Pribegit din lumină

în capcanele gliei

îl sfâşie lupii

în Codrii Vlăsiei.

Doar o mamă (o, mamă!)

îl mai tânguie-n strană

dintr-un fluier de os

pe cel plai frumos:

- Ochişorii lui

zarea câmpului,

feţişoara lui

Calea Laptelui,

dulce vorba lui

setea dorului,

jelită, doinită,

cu gura zdrobită,

ucisă, proscrisă,

de nimenea scrisă,

adusă la noi

de-un car fără boi,

doar stele şi cetini,

codrului şi lui prietini,

prietini şi, lui şi mie

ce i-am fost vecie vie

şi i-am botezat în rouă

stelele şi luna nouă,

l-am scăldat în plâns de mamă,

de la rană pân’la vamă,

de la Nistru pân’la Tisa

plâns-au dânsul, plânsu-li-s-a:

„Nu mai pot să fiu, nu pot,
mi s-a stâns mâna din cot
şi picioarele-mi nebune
demult s-au făcut păşune
stelelor mele
cu ugere grele
şi sfintei Păscătoare
de zare,
Luna lui Soare...”

Ce-a rămas
s-a retras
într-o cetină acas’
să mai cânte, să mai plângă
cât i-o fi moartea de lungă:
“Focul meu a-l stinge nu pot”
şi-un glas de clopot
să-i murmure: “Hai,
vino la masă
bădie Mihai!”…

Pribegit din lumină
în capcanele gliei
îl sfâşie lupii
în Codrii Vlăsiei.