarea Rusiei și a Occidentului plural (SUA și Europa germană) de partea uneia sau alteia dintre tabere, precum și dezmembrarea Ucrainei. Cum criza ucraineană a fost și rămâne o parte a crizei ordinii globale, frontul ucrainean este unul dintre fronturile celui de la treilea război mondial în desfășurare.

Pentru că momentul optim al negocierilor a fost ratat și pentru că s-a dorit evitarea acuzației de cinism, protagoniștii jocului global au decis să lase Ucraina să se prăbușească astfel încât apoi toți cei interesați să culeagă din grămada de moloz, după puteri, tot ce era recuperabil și îi interesa. Pentru Rusia asta înseamnă Crimeea (deja adjudecată practic), Dombasul (cu resursele sale naturale, activul industrial și oportunitățile de comunicare terestră cu Crimeea) și regiunea strategică Odessa (cu Bugeacul și prin el, gurile Dunării).

Nemaiputând opri această evoluție a lucrurilor și chiar conchizând că, în noul context global, SUA nu mai sunt vital interesate să o oprească, tacticienii neoconservatori au gândit că prețul plătit de Rusia pentru obținerea acestor avantaje geo-strategice trebuie să fie totuși mare. O idee, în principiu, logică dacă o asemenea victorie tactică nu i-ar fi impus Occidentului euro-atlantic (mai ales SUA) un dezastru strategic.

Despre ce este vorba? Constatând că sancțiunile economice aplicate Rusiei o slăbesc dar nu o pot face să capituleze, în timp ce sprijinul rusesc devine esențial pe alte fronturi, Occidentul a transformat războiul economic direct cu Moscova într-un război indirect purtat prin recurgere la tactica “pământului pârjolit”; o manevră constând în falimentarea Ucrainei. Rusia nu va mai plăti “amendă” Occidentului pentru ciopârțirea statului ucrainean dar va rămâne în brațe cu un cadavru economic pentru funeraliile căruia va fi obligată să cheltuiască mai mult decât își poate permite, cu riscuri interne semnificative.

Manevra se pare că a reușit numai că ea a implicat distrugerea ordinii financiare mondiale concepută de SUA la finele celui de al Doilea Război Mondial; o ordine care îi permitea Washingtonului să exercite presiuni dominatoare asupra tuturor celorlalte state ale lumii. Astfel FMI, principala instituție finanțatoare internațională, a decis să își încalce principiile fundamentale și să își modifice regulile de operare numai pentru a încuraja Ucraina:

a) să nu-și plătească datoriile față de Rusia;

b) să se îndatoreze (față de guvernele occidentale) peste puterile sale de restituire.

Cu alte cuvinte, pentru a scoate bețivanul ucrainean din criză alcoolică, SUA i-au mai dat pe împrumut (prin FMI) o sticlă de votcă, sperând că sub influența băuturii acesta le va oferi măcar satisfacția de a sparge geamurile vecinului rus; cu puțin noroc, acesta se alege și cu o pneumonie.

FMI, ca orice creditor, este ghidat de regula potrivit căreia nu acordă împrumuturi decât celor care se estimează că le pot restitui. Altfel împrumutul nu ajută la nimic pe împrumutat dar în schimb contaminează de insolvența debitorului și pe creditor. Subsumat acestei reguli, până acum FMI nu putea acorda împrumuturi statelor care aveau datorii, pe care nu reușeau a le rambursa la scadență, față de alte state și care, în atari condiții, refuzau să negocieze în mod serios soluții adecvate cu statele creditoare. De asemenea FMI nu putea împrumuta state aflate în război cu alte state membre sau state pe teritoriul cărora se desfășurau războaie civile sau state care erau susceptibile să folosească împrumutul spre a achiziționa armament în vederea susținerii unor asemenea războaie. În fine, FMI nu putea acorda credite statelor care, spre a garanta restituirea, refuzau să încheie așa-numite acorduri de “stabilizare” – respectiv cunoscutele acorduri prin care împrumutatul se obliga să strângă cureaua cetățeanului propriu și să favorizeze capitalul străin, pentru ca din ceea ce producea împrumutul să fie plătit împrumutătorul, țara rămânând tot mai săracă. În plus, dacă unui stat creditor nu i se restituia la termen datoria, acesta putea declanșa o procedură de insolvență care aducea toate datoriile statului rău platnic la scadență. Rostul tuturor acestor reguli este clar. Ele păstrau ordinea pe piața financiară garantând recuperarea împrumuturilor de către statele creditoare membre ale FMI, în condițiile în care relațiile dintre creditori și debitori se legau potrivit cu politicile FMI controlate de SUA ca acționar majoritar.

Ei bine, toate aceste reguli au fost încălcate în cazul Ucrainei atunci când aceasta a declarat că nu va plăti datoriile sale față de Rusia. Atunci când Rusia, în loc să declanșeze procedura de insolvență împotriva Ucrainei, a anunțat că este gata să reeșaloneze plata datoriei cu condiția ca SUA sau/și alți mari acționari europeni ai FMI să garanteze operațiunea, demonstrând astfel că au încredere în solvabilitatea statului ucrainean, aceștia au refuzat. Refuzul a pus nu numai Rusia într-o situație dificilă ci și pe creditorii occidentali, respectiv FMI, care au recunoscut implicit că ei înșiși au bani de recuperat de la un datornic a cărui economie nu este capabilă să asigure finanțarea datoriei. Dezordinea a cuprins astfel întreaga piață financiară internațională. Orice guvern care are dificultăți în achitarea datoriilor sale suverane, va fi tentat de acum să refuze plata solicitând FMI să îi aplice “precedentul ucrainean”.

