Urmăresc cu atenţie şi mirare toate “scamele” rămase pe internet din colosalul scandal Adrian Costea. Pentru că a fost cu adevărat un scandal uriaş, care face, prin aceasta, trimitere la dimensiunea personajului. În majoritatea declaraţiilor şi abordărilor publice importante ale celor care l-au cunoscut cât de cât (chiar şi a celor care-l dezavuau – şi au fost mulţi!) există un soi de rezervă respectuoasă, uneori admirativă, alteori temătoare, în a-l acuza tranşant.
Altfel, tot ce ştim despre Adrian Costea e că a fost un escroc, care a furat banii ţării. Nu putem accepta, nici măcar ca ipoteză de lucru, varianta nevinovăţiei sale. Ceea ce încurcă destul de mult lucrurile, pentru că foarte multe nu se mai leagă. În primul rând, nu putem înţelege personajul. Şi nu-l putem înţelege pentru că ne lipseşte sistemul de referinţă, precedentul.
În al doilea rând nu înţelegem logica faptelor. Bombardaţi zilnic cu găinării “de partid şi de stat”, nu mai avem noţiunea colosalului, decât în varianta lui malefică, distructivă. Ni s-a format, la nivel de conştiinţă socială, reflexul pavlovian că măreţia este neapărat megalomanie. Iar dacă ceva se prefigurează a fi uriaş, automat suntem tentaţi să-l plasăm în zona întunecată.
În cazul lui Adrian Costea e posibil ca aşa să stea lucrurile. Să fie un paranoic bolnav de vise colosale. Şi ar fi neîndoielnic aşa, dacă totul ar rămâne la nivelul minţii, al fantasmelor personajului. Dar când fantasmele se mută în planul realităţii, iar realitatea le confirmă, problema nu se mai poate tranşa nici medical, nici „găinăreşte”, după algoritmul micilor şmenuri cu care suntem obişnuiţi.
Acţiunile lui Adrian Costea în România au fost colosale, dincolo de aspectul lor negativ sau pozitiv. A ţinut în viaţă, a instruit şi a manipulat cel mai toxic partid din istoria primului deceniu al „democraţiei” româneşti (PDSR), l-a rupt în două când s-a supărat, creînd APR-ul, a avut în mână toate activele României (în timpul lui Emil Constantinescu), a realizat cea mai monumentală monografie în imagini a României („Eterna şi fascinanta Românie”), într-un tiraj uriaş.
Cartea nu a fost pentru publicul larg, ci pentru elita lumii, care conta în acel moment pentru relaţiile României. 45.000 de exemplare au ajuns la toate structurile puterii, instituţiile şi personalităţile publice din toate statele Americii, 12.000 de exemplare la instituţiile din România (plus 4.000 de exemplare la personalităţi) şi alte 1.500 de exemplare la ambasade. Fiecare carte (în greutate de 4,7 kg) era pusă într-o supracopertă-casetă învelită în pânză de in roşie, cu numele României în relief, în foiţă de aur, totul fiind introdus apoi într-o altă cutie, cu pereţi dubli. Pachetul, în greutate totală de 7,7 kg, era însoţit de o scrisoare personalizată şi semnată de Adrian Costea, pentru fiecare destinatar în parte. A fost o campanie imensă, costisitoare şi foarte precis targetată, de promovare a României… Şi totuşi, în spaţiul public din România nu se ştie aproape nimic de substanţa acestei cărţi. Iar cei care ştiu – tac. Toate fotografiile au fost făcute de Adrian Costea (există o arhivă de 44.000 de negative), pe parcursul a 80.000 de kilometri parcurşi prin ţară, în perioada 1992-1996.
În 1999 a fost arestat preventiv la Paris (în urma unui denunţ anonim din România), iar exemplarele care trebuiau să ajungă în celelalte state ale lumii n-au mai fost trimise. Totul a costat 18 milioane de dolari, finanţare personală, din care 4,7 milioane de dolari publicitate cumpărată de Bancorex. Aceasta e varianta lui Adrian Costea. Varianta publică este că a furat banii de la Bancorex. Dar indiferent cum stau lucrurile, anvergura acţiunii e colosală.
