Un confrate mai tânăr, Marius Tiţa, “ameninţa” recent, în ziarul Bursa, că, “pentru piaţa românească de artă, anul 2013 va fi al creaţiei contemporane sau nu va fi deloc”. Cu mare părere de rău, îmi permit să contrazic predicţia entuziastă a colegului meu, din perspectiva celui care monitorizează aproape obsesiv, de doi ani încoace, toate mişcările pieţei româneşti în direcţia artei contemporane.

Am urmărit cu atenţie orice tresărire de interes, din partea operatorilor, pentru zona aceasta în care se dau marile “bătălii” ale pieţei mondiale şi n-am observant nimic semnificativ. Am făcut, din ataşament pentru circulaţia obiectelor de artă cu semnătură românească, în jurul artei contemporane, atâta “gălăgie” cât n-a făcut nimeni, atrăgând atenţia criticilor de artă (inclusiv lui Marius Tiţa) asupra unor aspecte concrete şi a unor soluţii punctuale de lansare pe piaţă a câtorva lucrări încadrabile perfect în curentul cu pricina. Şi nu era vorba de lucrări de fundal sau de nivel mediu, ci de opere de referinţă, care pot impresiona la orice nivel de percepţie, oriunde în lume (vezi cazul miniexpoziţiei de artă contemporană a lui Adrian Costea de la Hotel Sarroglia).

Am făcut şi marketing voluntar pentru oportunitatea financiară a acestui gen de artă, opunând, indiferenţei cvasiunanime a operatorilor, spectacolul incredibil al dinamicii preţurilor internaţionale. Reacţia a fost parţială din partea criticilor şi aproape zero din partea investitorilor. Puţinii operatori care au reacţionat pozitiv la aceste semnale au fost casele de licitaţii Artmark şi Goldart. Dar, şi acestea, cu multă timiditate şi precauţie, ca să nu “sperie” colecţionarii. Nu le imput, Doamne fereşte!, vreo vină, căci succesul unei licitaţii este dat de vânzări, iar vânzările sunt induse de marketing. De aceea, termenul de “artă contemporană” este folosit cu o exactitate aproximativă, pentru a scoate pe piaţă, într-un concept mai cuprinzător, artiştii contemporani în sensul strict chronologic al cuvântului, chiar dacă, stilistic, aceştia se înscriu, mai degrabă, în paradigma artei moderne.

Aşadar, în sensul în care Marius Tiţa şi-a formulat verdictul (“pentru piaţa românească de artă, anul 2013 va fi al creaţiei contemporane sau nu va fi deloc”), referinţa fiind arta contemporană, împlinirea ei nu este posibilă în 2013. Lipseşte cultura în domeniu a colecţionarilor şi investitorilor, lipseşte interesul public (care vine din aceeaşi lipsă de cultură şi informaţie), lipseşte interesul artiştilor pentru oportunitatea oferită de acest curent. Există şi câţiva artişti care fac excepţie de la regulă, în special în zona transilvăneană a creaţiei, dar şi aceştia se manifestă printr-un soi de conformism cuminte, la limita subzistenţei artistice. “Cuminte”, adică atâta cât să figureze pe o listă la “bursa” marilor galerii sau a marilor târguri internaţionale de artă contemporană.

Ceea ce poate sincroniza rezerva de talente a României, cu marele festin al pieţei de artă contemporană, este o fuziune care să declanşeze, simultan, consensul public autohton şi interesul negustorilor europeni pentru zona de emergenţă care l-a dat lumii pe Brâncuşi. Fuziunea e posibilă doar prin manifastarea publică a unui mare artist, care să întrunească toate exigenţele formale ale artei contemporane, dar să aibă şi substanţa capabilă să surclaseze sau să egaleze performanţele vedetelor la modă ale marilor licitaţii (Andy Warhol, Anselm Kiefer, Mark Rothko, Jackson Pollok, Franz Kline, Jeff Koons, Francis Bacon, Jean-Michel Basquiat, Gerhard Richter etc.). Dar, şi în această situaţie, consacrarea artei contemporane, printr-o orientare generală a pieţei autohtone, nu poate surveni decât în urma perioadei de “perplexitate” de după “explozie”. În anul 2013 poate avea loc cel mult “explozia”, deci “anul artei contemporane” nu poate fi, în cea mai optimistă perspectivă, decât 2014.

Sursă: FINANŢIŞTII