Mai mult, atunci când Rusia a avertizat că va urmări Ucraina pentru plata datoriei în fața curților britanice, a căror competență fusese aleasă prin acordurile de împrumut ruso-ucrainene, Kievul a invocat nulitatea respectivelor acorduri pe motiv că ele ar fi fost lovite de vicii de consimțământ. Astfel s-a susținut că încheierea acordurilor ar fi fost afectată de violență (constând în presiuni politice făcute de guvernul rus asupra celui ucrainean) sau de dol (constând în mituirea negociatorilor ucraineni corupți de către negociatorii ruși corupători). Or, asemenea excepții pot fi ridicate de mai toate guvernele care în situații de criză au negociat cu guvernele occidentale “credite de salvare” acceptând ca din banii primiți să cumpere din țara creditorului furnituri de care nu aveau nevoie sau să îi vândă acestuia active naționale în condiții preferențiale. (Cazul Greciei în relația cu Germania este doar un asemenea exemplu.) Prin deschiderea acestei Cutii a Pandorei, securitatea pieței financiare mondiale și ordinea cu atâta grijă păzită timp de șaptezeci de ani este aruncată în aer.

Pe deasupra tuturor acestora, este clar că Ucraina are mai mult de pierdut decât Rusia. Obținând împrumuturi de la FMI cu atât mai ușor cu cât refuză să restituie banii datorați Rusiei și fără a se ține seama de incapacitatea sa cronică de plată astfel atestată, Ucraina se prăbușește cu fiecare zi care trece într-un faliment economic de negestionat. Asemenea falimente potențează ascensiunea extremismului politic și dau oxigen regimurilor dictatoriale. Or, în cazul unei țări cuprinse de război civil, falimentul ecomonic cumulat cu falimentul democrației duce la colapsul națiunii.

Prăbușirea Ucrainei nu deranjează America. Totul este ca Rusia să nu o aibă; ca să nu redevină imperiu. Iar dacă, totuși, o va lua, să culeagă fructul otrăvit al unui stat cronic nefuncțional.

Ceea ce ar mai rămâne de văzut este ce se va întâmpla cu “molozul” nereciclabil. Cine va fi obligat să depoziteze acest moloz? Cu alte cuvinte cine va trebui să gestioneze stabilizarea a ceea ce va mai rămâne din Ucraina după ce împărțirea părților ei utile se va fi terminat? Răspunsul la aceste întrebări depinde de ceea ce se va întâmpla pe frontul vest-european.

4. Frontul vest-european

Sfârșitul tragicului an 2015 consemnează, într-o Europă lovită de arma de distrugere în masă a imigrației musulmane, și lansarea unui document semnat de patru lideri europeni prin care se oficializează proiectul unei UE cu mai multe viteze. Am putea vedea în această inițiativă o primă mare victorie strategică a Sudului arabo-musulman obținută pe frontul euro-creștin.

Documentul recunoaște, în mod just, că multiplele crize de care suferă actuala uniune de douăzeci și opt de state (inclusiv criza sau, mai bine spus, invazia refugiaților musulmani), reclamă adâncirea urgentă a federalizării iar nu renaționalizarea Europei. Cu alte cuvinte este nevoie de mai multă Europă iar nu de mai puțină.

Problema este că protagoniștii și profitorii UE nu vor să admită și consecința logică a acestei concluzii, respectiv consolidarea prin solidaritate a unei federații paneuropene autentice de state-națiune, caracterizată de coeziune economică, socială și teritorială, și organizată ca o democrație transfrontalieră în care toți membri sunt în același timp liberi și egali. Ei vor doar o federație mică – și aceea funcționând pe baze oligarhice – în care statele membre ale Uniunii monetare (zona Euro) își coordonează politicile economice, bugetare și fiscale (necesitate despre care eu unul vorbesc de ani de zile), aflată într-o antantă cordială de tip confederal cu Marea Britanie și având în celelalte state din afara eurozonei o categorie de cvasimembri cu funcție de sateliți ai nucleului dur.

Cu alte cuvinte, în loc să își apere frontierele externe actuale și să se consolideze în interiorul lor pe întregul teritoriu, națiunile imperiale ale Europei occidentale se retrag într-un adăpost fortificat, lăsând celelalte națiuni europene (națiunile vasale) să se descurce cum pot, sub o protecție minimală la care le îndreptățesc raporturile de vasalitate cu nucleul dur al UE.

Cu privire la membrii acestui nucleu dur, se subînțelege că Germaniei îi va reveni rolul de lider. Referitor la grupul sateliților, se conturează câteva subdiviziuni.

Mai întâi sunt “cvasi-membrii privilegiați”, respectiv statele nordice (Danemarca, Suedia și chiar Norvegia, care deocamdată formal nu este membru al UE). Acestea, din punctul de vedere al îndeplinirii criteriilor de convergență economico-socială, pot intra în zona Euro dar din rațiuni politice nu vor. Ele vor ocupa orbita cea mai apropiată de “soarele federal”, neputând participa direct la luarea deciziilor politice ale acestuia dar fiind acceptate într-un fel de coabitare politică de natură a permite o minimă armonizare a intereselor.

