Pribegit din lumină

în capcanele gliei

îl sfâşie lupii

în Codrii Vlăsiei.



Doar o mamă (o, mamă!)

îl mai tânguie-n strană

dintr-un fluier de os

pe cel plai frumos:



Ochişorii lui

zarea câmpului,

feţişoara lui

Calea Laptelui,

dulce vorba lui

setea dorului,

jelită, doinită,

cu gura zdrobită,

ucisă, proscrisă,

de nimenea scrisă,

adusă la noi

de-un car fără boi,

doar stele şi cetini,

codrului şi lui prietini,

prietini şi lui, şi mie

ce i-am fost vecie vie

şi i-am botezat în rouă

stelele şi luna nouă,



l-am scăldat în plâns de mamă,

de la rană pân’la vamă,

de la Nistru pân’la Tisa

plâns-au dânsul, plânsu-li-s-a:

„Nu mai pot să fiu, nu pot,

mi s-a stâns mâna din cot

şi picioarele-mi nebune

demult s-au făcut păşune

stelelor mele

cu ugere grele

şi sfintei Păscătoare

de zare,

Luna lui Soare...”



Ce-a rămas

s-a retras

într-o cetină acas’

să mai cânte, să mai plângă

cât i-o fi moartea de lungă:

“Focul meu a-l singe nu pot”

şi-un glas de clopot

să-i murmure: “Hai,

vino la masă

bădie Mihai!”…



Pribegit din lumină

în capcanele gliei

îl sfâşie lupii

în Codrii Vlăsiei.