În Dicţionarul explicativ al Limbii Române, substantivul „matrapazlâc” e definit tranşant: impostură, înşelăciune, înşelătorie, pungăşeală, pungăşie, şarlatanie, şmecherie. Practicanţii acestei “meserii” se numeau pe vremuri matrapazi sau matrapaji. Ei sunt asimilaţi astăzi, în practica negustorească de orice fel, cu misiţii, samsarii sau geambaşii.

Sensul originar al cuvântului “matrapazlâc” este însă altul, şi anume de intermediere comercială, iar matrapajii erau, în secolul al XVIII-lea, organizaţi în bresle. Extinderea abuzivă a acestei forme de activitate economică (fenomen identificabil şi în prezent) a dus însă la strangularea economiei sănătoase, ceea ce, uneori, a impus intervenţia autorităţii statale.

Într-o pravilă din 1776, emisă în Moldova de Grigore Ghica al III-lea, întâlnim următorul pasaj: “Staroştii de matrapaji şi matrapajii, adică precupeţii, să lipsească, de vreme ce din început ei nu au fost, ci de la o vreme încoace s-au obicinuit, şi din pricina precupeţilor se pricinuieşte mare scumpete la cele ce sunt de nevoie norodului, fiind că aceşti precupeţi se duc afară din târg, întru întâmpinarea sătenilor şi femeilor ce aduc lucruri de mâncare la târg, şi acolo târguiesc lucrurile cele de mâncare şi, cumpărându-le cu un preţ, le vând la preţ întreit. Deci ţăranii, precum şi femeile, după vechiul obicei, să vândă fieştecare lucrurile acele de mâncare însuşi ei, iar care va îndrăzni a face matrapazlâc să se pedepsească cu uliţa” (bătaia în stradă n.r.).

Contextul istoric şi social de astăzi seamănă oarecum cu cel din perioada în care a trăit şi a domnit Grigore Ghica. Piaţa de artă, de pildă, este dominată şi subminată de existenţa misiţilor, samsarilor, geambaşilor de artă, adică, în sensul curent, de escroci. O atitudine asemănătoare împotriva matrapazlâcurilor pe această nişă comercială a avut şi are Radu Boroianu, preşedintele ACOAR, numit recent ministru secretar de stat la Ministerul Culturii şi Patrimoniului (să fie într-un ceas bun, circulaţia culturii în spaţiul public avea nevoie de un asemenea… intermediar). “În momentul de faţă, mica piaţă de artă de la noi e dominată de misiţi” – declara Radu Boroianu, înainte de numirea în această funcţie. Atitudinea sa “voievodală” (prin analogie cu Grigore Ghica) venea în momentul în care “matrapajii”, din fericire, nu erau organizaţi într-o breaslă. Breasla negustorilor de artă - care sunt şi ei nişte intermediari între producător (artistul) şi cumpărător (colecţionarul) - a creat-o chiar Radu Boroianu, în 2008 (ACOAR). Şi a făcut-o nu pentru a-i sprijini pe intermediarii evazionişti, (matrapajii, misiţii, samsarii), ci tocmai pentru a-i contracara...

După cum se vede, e o întreagă nebunie semantică între negustorie, matrapazlâc, misiţi, geambaşi, samsari, comercianţi şi chiar impresari. Dar, ca să facă disticţie între comercianţii cinstiţi şi cei frauduloşi (şi unii, şi alţii sunt intermediari), mentalul colectiv a deturnat sensul iniţial al cuvântului “matrapazlâc” (intermediere) şi i-a conferit sensul unic  de şarlatanie, cu toate sinonimele lui: impostură, înşelăciune, înşelătorie, pungăşeală, pungăşie, şmecherie.

Cât priveşte numirea lui Radu Boroianu în funcţia de secretar de stat la Ministerul Culturii, ea este binevenită în sensul celor expuse. Pentru că are un puternic ataşament faţă artă, o vastă experienţă internă în domeniu şi o solidă practică instituţională ca parlamentar şi diplomat. De pe această poziţie el poate, pe de o parte, influenţa implementarea unei legi mai puţin “constipate” relativ la circulaţia operelor de artă, dar care să reducă şi infracţionalitatea, iar pe de altă parte poate sprijini aplicarea ei. Că degeaba ai pravilă care să reglementeze, dacă n-ai ispravnic care să ducă la îndeplinire.

Sursă: FINANŢIŞTII