Vor urma apoi “cvasi-membrii tolerați”, respectiv statele cu dificultăți în realizarea convergenței dar care sunt eligibile din punct de vedere politic fie din rațiuni propagandistice fie pentru că deja sunt în eurozonă și ruperea relațiilor cu aceasta ar produce mari pagube celor rămași acolo. Este vorba de statele baltice (Estonia fiind deja membru al eurozonei) și cele balcanice (Croația, întrucât Slovenia și Grecia sunt deja în eurozonă). Oricare dintre ele va putea fi însă exclus ori silit să se autoexcludă dacă nu acceptă condițiile conducerii germane.

În fine, “cvasi-membrii tutelați” (în realitate pseudo-membri) vor fi statele Europei centrale și răsăritene. Chiar dacă pentru a obține un statut de egalitate politică acestea vor fi dispuse să suporte costurile economice și sociale adecvate, încă nu li se va acorda decât un rol accesoriu urmând a fi, după nevoi, fie extensii de piață fie teritorii-tampon fie monezi de schimb geo-strategic. (Intră aici Cehia, Ungaria, România și Bulgaria, cărora oricând li se pot alătura Grecia și chiar Slovacia, ca membri recalcitranți de rang secund ai zonei de prim rang.)

Nu este clar încă unde va fi plasată Polonia în această schemă. Există probabil mai multe curente de gândire în ceea ce o privește.

Președintele Consiliului European, polonezul Donald Tusk, care a semnat și el documentul sus-amintit, vede totuși Polonia ca membru al nucleului federal al UE, deși el însuși nu este un federalist entuziast. Într-o federație mai mică țara sa ar putea juca însă un rol mai mare.

Liderii Partidului “Lege și justiție”, aflat acum la putere, văd Polonia în UE mai degrabă ca pe o Mare Britanie a estului – nici înăuntru nici în afară, nici obligată să respecte toate deciziile europene nici împiedicată să le blocheze sau măcar să le influențeze în chiar procesul adoptării lor. Întrebarea este dacă UE poate suporta două Mari Britanii? Dacă nu, Polonia ar putea-o sfârși din nou strivită “glorios” în cleștele ruso-german.

În condițiile căderii sau abandonării frontului ucrainean, SUA văd desigur în Polonia componenta nordică a unui intermarium de la Baltica la Marea Neagră, în al cărui flanc sudic se situează România, cele două – Polonia și România – ancorând ceea ce va mai rămâne din Ucraina. Acesta ar fi un “coridor sanitar” care să ferească Europa occidentală de îmbrățișarea rusească dar și de propria-i tentație de a se arunca în respectiva îmbrățișare, precum și, la nevoie, un aliniament avansat al Americii într-o eventuală confruntare cu Rusia. (Asemenea idei apar și într-un nou Raport de sfârșit de an prin care, reluând idei vechi, neoconservatorii de la Stratfor se autoproclamă profeți, cu speranța de a-și autoconfirma profețiile inducând o psihoză belicistă între partenerii strategici est-europeni ai SUA și Rusia, tocmai pe când acestea din urmă ajung să se înțeleagă, chiar dacă numai parțial și provizoriu, asupra cooperării strategice în lupta cu Sudul musulman.)

Mai puțin ambițioasă sub aspect strategic, UE ar putea găsi în Polonia (ca, de altfel, și în România) depozitarul și administratorul reziduurilor toxice rămase după falimentul politcii ucrainene a Occidentului euro-atlantic.

Din punct de vedere geo-strategic documentul “celor patru” – altminteri prezentat cu “modestie” ca un exercițiu intelectual privat al câtorva corifei ai Europei politice – și care poate fi văzut drept sursă posibilă a unui adevărat razboi în interiorul UE, reprezintă un compromis germano-britanic perfect.

Marea Britanie vrea să rămână în UE (caci dincolo de retorică, în realitate asta vrea) nu pentru că o atrage federalismul continental ci pentru că nu concepe să fie lăsată în afara unui bloc de putere pe care nu are cum să îl contrabalanseze. Britanicii au aflat de mult că atunci cand nu pot înfrânge o putere continentală europeană trebuie să i se alăture, din interior aceasta fiind mai ușor de subminat decât din exterior. Pe altă parte, Londra s-a opus totdeauna coagulării statale în Europa centrală și orientală, mai multe state mici și relativ slabe aflate acolo, putând fi lesne utilizate în reglajul fin al echilibrelor de putere.

Când mai recent, Guvernul Majestății Sale a susținut extinderea UE către est, a făcut-o tocmai în speranța că extinderea va zădărnici adâncirea integrării europene. Această tactică a fost contrară intereselor germane vizând o Europă (desigur germană) cât mai puternică și de aceea cât mai integrată. O UE în care Marea Britanie este un membru cu îndatoriri a la carte convine, însă, Londrei, chiar dacă nu mai poate controla procesul decizional al nucleului federal dur al acesteia, în măsura în care acest nou Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană nu integrează efectiv pe micii sateliți din centrul și estul continentului.

De astă dată soluția aranjează și Berlinul, de asemenea interesat (cel puțin ca plan B) într-o Europă centrală (Mitteleuropa) divizată și slabă care, după nevoi, poate fi fie dominată fie tranzacționată cu Rusia spre a pune temelie păcii dintre ele.

