Recunoașterea internațională

a unirii Basarabiei cu România

La Tratatul frontierelor Europei Centrale de la Paris, din 10 august 1920 (semnat între Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, pe de o parte, Polonia, România, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, pe de alta), în care se stipula recunoașterea granițelor comune între statele ce obținuseră teritorii în urma dezmembrării monarhiei dualiste, problema Basarabiei rămăsese însă în suspensie, din cauza opoziției vehemente a Rusiei bolșevice. La 28 octombrie însă, după ce Alexandru Vaida-Voevod și Take Ionescu învinseseră ezitările lui Lloyd George (premierul britanic) și a lui Woodrow Wilson (președintele SUA), România semnează, la Paris, împreună cu Franța, Marea Britanie, Italia și Japonia, Tratatul de recunoaștere a unirii Basarabiei cu România.

Tratatul, care a intrat în istorie sub denumirea de Protocolul sau Convenția Basarabeană, recunoștea suveranitatea României asupra teritoriului basarabean cuprins între Prut, Nistru, vechea graniță a Bucovinei și Marea Neagră. Articolul 9 al Tratatului anunță că părțile contractante vor invita Rusia să adere la acest Tratat, de îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. Așadar, detaliile acordului de recunoaștere a unirii Basarabiei urmau să fie stabilite prin negocieri directe între România și Rusia. Din partea României convenția a fost semnată de Take Ionescu, ministrul afacerilor externe, și Dumitru Ghica, ministrul plenipotențiar al României în Franța.