Tratatul colectiv asupra frontierelor

La 10 august 1920, la Paris, este semnat Tratatul colectiv asupra frontierelor (Tratatul frontierelor Europei Centrale) între Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, pe de o parte, Polonia, România, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, pe de alta, care stipula recunoașterea granițelor comune între statele ce recuperaseră teritorii în urma dezmembrării monarhiei dualiste. Statutul Basarabiei ca parte componentă a României, a rămas, deocamdată, în suspensie. Tot la 10 august, prin semnarea Tratatului de la Sèvres (între Imperiul Otoman și Puterile Aliate), Imperiul Otoman („bolnavul Europei”, cum era numit) pierde patru cincimi din teritoriul său, dispărând, practic, ca imperiu.

Reunit, în luna august 1920, pentru ratificarea Tratatului, parlamentul ungar, majoritar fascist, a scandat din nou: „Nem, nem, soha!” (Nu, nu, niciodată!) și a declarat 4 iunie „zi de doliu național”. Tot atunci s-a făcut publică crearea „brigăzilor de luptă pentru renașterea Ungariei milenare”, cărora arhiducele Iosif de Habsburg le-a înmânat drapelul de luptă cu ordinul: „Doresc să împlântați acest drapel foarte curînd pe crestele Carpaților Nordici și să-l purtați, de asemenea, cu glorie până la Adriatică”. Totodată România a fost declarată „actualmente și în viitorul apropiat principalul nostru dușman”, împotriva ei fiind elaborat Planul Horthy, care cuprindea:

1. Încercuirea diplomatică a României (vezi lozinca predecembristă: ”România, stat izolat!”);

2. Instruirea ideologică a populației din Ungaria și a maghiarimii din România;

3. Creșterea economică a Ungariei și sabotarea economică a României;  

4. Creșterea prestigiului Ungariei în exterior, concomitent cu scăderea propagandistică a celui al României;

      5. Intensificarea activității organizațiilor iredentiste ale minorităților ”maghiare” (unguri și secui) etc.