Un asemenea compromis anglo-german – la care, măcinată de boli interne structurale, Franța este obligată să asiste neputincioasă – condamnă România la un statut periferic în Europa mai mult dezbinată decât unită. Dacă, ceea ce este previzibil, rămânerea în afara zonei Euro va însemna (pentru România dar nu numai) și rămânerea în afara spațiului Schengen (restrâns la eurozonă), atunci cvasi-membrii UE vor resimți cel mai acut șocul războiului cultural-demografic cu Sudul arabo-musulman care dispune de arma de distrugere în masă a imigrației.

Din păcate, asemenea evoluții pe frontul vest-european sunt de natură să transforme UE într-o putere provincială, punând capăt istoriei Europei (din care, totuși, și România face parte) ca putere globală. În consecință, în războiul mondial și frontul european va deveni un front secundar, lăsând Pacificului prim-planul.

5. Frontul Pacificului

Pe frontul Pacificului deocamdată nu se dau lupte la vedere. Acolo se aude însă cel mai puternic zăngănitul de arme. Tot ceea ce se petrece pe celelalte fronturi este determinat de logica pregătirilor pentru marea confruntare care va avea loc peste doar câțiva ani în zona Asia-Pacific, acolo unde se ridică superputerea chineză. Mișcările SUA în Europa și Eurasia, în ciuda zâmbetelor diplomatice adresate Beijingului (oare nu tot așa se întâmpla și în relațiile americano-japoneze înainte de izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial?), arată că decizia vizând adoptarea unei soluții marțiale a fost luată. Cum și așteptarea este o parte a luptei, se poate spune că războiul a început și acolo. Miza nu este doar tranșarea rivalității dintre o putere decadenta și una emergentă ci stabilirea parametrilor unei noi ordini mondiale.

În așteptarea marii confruntări – ori poate întru provocarea ei – China a lansat megaproiectul referitor la refacerea “Drumului mătăsii”. Este vorba despre o imensă rețea de infrastructuri trans și inter continentale pentru transport și comunicații care va putea modifica geografia economică – și pe cale de consecință, geografia socială și politică – globală, dând expresie materială concepției universaliste chineze asupra ordinii mondiale, care așează China în centrul universului. “Drumul mătăsii” este conceput ca un adevărat vehicul al “imperialismului cultural” chinez.

(Cu câțiva ani în urmă, pe când conduceam politica externă a socialiștilor europeni, am întocmit un document înaintat Înaltului Reprezentat UE pentru politica externă și de securitate – document abandonat imediat după înlăturarea mea din acea funcție – prin care propuneam ca, în cadrul unui parteneriat strategic cu China, UE să cofinanțeze respectivul proiect, astfel încât să devină un fel de co-propietar al amintitului drum strategic, acompaniind ascensiunea Chinei, în loc să i se opună zadarnic. Evident că lucrul nu s-a întâmplat.)

Pentru finanțarea unui asemenea proiect China nu se putea baza în nici un caz pe FMI, controlat de SUA. De aceea a luat inițiativa revoluționară a înființării unui FMI alternativ, respectiv Banca Asiatică pentru Investiții Internaționale (BAII). Această bancă va fi capabilă să susțină și proiecte de dezvoltare în diverse țări ale lumii lipsite de resursele financiare necesare pentru construcția națională și consolidarea bazei economice a edificiului național emergent. Este vorba în primul rând de țări din Africa și Asia acolo unde FMI a eșuat. Creditele BAII nu sunt însoțite nici de condițiile ideologice puse de SUA și UE, în narcisismul lor sinucigaș, nici de condițiile adoptării politicilor neoliberale impuse de vehiculul financiar al Occientului euro-atlantic, FMI, spre a face din finanțarea săracilor lumii surse de îmbogățire pentru bogații lumii.

Aceasta nu înseamnă că noua ordine economico-financiară propusă de China este lipsită de egoism. Evident că și BAII va fi mânată de interesele acționarilor săi. Diferența se regăsește în trei puncte: egoismul nu se asociază cu dogmatismul; egoismul se exprimă prin solidaritate, înțelegându-se că securitatea, stabilitatea și prosperitatea sunt indivizibile; egoismul (capitalismului de stat și prin asta social) calculează profitul pe termen lung în perspectivă strategică (spre deosebire de egoismul capitalismului corporatist și deci individualist, care calculează profitul pe termen scurt, exclusiv în logică tactică).

Apariția BAII – care acordând credite suverane în yuani, va putea yuaniza o parte a economiei mondiale, la concurență cu dolarizarea acesteia, necontestată până acum – este începutul negării caracterului unitar al actualei ordini financiare mondiale centrate pe dolar și pe FMI, și prin aceasta a instrumentului financiar prin care SUA domină sau, dacă vreți, garantează ordinea (neo)liberală a lumii. Decizia FMI, luată tot la finele lui 2015, de a recunoaște moneda chineză ca monedă de referință introdusă în coșul monedelor internaționale principale cu care operează, singură nu va opri procesul ci doar îl va accelera. Întrebarea este doar dacă această negare va duce la definirea unei noi ordini trecând printr-un alt război mondial sau nu. Răspunsul nu mai pare azi atât de dificil. Din nefericire opțiunea preferată este războiul. El a și început.