Arestarea, pentru capete de acuzare care l-ar fi închis pe viaţă (printre care şi crimă contra umanităţii), ancheta care a durat 9 ani şi procesul de la sfârşit (care au costat statul francez 40 de milioane de euro), pentru ca, la sfârşit, inculpatul să fie condamnat pentru că a cheltuit prea mulţi bani din propriile firme, totul este de o anvergură neverosimilă. Putem emite următoarea judecată: dacă a fost vinovat şi a reuşit să înfrângă justiţia franceză, înseamnă că puterea sau inteligenţa lui au fost colosale. Dacă a fost nevinovat, nedreptatea care i s-a făcut a fost colosală. În tot acest timp a suferit 18 operaţii de cancer, ceea ce iarăşi depăşeşte limitele firescului.
Acest ins ciudat, megaloman, paranoic, supermalefic sau toate acestea la un loc (acceptând interfaţa publică), dar extraordinar de creativ şi pe care-l caracterizează, în tot ce face, COLOSALUL, s-a întors în România pentru a face un lucru la care nimeni nu se aşteaptă şi nu-l crede: sculptură. Nu-l cred, de fapt, cei cu care a “colaborat” din 1992 până în 1999 – politicienii şi politrucii – care nu au ştiut nimic despre dimensiune sa artistică. Majoritatea vor avea, desigur (dacă nu au avut déjà), reacţia ţăranului care a văzut pentru prima dată girafa: “Aşa ceva nu există!”
Rămâne de văzut dacă acest ultim gest afirmativ al lui Adrian Costea (o expoziţie de sculptură care să-l reconsacre într-un domeniu esenţial, abandonat în 1992, în plină glorie) va mai avea dimensiunea faptelor sale de până acum.
“Epur si muove” – sculptură în oţel argintat, de Adrian Costea
Sub acest titlu se desfăşoară efortul meu de a înţelege formarea unui artist plastic, evoluţia sa şi a creţiei sale, în contextul sincronic şi diacronic al curentelor estetice şi spirituale ale lumii în care şi pentru care există.
Abordarea şi, poate, înţelegerea unui destin uman şi artistic solicită intens capacitatea de reflectare filosofică a interconexiunilor între momente – ca unităţi cuantice temporale şi pulsiuni – ca unităţi cuantice spirituale. Multitudinea unora, în sine şi în celelalte. Ce este esenţă şi unicitate. Ce este repetitiv şi defineşte dar şi joacă norma, regula în spirala existenţei.
Actul creaţiei artistice, ştiinţifice, tehnologice şi, în general, al cunoaşterii, este un joc subtil între determinism şi întâmplare, alimentează cascada de evenimente. Evenimentul este, probabil, un plus de efect al întâmplării, al hazardului. Dar întâmplarea are, dincolo de teoria matematică a hazardului, în mod cel puţin insidios, câteva rădăcini în determinism, chiar dacă logic au esenţe raţionale antagonice, ca principii ale cunoaşterii, indubitabil opuse din perspectivă metafizică.
Determinismul, în gradele sale de "libertate faţă de hazard", contrazice prin abilitate dialectică întâmplarea simplă, neimplicată în procesele ample derivate din complexitatea stringurilor energetice; implică devenirea realităţii până la a crea evenimente prin conjuncţia întâmplărilor în lanţul cauzal şi este el însuşi efect al Cauzei primordiale, de dinaintea acestuia, care îl premerge ineluctabil şi apodictic.
Ei bine, revenind la artă, aceasta este forma de comunicare a spiritului, prin care ni se revelează fulgerul determinist, creat de potenţialul dintre inspiraţia divină şi iluminarea de geniu, ca fază finală productivă. Prin acel mister al funcţionării creierului unui artist, care uneşte contrariile, apa şi focul, lumina şi întunericul, analiza lucidă şi instinctul. În final se ajunge la o "profunzime inconştientă", artistul crează expresii vizuale, sonore, metaforice pe care privitorul, cititorul, melomanul le percep prin căile subtile ale spiritului, acele vibraţii adesea incomplet cuprinse de către artist sau de către receptor, dar emise şi percepute, asimilate în acest mod.
Devenirea, înţeleasă astfel, precum şi colosala sublimare a frământării spirituale în produs de artă, antrenează creatorul într-o evoluţie deodată şi imediat concomitentă cu lucrul creat. Contopirea inspiraţiei cu reuşita şi exprimarea în produs este cu atât mai mare cu cât sunt mai multe note de nou şi original, de inedit, de invenţie şi inovaţie cuprinse în obiect. Iar creatorul, prin instinctul şi pulsiunile sale, îşi inversează treptat sau furibund rolul cu al produsului, astfel încât, la un moment infinitesimal născut (momentul, punctul temporal), se contopesc principial şi se interdetermină, se reproduc reciproc.