Arte vizuale

Căldura excesivă declanşează uneori întrebări absurde (ca să nu zic tâmpite), la care nimeni nu poate răspunde. Deşi nu este exclus ca un alt potop termic să declanşeze şi răspunsurile. Eu sunt la prima etapă. Brusc, la peste 35 de grade Celsius, mi-am dat seama că nu mi-am lămurit niciodată pe deplin (de fapt, cred că nu mi-am lămurit-o deloc!) problema valorii unei opera de artă, în raport cu o creaţie a naturii sau a lui Dumnezeu. Sau, mai exact, raportul dintre natura moartă şi natura vie.
citeste tot >>

În măsura în care arta îşi (mai) propune să transmită ceva, un mesaj, o tulburare, un avertisment filosofic, o vibraţie, o meditaţie etc., ultima apariţie de pe soclul statuii lui Lenin se cam încadrează. După cum, în opinia mea, majoritatea celorlalte încercări din cadrul ''Proiect 1990'' au fost eşecuri. Sau, hai să zicem, improvizaţii pe o temă indusă de memoria locului. Să le reamintim...
citeste tot >>

Iată că în timp ce România se află sub ameninţarea codurilor galbene, portocalii sau roşii, atât din punct de vedere meteorologic, cât mai ales politic, piaţa de artă şi arta încep să se fixeze în propriile lor coduri. Adică să-şi vadă de drum. La Goldart s-a vândut un Horia Bernea cu 25.000 de euro şi un Luchian cu 100.000, Artmark trece la vânzarea de diamante, iar în Piaţa Alba Iulia din Bucureşti s-a mai deschis o galerie de artă: Galeria ''Cornel Florea'' (fosta galerie Louis Calderon, mutată şi redenumită în memoria celui care a iniţiat-o).
citeste tot >>

Am semnalat, în treacăt, în urmă cu vreo două luni, existenţa, la Cluj, a unui proiect de artă contemporană intitulat ''Fabrica de pensule''. Proiectul, iniţiat în 2009 de un grup de artişti din spaţiul transilvănean al artelor vizuale, este unic în România şi constă în reconvertirea unui spaţiu mort, abandonat de autorităţi şi de proprietari, într-o arenă vie a artei contemporane. Fosta fabrică de pensule din Cluj (preluată, după 1990, de SC Perom SA), care îşi închisese porţile încă din 2000, din lipsă de cerere, şi le-a deschis în 2009 prin acest proiect.
citeste tot >>

Circulă, prin lumea colecţionarilor de artă, un zvon periculos, cum că producţia de falsuri din România este abil dirijată de purtători sau foşti purtători de uniformă. Această specie ciudată de protectori ai falsurilor s-ar fi constituit încă de pe vremea lui Ceuşescu, când o mare parte din lucrările de patrimoniu au fost duplicate, oficial din motive de protecţie. Aceste falsuri au fost ''valorificate'' în perioada cuprinsă între desfiinţarea Legii patrimoniului (februarie 1990) şi reînfiinţarea ei, în anul 2000. Au fost ''valorificate'' în sensul că au înlocuit originalele care au plecat peste hotare. Sistemul, o dată constituit, a scăpat de sub control, căci falsificatorii au început să lucreze şi fără comandă.
citeste tot >>

A apărut, în ediţie tipărită, ''Indexul independent Tudor-Art'', care cuprinde vânzări publice de artă din perioada 1995-2011. Întrucât, în această formă, el este ulterior Indicelui Artmark, evenimentul merită o mică analiză. Orice concurenţă e bună, pentru că generează emulaţie. În timp ce Artmark îşi continuă ascensiunea pe piaţa de artă, încercând să împace şi capra şi varza, şi lupul (adică şi crearea unui instrument de lucru pentru piaţa de artă - indexul Artmark - , şi monopolizarea pieţei, şi vânzarea prin licitaţii), celălalt index, Tudor-Art, se mulţumeşte cu ''capra'', adică doar cu instrumentul de lucru pentru piaţa de artă.
citeste tot >>

Dacă tot îl avem pe Marcel Iancu în Bucureşti, în cea mai cuprinzătoare şi mai relevantă expoziţie care i s-a organizat vreodată, poate ar fi cazul să o evocăm şi pe Miliţa Petraşcu, una dintre marile nedreptăţite ale istoriei noastre culturale. Viaţa ei s-a intersectat cu cea a lui Marcel Iancu de două ori: o dată în 1916 la Zurich, la Cabaretul Voltaire, unde a martoră şi părtaşă la actul de naştere al mişcării anarhiste DADA, al cărei mentor era Tristan Tzara, şi a doua oară după 1924, când s-a despărţit definitiv de Constantin Brâncuşi şi a revenit în Bucureşti. În 1937, Marcel Iancu i-a proiectat şi i-a construit (de fapt au construit împreună), casa din Pictor Negulici nr. 19 (în cartierul Primăverii), în care Miliţa Petraşcu a şi murit, în februarie 1976.
citeste tot >>

Expoziţia a fost, aşa cum spuneam, istorică, pentru că niciodată, nici în timpul vieţii, nici după moarte (1984) Marcel Iancu nu a fost prezent într-o expoziţie cu atât de multe lucrări (peste 150), în toate manierele de abordare care i-au fost specifice şi din toate perioadele creaţiei sale (1916-1983). Aşadar, orice iubitor de artă care doreşte să aibă o perspectivă corectă asupra altitudinii şi amplitudinii acestui mare creator, ar trebui să vadă expoziţia organizată de Colors Art, chiar dacă se află în Pipera şi nu în centrul Bucureştilor, unde s-ar fi cuvenit.
citeste tot >>

Problema pieţei de artă din România, în raport cu cea din Europa, seamănă cu problema Ţinutului Secuiesc în România. Ei, secuii, au pretenţia de a vorbi exclusiv ungureşte, în mijlocul unei ţări care vorbeşte exclusiv româneşte. Sau, altfel spus, ar vrea să converseze cu România în limba maghiară. Asta reclamă, bineînţeles, drepturi suplimentare pe care, la un moment dat, nimeni nu mai vrea să le acorde. Şi atunci apare conflictul interetnic. Tot aşa şi noi (când spun
citeste tot >>

Trăieşte în Franţa un cercetător român pe nume Leonard Velcescu, doctor în istoria artelor, care umblă prin lume după statui de daci. E vorba de statuile făcute de învingătorii romani învinşilor, după cucerirea Daciei. Velcescu a inventariat până acum peste o sută. Leonard Velcescu vine destul de des în România, unde încearcă să realizeze, cu sprijinul autorităţilor, un muzeu al duplicatelor acestor statui, rispite astăzi peste tot în lume: Roma, Oxford, Berlin, Paris (Luvru), Madrid, Praga, Toulouse, Bruxelles, Sankt Petersburg (Ermitaj), Copenhaga, Smyrna, Atena, New York, Israel etc.
citeste tot >>