Amintindu-și desigur de politica administrației Nixon privind China (politică în realizarea căreia diplomația românească și-a adus o merituoasă contribuție) și nedorind să repete experiența încercuirii strategice în care antanta chino-americană dusese URSS în anii 1970, Rusia a luat-o de această dată înainte cu inițiativa creerii unui adevărat echivalent euroasiatic al NATO și anume, Oraganizația Grupului de la Shanghai. Din acest grup mai fac parte, alături de Rusia și China, fostele republici central asiatice cu excepția Turkmenistanului (Kirkizstan, Uzbekistan, Tadjikistan și Kazahstan). După cum merg lucrurile Iranul se va alătura și el în curând acestei formații, cel puțin în calitate de observator sau de asociat.

Supusă din 1990 (ca reacție la represiunile din piața Tienanmen) unui aberant embargou privind transferul tehnologiei militare (în Parlamentul european am insistat în repetate rânduri pentru ridicarea acestuia ca fiind contraproductiv), China și-a folosit în măsură considerabilă fabuloasa creștere economică pentru dezvoltarea cercetării și pe această cale (la care s-au adăugat spionajul economic și contrafacerea) a ajuns să se doteze cu tot ceea ce Occidentul euro-atlantic a refuzat să îi vândă.

După cum se vede în Siria, nici Rusia nu stă rău la capitolul tehnologie militară. Asocierea celor două – la care împinge politica euro-atlantică, făcându-le să treacă peste orientările strategice care le despart – profilează, în cadrul grupului de la Shanghai, un focar de putere euroasiatică apt a da frisoane puterilor Oceaniei euro-atlantice.

Această asociere trebuie văzută și în termenii alăturării hidrocarburilor Rusiei – de care este în mare măsură dependentă puterea soft a UE – cu banii Chinei – mulți investiți în datoria americană (ceea ce face din SUA un debitor major al Chinei, respectiv din China proprietar virtual până și al covoarelor de la Casa Albă.)

În contrapondere la UE, Rusia a creat Uniunea eurasiatică, pe care o controlează mai eficient chiar decât o face Germania cu restul Europei. Din această uniune, alături de Rusia mai fac parte Kazahastanul, Belarusul și Armenia. De asemenea, ca o contrapondere a Grupului celor 7 (revenit la acest format după ce Rusia a fost exclusă din Grupul celor 7+1 ca sancțiune pentru anexarea Crimeii), s-a constituit BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud). Sprijinit de BAII acest grup devine un centru de putere mondială din ce în ce mai semnificativ, punând în defensivă atât pretențiile universaliste ale unipolarismului american cât și tradițiile eurocentrice ale ordinii globale, precum și supremația economică a UE.

“Marele premiu” al acestor proiecte geo-strategice alternative este India. Aventurile SUA în lumea musulmană, implicând reluarea cooperării aprofundate americano-pakistaneze, au potențialul de a împinge iarăși India către Rusia, după ce, ulterior încetării Războiului Rece, adminstrația Clinton reușise performanța de a o aduce în tabăra Washingtonului. Vizita premierului indian la Moscova, în acest final de an 2015, atât de bogat în evoluții geopolitice, dar mai ales acordurile comerciale și de cooperare tehnologică, având o considerabilă componentă militară, încheiate cu acest prilej, cimentează adeziunea Indiei la BRICS și atestă realitatea noii piruete strategice indiene, cu impact major la nivelul echilibrului de putere global.

Cum răspunde lumea euro-atlantică acestor sfidări? Prin unitate în diversitate (sic!). Ca putere soft (non-militară), UE, sub ghidajul Germaniei (pentru care aliatul american este mai ambarasant și mai puțin util decât concurentul chinez, la rându-i tot o putere soft), a ales formula unui război de hărțuire, în care alternează armistiții economice cu lupte ideologice.

Pentru moment, chiar dacă nu în mod declarat, SUA, ca putere hard (militară) par a se fi decis pentru varianta confrontațională. Ciocnirea propriu-zisă este amânată, forma ei concretă este neclară dar, cel puțin la finele lui 2015 și sub rezerva unor modificări de planificare politică totdeauna posibile, deocamdată aceasta este direcția. Ea explică acceptarea și chiar încurajarea remilitarizării Japoniei (anunțată cu o limpezime fără precedent tot în acest an 2015), inclusiv cu riscul alienării aliatului strategic sud-coreean. De asemenea, se regăsește în relativa dezangajare, în înțelegere cu Rusia, din Orientul Mijlociu, ca și în încercarea de a lăsa în spatele unei Rusii tot mai apropiate de China, pe frontul est-european, acolo unde vechii aliați din NATO (“Vechea Europă”) nu mai sunt siguri, două avanposturi – Polonia (din păcate, tot mai impredictibilă) și România (din păcate, tot mai inertă) – unite prin tranșeea ucraineană (din păcate, tot mai firavă);

O linie tot mai greu de acoperit la sud printr-un bastion turc (din păcate, tot mai rupt de agenda strategică occidentală).

Așadar, piesele sunt aproape aranjate pe tabla de șah a lumii pentru marea partidă decisivă care va finaliza competiția deja în desfășurare. În prezent, structurile de putere ale Eurasiei (prin BRICS devenită un pentapod cu centrul în Asia și picioarele sprijinite pe cinci continente) par mai fragile din punct de vedere strict material, decât cele ale Oceaniei euro-atlantice (în tabăra căreia formal se află România).

