În iulie 2008 lua fiinţă, sub conducerea lui Radu Boroianu, Asociaţia Comercianţilor de Opere de Artă din România (ACOAR), iar din 2009 această structură devenea membru al Confederaţiei Internaţionale a Negustorilor de Opere de Artă (CINOA), care a şi impus, de altfel, criteriile de constituire. ACOAR este, astfel, prima breaslă a negustorilor de artă din România, scopul principal al asociaţiei fiind acela de a impune autorităţilor modificări legislative mai permisive în domeniul schimbului mondial de valori şi o legislaţie fiscală în concordanţă cu rolul acesteia în cultura naţională.

Aceste obiective nu pot fi atinse în mod individual, căci nicio instituţie nu ia în seamă vocile singulare. “Reglementarea juridică a comerţului de artă a trecut prin mai multe faze – declara, la vremea aceea, Radu Boroianu. La început, în perioada ‘90-‘92, a fost abrogată vechea lege a patrimoniului şi a vămilor, ceea ce a permis să se scoată din ţară şi ce mai rămăsese, în special opere europene. După aceea a început să se strângă şurubul până la limita absurdului. La ora actuală, doar ca să organizezi o expoziţie în afara ţării - nu să scoţi la vânzare! - e nevoie de atâtea aprobări, încât îţi vine să renunţi. Şi dacă, totuşi, ai reuşit să le obţii, te trezeşti la sfârşit cu prostia vameşului care refuză să te lase să treci. Pe de altă parte, există al doilea set de legi, care încearcă să ne scoată din existenţa noastră economică (de fapt, inexistenţa economică), punând biruri”.

În termeni generali, sensul profund al iniţiativei lui Radu Boroianu ar putea fi exprimat astfel: în momentul în care ai greutatea specifică necesară, poţi influenţa viaţa comerţului de artă, pe de o parte prin circulaţia rapidă şi organizată a informaţiei din domeniu, iar pe de altă parte prin opoziţia pe care această asociaţie încerca s-o facă negustoriei de talcioc.

Ce s-a întâmplat din 2009 încoace? Nimic. Radu Boroianu (foto) a crezut că, prin exemplul personal, poate induce interesul şi acţiunea membrilor ACOAR (peste 30 de galerii, anticariate şi case de licitaţie din Bucureşti, Timişoara, Cluj, Iaşi, Sibiu, Dej, Piteşti, Baia Mare), încercând să le impună standarde artistice minime (nu doar în intenţie, ci şi în faptul prezentării), a adus în Bucureşti artişti români cu cotă internaţională (Michael Lassel, Adrian Maniu, Jack Zemleny) etc.

Efectul a fost nul. Explicaţia rezidă în chiar calitatea demersului, pentru care piaţa românească de artă nu era pregătită. Căci o asemenea structură de breaslă prezentă “dezavantajul” unor reguli de conduită foarte severe, ceea ce excludea (sau, în orice caz, interzicea) comerţul “pe sub mână”.

O altă explicaţie a inacţiunii membrilor ACOAR a fost diferenţa de “altitudine” dintre ofertă şi nevoi. Lipseau proiecte punctuale, tangibile, în care aceştia să fie implicaţi şi să se regăsească. De aceea, recent, ACOAR şi-a schimbat strategia, prin implicarea directă a lui Alexandru Bâldea, managerul Artmark. Direcţiile de acţiune ale noii “alianţe” dintre Boroianu şi Bâldea sunt foarte clare: asigurarea vizibilităţii membrilor ACOAR, prin proiecte punctuale, iniţierea unor astfel de proiecte, sensibilizarea artiştilor tineri prin promovarea distinctă a artei contemporane şi lupta făţişă împotriva infracţionalităţii de pe piaţa de artă.

De aceea, chiar în urmă cu câteva zile, ACOAR a trimis ministrului Culturii, Daniel Barbu, şi chestorului şef al Inspectoratului General al Poliţiei Române, Petre Tobă, câte un memoriu prin care li se cere sprijinul concret în campania de “extirpare” a celor două vicii majore ale comerţului cultural: 1) proliferarea falsurilor şi circulaţia lor nestingherită şi 2) perpetuarea necontabilizării şi nefiscalizării tranzacţiilor cu obiecte de artă. Rămâne de văzut, prin efectele acestei iniţiative, dacă avem mai mulţi infractori decât negustori de artă.

Sursă: FINANŢIŞTII