Problema este că ponderea puterilor decadente în tabăra euro-atlantică este mai mare decât cea din tabăra euro-asiatică, unde prevalează puterile emergente. Ca să nu mai vorbim de energiile emergente (fie ele și produs al disperării) care animă ofensiva (aparent haotică pentru că este neconvențională) a Sudului arabo-musulman.

La fel ca în fizică, în concursul strategic internațional, nivelul puterii fiecărui combatant nu se rezumă la masă, adică la greutatea însumată a elementelor materiale. Puterea din fizică (respectiv capacitatea unui corp de a modifica viteza, direcția sau forma unui alt corp cu care interacționează) depinde de relația dintre masă și energie, cea din urmă fiind rezultatul înmulțirii masei cu pătratul vitezei luminii. În cazul nostru, masa este reprezentată de capacitățile economice, militare și tehnologice, precum și de resursele naturale și umane (elementul demografic) ale unui stat sau ale unei alianțe.

Aici Occidentul euro-atlantic pare a sta deocamdată mai bine; deși foarfeca se închide inclusiv pe acest teren (cel puțin în ceea ce privește resursele naturale și umane). Partea proastă, din perspectivă occidentală, este că volumul de energie prin care această masă superioară poate fi valorificată în confruntarea cu ceilalți, se calculează prin înmulțirea ei cu pătratul vitezei reprezentate în politică de voința de a lupta, de curajul implicării în competiție, de spiritul de sacrificiu, de capacitatea asumării riscurilor, de rezistența la durere, de obișnuința suportării greutăților vieții – într-un cuvânt, de caracter. Or, tocmai aici, la capitolul caracter, ceilalți – Orientul euroasiatic dar și Sudul arabo-musulman – par a sta mai bine.

Rezultatul luptei este deci incert. Confruntarea, însă, se anunță a fi crâncenă.

6. Frontul românesc

Pe harta lumii frontul românesc arată ca un punct. Punctul poate fi, însă, câteodată esențial. În orice caz el este esențial pentru cei care locuiesc acolo.

Din orice direcție ai privi România, ea apare a fi o țară de flanc.

Nici un drum strategic nu o străbate. “Armatele Sudului” care vor să ajună în Nord au ruta firească de trecere pe la sudul Dunării; și invers. “Armatele Vestului” care vor să ajungă în Est își croiesc cale în mod natural prin câmpiile polono-belaruse, ocolind Carpații pe la nord; și invers. Nimeni nu își poate permite însă să lase flancul descoperit. Un atac din flanc poate răsturna frontul advers.

În măsura în care frontul principal al actualei confruntări mondiale se mută în Pacific iar frontul secundar se plasează în Orientul Mijlociu extins, România interesează doar strategiile periferice ale protagoniștilor regionali și globali. Ea este însă centrul unor asemenea strategii. Prin urmare, în principiu, de neignorat.

Cum ar trebui să se poziționeze românii în condițiile unui amplasament strategic nu tocmai de invidiat?

Pe vremea în care Turcia era partenerul strategic al SUA, opțiunile geopolitice ale României erau simplu de operat. Ce va face însă România în condițiile în care relațiile americano-turce se răcesc văzând cu ochii, Washingtonul nemaigarantând nimic Ankarei în relația cu Moscova iar Ankara nemaigarantând nimic Americii (și nici Europei) în relația cu fundamentalismul islamic militant? A rămâne alături de Turcia ar însemna să piardă simpatia Americii și să acutizeze în același timp antipatia Rusiei. În trecut România a câștigat toate războaiele în care a fost alături de ruși împotriva turcilor.

Concluzia regelui Carol I după una dintre aceste victorii – “decât să căștigi un război alături de Rusia, mai bine să pierzi unul alături de Germania” – nu poate fi tratată, însă, cu superficialitate de planificatorii strategiei românești. Ce te faci, totuși, atunci când Rusia și Germania sunt de conivență și acționează mână în mână? Titulescu avea dreptate să spună că România este pierdută dacă în clipa în care rușii și germanii se înțeleg ea nu se află alături de nici una dintre aceste două tabere. Exact cum se întâmplă acum.

Pe vremea când Rusia și China erau în rivalitate deschisă, opțiunile geopolitice românești erau evidente. România juca alături de Beijing pentru a ține în șah Moscova și a se feri de îmbrățișarea velicorusă. Acum, însă, politica nesăbuită a alianțelor din care România face parte, a condus la apropierea Rusiei de China. Chiar dacă dintr-un punct esențial de vedere complementaritatea ruso-chineză este toxică – Rusia are teritoriu iar China are populație – și asta ar putea face antanta lor cordială nedurabilă, cealaltă dimensiune a complementarității – Rusia are hidrocarburi iar China are bani – conduce la concluzia că respectiva antantă poate dura suficient spre a da actuala ordine mondială peste cap; sau, mai corect spus, pentru a fasona actuala dezordine mondială în așa fel încât să rezulte o ordine globală conformă concepției lor (euro-asiatice).

Alegerea Bucureștiului este cu atât mai grea cu cât aliații săi euro-atlantici – și în special partenerul strategic american – se pregătesc pentru o mare confruntare cu puterile euro-asiatice. Să fie oare concesiile tactice făcute de SUA Rusiei în Europa și în Orientul Apropiat, suficiente spre a rupe parteneriatul strategic al Moscovei cu Beijingul, simplificând astfel misiunea României? Și dacă acele concesii se fac tocmai și pe socoteala României?

Pe vremea când Ungaria și România alergau împreună după grațiile NATO și UE, socotind că interesele lor strategice le cer să se integreze în structurile euro-atlantice și în același timp ca ambele să se regăsească în aceeași tabără (alianță), jocul geopolitic al Bucureștiului era mai ușor. Apropierea Ungariei de Rusia schimbă complet datele problemei.

În anul 2000, îi puteam explica ministrului de externe rus, Evgheni Primakov, că România nu intră în NATO împotriva Rusiei sau pentru că se simte amenințată de Rusia, ci pentru că întreaga ei istorie modernă a învățat-o că trebuie să stea sub aceeași umbrelă de securitate cu Ungaria. Ce va putea spune România acum când cleștele ruso-maghiar, ținut în mână de Germania, o strânge geo-strategic din apropiere, în timp ce partenerul strategic depărtat, SUA, se pregătește să se angajeze încă și mai departe, în Pacific, și dorește să aibă spatele asigurat; adică să fie scutit de complicații și angajamente în Europa?

Pe vremea când SUA și Germania erau doi actori “europeni”, situația geopolitică a României era mult mai sigură. Chiar dacă Washingtonul a fost mereu reticent cu privire la proiectul unei adevărate Europe unite (Statele Unite ale Europei), ideea unei Germanii europene într-o Europă a cărei stabilitate lăuntrică și securitate externă erau garantate de alianța strategică transatlantică, genera un climat de siguranță în care România se putea apropia de SUA fără să se depărteze de Germania sau, cel puțin, fără să o indispună.

Revenirea Berlinului la proiectul Europei germane, căruia SUA îi sunt fundamental ostile, și pe cale de consecință, la strategia tradițională a “pactelor de cooperare și neagresiune” ruso-germane, a împins Bucureștiul într-o poziție la fel de delicată cu cea din 1938 când garanțiile anglo-franceze date României împotriva unei eventuale agresiuni germane, transformau Rusia, mult mai apropiată geografic, în adevăratul arbitru al situației. Acum “garanțiile” ar viza Rusia dar logica perversă a jocului este aceeași.

Pe vremea când Germania și Marea Britanie se aflau pe poziții adverse cu privire la destinul UE, România își putea permite o politică de balans relativ facilă. Compromisul germano-britanic, menit a menține Marea Britanie într-o Europă-piață de pe care producătorul român practic a dispărut, în paralel cu creerea unei Europe germane redusă la eurozona în care României i se va interzice desigur să intre altfel decât ca teritoriu sub mandat, pune Bucureștiul într-o încurcătură dramatică. Acest compromis condamnă România să rămână la periferia UE.

De aceea, în mod normal “brexitul” (ieșirea Marii Britanii din UE) ar trebui să fie un obiectiv strategic al României. (Ceea ce eu susțin de multă vreme.) Profitând de referendumul imprudent convocat de guvernul conservator britanic, guvernul român ar trebui să facă totul spre a-i convinge pe cetățenii britanici să voteze în favoarea părăsirii UE. Într-o asemenea eventualitate, nu numai că UE ar deveni mai coerentă dar centrul său de greutate s-ar muta spre est și astfel influența membrilor estici ar deveni considerabil mai mare iar interesele lor legitime mai ușor de apărat. Din păcate, deocamdată, luate de valul mimetismului servil, autoritățile române se pronunță – este adevărat, exclusiv retoric întrucât de mai mult nu sunt în stare – pentru rămânerea Marii Britanii în UE.

Pe vremea când Polonia democrată optase ferm pentru afirmarea apartenenței sale la familia euro-atlantică, în ciuda rusofobiei sale adesea excesive și contraproductive, ea reprezenta pentru România un partener strategic natural de o valoare inestimabilă. Astăzi, când o Polonie mai puțin democrată se plasează pe o poziție în egală măsură rusofobă, eurosceptică și chiar antiamericană, menținerea parteneriatului aprofundat cu ea devine un exercițiu dificil pentru diplomația română.

Aceasta nu pentru că afirmarea identității poloneze ca formă de rezistență împotriva recrudescenței hegemonismului profitorilor UE sau a neoconservatorismului american, nu ar fi un model demn de urmat și de către România, ci pentru că românii nu au în tradiția și mentalitățile lor gustul șarjei de cavalerie împotriva tancurilor și nici pe acela al luptei pe mai multe fronturi – total opusă politicii românești de balans între fronturi.

În măsura în care starea de spirit a românilor poate fi cunoscută și sintetizată, probabil că formula optimă a deciziilor strategice ale acestora ar putea fi exprimată în următoarele teze: Suntem cu Nordul secular în lupta împotriva Sudului fundamentalist. Suntem neutri în lupta dintre Vestul euro-atlantic individualist (Oceania) și Estul euro-asiatic colectivist (Eurasia). Suntem cu universalismul pacific și tolerant chinez în lupta împotriva universalismului marțial și dogmatic american.

Din păcate, formulele ideale sunt de cele mai multe ori utopice. Mai realist este ca România să caute a se poziționa în funcție de opțiunile protagoniștilor globali în ceea ce o privește; de locul pe care superactorii mondiali i-l rezervă în proiectele lor strategice.

Din acest punct de vedere pot fi identificate două școli de gândire principale.

Prima este aceea care susține că o Românie mare și puternică, care are o agendă politică proprie și este capabilă să și-o susțină, reprezintă o bătaie de cap inutilă pentru primadonele ordinii internaționale existente sau emergente. Dimpotrivă, o Românie mică și slabă poate fi folosită și ca monedă de schimb în tranzacțiile geo-strategice regionale și globale. În trecut această opinie a avut ca susținători principali state ca Germania și Marea Britanie.

În prezent asemenea opinii se regăsesc în anumite cercuri americane influente, fără să însemne însă că aceasta este neapărat linia oficială a administrației SUA. Cercurile respective se află în spatele multor ong-uri militante din România, al justiției selective și al mișcărilor de stradă justițiar-populiste, anarhiste, antidemocratice și antinaționale. Ele sunt cele care propagă mitul excepționalismului corupției românești dar și pe acela al incompatibilității culturii românești cu cultura Europei moderne.

(Când domnul ambasador Klemm a declarat că “America susține revendicările străzii” subsecvente dezastrului umanitar de la Clubul Colectiv, el a dat glas instinctelor rele ale respectivelor cercuri. Aceasta chiar dacă, potrivit informațiilor mele, nu SUA au fost în spatele “manipulării colective” iar premiile de consolare primite prin nominalizările de la externe și apărare, nu au putut echivala cu pierderile strategice suferite prin instalarea guvernului “tehnocrat” bruxellez care, prin glasul ideologului său, Vasile Dâncu, a precizat că “Germania este căpitanul echipei”.)

Cea de a doua școală de gândire susține exact contrariul. Ea crede, dimpotrivă, că o Românie mare și puternică, situată pe linia de demarcație între zonele de iradiere ale diferitelor centre principale de putere ale lumii și capabilă să reziste presiunii acelor centre, este cea mai bună garanție a ordinii geopolitice convenite de marii actori globali și regionali. Totodată ea poate intra într-un sistem de echilibre locale și regionale care să garanteze securitatea dinamică a raporturilor internaționale, asigurând astfel viabilitatea ordinii mondiale și deci, durabilitatea / stabilitatea păcii. În trecutul istoric asemenea poziții au fost susținute de Franța și, cu anumite rezerve și intermitențe, de Rusia. În ultima jumătate de secol ele au fost exprimate constant de China.

Cu certitudine atari idei sunt îmbrățișate astăzi în SUA de un curent care probabil se va consolida pe măsură ce:

a). înțelegerile americano-ruse se vor contura și se vor concretiza inclusiv prin trasarea unei linii de demarcație între zona euro-atlantică și cea euro-asiatică;

b). America va părăsi Europa sau va renunța la intervenția directă în Europa atât ca urmare a opțiunii proprii pentru o implicare prioritară în regiunea Pacificului cât și ca o consecință a americanoscepticismului dezvoltat de Europa germană;

c). America va accepta fie ideea unei ordini multipolare (globalismul multipolar) fie pe aceea a menținerii ordinii globale printr-un sistem de distribuire a puterii, subsidiaritate globală și echilibru între actori locali și regionali, renunțând la intervențiile sale directe în scopul gestionării crizelor locale (la funcția de “jandarm global”) fie pe ambele. Marile puteri nu se pot baza numai pe cuvântul lor de onoare iar România are datele necesare spre a juca rolul unui lider local sau regional apt a acționa ca pilon de stabilitate într-o structură de rezistență a ordinii rezultate din actuala conflagrație mondială sau a celei provizorii convenite între diferiți combatanți pe perioada acesteia.

Pe linia acestor cosiderente mai trebuie adăugată o ipoteză deosebit de sensibilă. O înțelgere americano-rusă cu privire la Balcani și la Ucraina, are aptitudinea de a conduce la pierderea interesului Rusiei pentru Moldova sau poate fi însoțită de o cerere a SUA pentru ca, în scopul reglării echilibrului geo-strategic în Europa de est, Republica Moldova să se unească cu România – cu sau fără Transnistria. Cum va reacționa România în cazul în care din jocul marilor puteri va rezulta “decizia” acestora privind unirea (într-o formă oarecare) cu Republica Moldova, un stat practic eșuat, purtător de mari probleme, dar un teritoriu istoric românesc locuit de români, din păcate cu o conștiință destul de confuză asupra identității lor naționale? Un asemenea pas nu este o chestiune de retorică. El cere fapte și impune costuri pentru care nu se știe dacă România este pregătită și pentru care nu pare a avea liderii politici necesari.

Care dintre opiniile și scenariile descrise mai sus va triumfa, este deocamdată greu de stabilit. Pentru moment România se află în aceeași situație în care se găsea acum exact nouăzeci și opt de ani, la 31 decembrie 1917. Atunci ca și acum, economia națională era distrusă, țara era ocupată, statul era pe punctul de a eșua politic și a se descompune teritorial, liderii politici erau decredibilizați și amenințați cu procese de corupție. Cu numai unsprezece luni mai târziu, pe 1 decembrie 1918 apărea România Mare. Un asemenea miracol istoric l-a determinat pe P. P. Carp să afirme că “România are atât de mult noroc încât nu mai are nevoie și de o politică bună.”  

Este cert că România are dinnou nevoie de noroc. Să sperăm că îl vom avea. În așteptarea lui să amintim adagiul latin care spune că “norocul îi ajută pe cei curajoși” (“audaces fortuna iuvat”). Prin urmare să ne amintim că noi suntem făuritorii propriului nostru noroc.

Sursă: Amos News